Flight-delay compensation claim assigned to Buftea court; ex officio declination reversed as territorial rules are discretionary
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice resolved a negative jurisdictional conflict by assigning the case to the Buftea District Court (Civil Section), where the claimant had filed suit; the Timișoara District Court's declination was thus rejected and the Buftea court's initial declination was reversed, making Buftea the competent forum. The dispute concerned a claim by a foreign corporate assignee against a foreign airline (with a Romanian branch) for €250 in flight-delay compensation under Article 7(1)(a) of Regulation (EC) No 261/2004 plus legal interest. The High Court held that the territorial competence rules at issue (Articles 107(1), 109, 113(1)(6), and 116 of the Romanian Code of Civil Procedure) are discretionary (private order), not exclusive, so the court could not raise the exception of territorial incompetence ex officio; because the airline had a branch in Otopeni (within Buftea's jurisdiction) and the claim arose from transport-contract obligations, the claimant could validly choose the Buftea court, and the absence of a timely objection by the defendant rendered Buftea competent. The Court also noted that the EU Regulation 1215/2012, Article 7(5), supports jurisdiction at the branch's location, and that the claimant, as a professional assignee, could not invoke consumer-protection jurisdiction rules.
Legislator headnote
AI generatedart. 1575 din C. civ, art. 1028 alin. (2) C. proc. civ, art. 107 alin. (1) C. proc. civ, art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 135 alin. (1) C. proc. civ, art. 109 din C. proc. civ; Flight-delay compensation claim assigned to Buftea court; ex officio declination reversed as territorial rules are discretionary: The dispute concerned a claim by a foreign corporate assignee against a foreign airline (with a Romanian branch) for €250 in flight-delay compensation under Article 7(1)(a) of Regulation (EC) No 261/2004 plus legal interest. The High Court held that the territorial competence rules at issue (Articles 107(1), 109, 113(1)(6), and 116 of the Romanian Code of Civil Procedure) are discretionary (private order), not exclusive, so the court could not raise the exception of territorial incompetence ex officio; because the airline had a branch in Otopeni (within Buftea's jurisdiction) and the claim arose from transport-contract obligations, the claimant could validly choose the Buftea court, and the absence of a timely objection by the defendant rendered Buftea competent. The Court also noted that the EU Regulation 1215/2012, Article 7(5), supports jurisdiction at the branch's location, and that the claimant, as a professional assignee, could not invoke consumer-protection jurisdiction rules.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedLegal basis for the High Court to resolve the negative conflict of jurisdiction and assign the case to the competent court.
Full text
Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2024
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă constată următoarele:
1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 27.04.2023, pe rolul Judecătoriei Buftea, secţia Civilă, sub numărul x/2023, reclamanta A.. a chemat în judecată pârâta B., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 1.232,33 RON, echivalentul a 250 euro, la cursul Băncii Naţionale a României din ziua introducerii cererii, reprezentând compensaţie întârziere zbor, la plata dobânzii legale de la data de 18.08.2022, cu cheltuieli de judecată.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1575 din C. civ., art. 7 şi art. 14 din Regulamentul CE nr. 261/2004 şi art. 1028 alin. (2) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 6342 pronunţată la 28 iunie 2023, Judecătoria Buftea, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale exclusive, invocată din oficiu, şi a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Timişoara.
În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut, în esenţă, că, în materia despăgubirilor întemeiate pe dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 261/2004, este instituită o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la locul de plecare sau de sosire a avionului.
Potrivit instanţei, din biletul de transport aerian, anexat cererii, rezultă că zborul operat de societatea pârâtă a avut ca punct de plecare Aeroportul din Timişoara, iar ca punct de sosire Aeroportul din Roma.
Prin urmare, s-a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Timişoara, în a cărei circumscripţie se află locul de plecare a avionului.
2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia I civilă sub acelaşi număr de dosar, iar prin sentinţa civilă nr. 3083 din 30 ianuarie 2024, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, şi, în consecinţă, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
În argumentarea soluţiei, s-a constatat că, în speţă, competenţa teritorială este una relativă, de ordine privată, fiind aplicabil art. 107 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât instanţa nu avea posibilitatea de a invoca din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale. De asemenea, s-a apreciat că elementele de extraneitate sunt irelevante sub aspectul determinării competenţei teritoriale, în condiţiile în care reclamanta, persoană juridică străină, a introdus cererea chiar la instanţa de la sediul societăţii pârâte, persoană juridică română cu sediul în România, oraşul Otopeni, fiind chemată în judecată exclusiv sucursala societăţii pârâte. În aceste condiţii, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor de drept comun în materia competenţei teritoriale, respectiv art. 107 alin. (1) C. proc. civ., alegerea competenţei între această instanţă şi cea determinată potrivit art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. aparţinând reclamantului, conform art. 116 din acelaşi cod.
Cu privire la interpretarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-204/08, amintită de Judecătoria Buftea, s-a reţinut că aceasta are ca situaţie premisă aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 261/2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare şi de asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare şi anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91, ceea ce nu este cazul în speţă, părţile litigiului fiind reclamanta, persoană juridică străină, cesionar al creanţei valorificate împotriva pârâtei, operator aerian.
3. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 14 februarie 2024.
Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, secţia Civilă, pentru următoarele considerente:
Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competenţă vizează cererea de valoare redusă introdusă de reclamantă A., împotriva pârâtei B., ambele părţi fiind societăţi străine, pârâta având naţionalitatea unui stat membru al Uniunii Europene şi sucursală în România.
Reclamanta a sesizat instanţa judecătorească competentă teritorial pentru sediul secundar al pârâtei, Judecătoria Buftea, solicitând obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 1.232,33 RON, echivalentul a 250 euro, la cursul Băncii Naţionale a României din ziua introducerii cererii, reprezentând compensaţie întârziere zbor, conform art. 7 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE 261/2004.
În raport cu izvorul obligaţiei de plată solicitate, trebuie observat că dispoziţiile art. 7 pct. 5 din Regulamentul UE nr. 1215/2012, stabilesc că, "O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru: (...) în privinţa unei contestaţii rezultate din activitatea unei sucursale, a unei agenţii sau a unei alte unităţi, în faţa instanţelor de la locul unde se află sucursala, agenţia sau unitatea în cauză".
Cererea este întemeiată pe dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 261/2004, iar prin hotărârea CJ.U.E. din 09.07.2009 pronunţată în cauza C-204/08, C. împotriva D. s-a reţinut că, art. 5 pct. 1 lit. b) a doua liniuţă din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că instanţa în circumscripţia căreia se găseşte locul de plecare sau locul de sosire a avionului, convenite în contractul de transport, este competentă să judece o cerere de compensaţii întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 şi pe un contract de transport aerian de persoane efectuat dintr-un stat membru cu destinaţia într-un alt stat membru, în temeiul unui contract încheiat cu o singură companie aeriană, operator de transport efectiv.
Textul din regulamentul european care se referă la sintagmele - instanţa locului de plecare sau a locului de sosire a avionului - se interpretează în sensul că este competentă instanţa din statul unde se află locul de plecare sau instanţa din statul locului de sosire a avionului, deoarece raţiunea regulamentului este de a stabili instanţa cărui stat membru al uniunii va fi competentă să soluţioneze un litigiu cu element de extraneitate intracomunitar. Odată stabilit statul al cărei instanţă este competentă a soluţiona cererea, determinarea competenţei materiale şi teritoriale a instanţei din statul respectiv se realizează potrivit regulilor de procedură ale acelui stat.
În cauză, pretenţia reclamantei priveşte activitatea unui operator aerian cu sucursala în România, judeţul Ilfov, oraşul Otopeni, localitate aflată în circumscripţia Judecătoriei Buftea. Prin urmare, din punct de vedere teritorial sunt incidente prevederile art. 109 din C. proc. civ., conform cărora "cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta".
Pe de altă parte, întrucât cererea derivă dintr-un contract de transport este atrasă incidenţa dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 din acelaşi cod, mai este competentă instanţa locului de plecare sau de sosire. Din această perspectivă, este adevărat că Judecătoria Timişoara ar fi putut fi competentă să judece litigiul, însă, aşa cum prevede expres art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
Nu în ultimul rând, instanţa supremă constată că, fiind vorba despre o pricină referitoare la bunuri, constând în plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire, aceste norme de competenţă teritorială alternativă sunt, aşa cum rezultă din economia art. 126 din C. proc. civ., norme de competenţă de ordine privată de la care părţile pot deroga, fie în scris, fie verbal în faţa instanţei de judecată, fie tacit prin sesizarea de către reclamant a unei alte instanţe decât cea competentă potrivit legii, urmată de neinvocarea de către pârât a excepţiei de necompetenţă teritorială de ordine privată în termenul limită stabilit de lege.
Cum necompetenţa de ordine privată a instanţei nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, aşa cum rezultă din prevederile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că Judecătoria Buftea, sesizată de reclamantă, nu era îndreptăţită să invoce din oficiu excepţia de necompetenţă de ordine privată, devenind competentă a soluţiona pricina ca efect al învestirii sale de către titulara cererii de chemare în judecată, urmată de neinvocarea de către pârâtă a excepţiei de necompetenţă în termenul limită reglementat de lege.
Instanţa supremă formulează observaţia că, în cauză, nu sunt incidente normele de competenţă teritorială menite a proteja consumatorii. Aşa cum rezultă din decizia preliminară pronunţată de C.J.U.E. în Cauza C-106/17 (pct. 40 - 43), un cesionar, cum este reclamanta, care exercită o activitate profesională, nu poate beneficia de protecţie specială acordată exclusiv consumatorului.
Pentru considerentele anterior expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, secţia Civilă, căreia i se va trimite dosarul spre soluţionare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, secţia Civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 aprilie 2024.