Territorial jurisdiction for flight delay compensation claims against foreign airline branches under Regulation 261/2004 and domestic private-order competence

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 16.03.2023, pe rolul Judecătoriei Buftea, secţia Civilă, sub numărul x/2023, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 250 euro, echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua introducerii cererii, reprezentând compensaţie întârziere zbor, la care se adaugă dobânda legală calculată de la înregistrarea cererii şi până la achitarea debitului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1522, art. 1566-1586 din C. civ., art. 5, art. 6 şi art. 7 din Regulamentul CE nr. 261/2004, art. 1026-1033 C. proc. civ. şi jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene - cauzele C-402/07, C-432/07 si C-394/14.

Prin sentinţa civilă nr. 4430 pronunţată la 11 mai 2023, Judecătoria Buftea, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale exclusive, invocată din oficiu, şi a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Iaşi.

În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut, în esenţă, că în materia despăgubirilor întemeiate pe dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 261/2004, este instituită o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la locul de plecare sau de sosire a avionului.

Potrivit instanţei, din biletul de transport aerian, anexat cererii, rezultă că zborul operat de societatea pârâtă a avut ca punct de plecare Aeroportul din Praga, iar ca punct de sosire Aeroportul din Iaşi.

Prin urmare, s-a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Iaşi, în a cărei circumscripţie se află locul de sosire a avionului.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi, secţia Civilă sub acelaşi număr de dosar, iar prin sentinţa civilă nr. 912/2024, din 31 ianuarie 2024, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, şi, în consecinţă, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă, sens în care a fost suspendată judecarea cauzei.

În argumentarea soluţiei, s-a constatat că dispoziţiile art. 7 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 1215/2012 au relevanţă din perspectiva competenţei internaţionale, iar, odată stabilită competenţa instanţelor române, competenţa teritorială se stabileşte potrivit normelor dreptului intern.

S-a mai reţinut că, în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cererilor de valoare redusă, art. 1028 alin. (2) C. proc. civ. face trimitere expresă la dispoziţiile de drept comun şi că art. 7 din Regulamentul UE nr. 1215/2012 nu are caracterul unei norme de competenţă exclusivă, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, în condiţiile în care această excepţie nu a fost invocată de către pârâtă, prima instanţa învestită nu o putea invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluţioneze pricina.

3. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 16 februarie 2024.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, secţia Civilă, pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competenţă vizează cererea de valoare redusă introdusă de reclamantă A. S.A., persoană juridică română, împotriva pârâtei B., conform precizărilor depuse la Judecătoria Iaşi în data de 28.01.2024, societate străină având naţionalitatea unui stat membru al Uniunii Europene şi sucursală în România.

Reclamanta a sesizat instanţa judecătorească competentă teritorial pentru sediul secundar al pârâtei, Judecătoria Buftea, solicitând obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 250 euro, echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua introducerii cererii, reprezentând compensaţie întârziere zbor, conform art. 7 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE 261/2004.

În raport cu izvorul obligaţiei de plată solicitate, trebuie observat că dispoziţiile art. 7 pct. 5 din Regulamentul UE nr. 1215/2012, stabilesc că, "O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru: (...) în privinţa unei contestaţii rezultate din activitatea unei sucursale, a unei agenţii sau a unei alte unităţi, în faţa instanţelor de la locul unde se află sucursala, agenţia sau unitatea în cauză".

Cererea este întemeiată pe dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 261/2004, iar prin hotărârea CJ.U.E. din 09.07.2009 pronunţată în cauza C-204/08, C. împotriva D. s-a reţinut că, art. 5 pct. 1 lit. b) a doua liniuţă din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că instanţa în circumscripţia căreia se găseşte locul de plecare sau locul de sosire a avionului, convenite în contractul de transport, este competentă să judece o cerere de compensaţii întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 şi pe un contract de transport aerian de persoane efectuat dintr-un stat membru cu destinaţia într-un alt stat membru, în temeiul unui contract încheiat cu o singură companie aeriană, operator de transport efectiv.

Textul din regulamentul european care se referă la sintagmele - instanţa locului de plecare sau a locului de sosire a avionului - se interpretează în sensul că este competentă instanţa din statul unde se află locul de plecare sau instanţa din statul locului de sosire a avionului, deoarece raţiunea regulamentului este de a stabili instanţa cărui stat membru al uniunii va fi competentă să soluţioneze un litigiu cu element de extraneitate intracomunitar. Odată stabilit statul al cărei instanţă este competentă a soluţiona cererea, determinarea competenţei materiale şi teritoriale a instanţei din statul respectiv se realizează potrivit regulilor de procedură ale acelui stat.

În cauză, pretenţia reclamantei priveşte activitatea unui operator aerian cu sucursala în România, judeţul Ilfov, oraşul Otopeni, localitate aflată în circumscripţia Judecătoriei Buftea. Prin urmare, din punct de vedere teritorial sunt incidente prevederile art. 109 din C. proc. civ., conform cărora "cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta".

Pe de altă parte, întrucât cererea derivă dintr-un contract de transport este atrasă incidenţa dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 din acelaşi cod, mai este competentă instanţa locului de plecare sau de sosire. Din această perspectivă, este adevărat că Judecătoria Iaşi ar fi putut fi competentă să judece litigiul, însă, aşa cum prevede expres art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă constată că, fiind vorba despre o pricină referitoare la bunuri, constând în plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire, aceste norme de competenţă teritorială alternativă sunt, aşa cum rezultă din economia art. 126 din C. proc. civ., norme de competenţă de ordine privată de la care părţile pot deroga, fie în scris, fie verbal în faţa instanţei de judecată, fie tacit prin sesizarea de către reclamant a unei alte instanţe decât cea competentă potrivit legii, urmată de neinvocarea de către pârât a excepţiei de necompetenţă teritorială de ordine privată în termenul limită stabilit de lege.

Cum necompetenţa de ordine privată a instanţei nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, aşa cum rezultă din prevederile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că Judecătoria Buftea, sesizată de reclamantă, nu era îndreptăţită să invoce din oficiu excepţia de necompetenţă de ordine privată, devenind competentă a soluţiona pricina ca efect al învestirii sale de către titulara cererii de chemare în judecată, urmată de neinvocarea de către pârâtă a excepţiei de necompetenţă în termenul limită reglementat de lege.

Instanţa supremă formulează observaţia că, în cauză, nu sunt incidente normele de competenţă teritorială menite a proteja consumatorii. Aşa cum rezultă din decizia preliminară pronunţată de C.J.U.E. în Cauza C-106/17 (pct. 40 - 43), un cesionar, cum este reclamanta, care exercită o activitate profesională, nu poate beneficia de protecţie specială acordată exclusiv consumatorului.

Pentru considerentele anterior expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, secţia Civilă, căreia i se va trimite dosarul spre soluţionare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 aprilie 2024.