Borrower's CHF currency-risk clause challenge rejected as clauses mirror suppletive law; appeal dismissed, costs awarded to bank

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 6 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C., D. şi E., F. şi G., H. şi I., J. şi K., L., M. şi N., O., P. şi Q. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele R. S.A. şi S. S.R.L. (doar în contradictoriu cu reclamanţii F. şi G., respectiv P. şi Q.), constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar (pentru contractele de credit în care împrumuturile au fost acordate în C.H.F.) inserate în contractele încheiate de o parte dintre reclamanţi cu T. S.A., absorbită prin fuziune de pârâta R. S.A. şi eliminarea acestor clauze contractuale; obligarea uneia dintre cele două pârâte, fără a preciza care dintre acestea, la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă, pentru restituirea împrumutului, la valorile cursurilor de schimb corespunzătoare, indicate într-o anexă a cererii, ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, prin adaptarea contractelor; obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractelor, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzelor de risc valutar, sumele excedentare fiind prevăzute într-o altă anexă a cererii, respectiv constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce instituie în contractele încheiate de reclamanţi cu T. S.A. comisioanele de risc şi eliminarea acestora, precum şi constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce instituie modalităţile de calcul al dobânzilor contractuale şi eliminarea lor. Au solicitat şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, C. civ. - articolele indicate în motivele de fapt, O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008.

Prin încheierea din 12 iunie 2017, instanţa a dispus disjungerea cererilor formulate, în funcţie de contracte şi titularii împrumutaţi ai acestora, în dosarul nr. x/2017 calitate de reclamant având O..

Prin încheierea din 16 octombrie 2017, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S. S.R.L. şi a respins cererea în măsura în care a fost făcută de reclamantul O., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin sentinţa civilă nr. 105/2018 din 29 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul O., în contradictoriu cu pârâta R. S.A., în calitate de succesoare a T. S.A. şi, în consecinţă:

S-a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse în art. 4.2 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/22 mai 2008, în măsura în care pârâta R. S.A., în calitate de succesoare a T. S.A., are doar dreptul, nu şi obligaţia, la cererea împrumutatului reclamant, de a lua măsurile prevăzute la art. 4.2, I, lit. a), b) şi c) din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/22 mai 2008 şi, în consecinţă.

A fost obligată pârâta R. S.A., în calitate de succesoare a T. S.A.:

a) să convertească în RON creditul acordat împrumutatului în baza convenţiei de credit nr. x/22 mai 2008, utilizând în acest scop cursul de schimb CHF/RON practicat de T. S.A., dacă aceasta mai exista la acel moment, sau, după caz, de R. S.A., dacă T. S.A. nu mai exista la data când cursul de schimb CHF/RON a fluctuat cu mai mult de 10% faţă de valoarea acestuia la data de 22 mai 2008, valoarea creditului urmând a fi reprezentată, de la momentul când cursul de schimb CHF/RON a fluctuat cu mai mult de 10% faţă de valoarea acestuia la data de 22 mai 2008, de valoarea în RON rezultată în urma realizării conversiei.

b) să aplice, retroactiv până la momentul când cursul de schimb CHF/RON a fluctuat cu mai mult de 10% faţă de valoarea acestuia la data de 22 mai 2008 şi pentru viitor, până la încetarea raporturilor dintre părţi în baza convenţiei de credit nr. x/22 mai 2008, rata dobânzii curente practicate de T. S.A., dacă aceasta mai exista la acel moment, sau, după caz, de R. S.A., dacă T. S.A., nu mai exista la data când cursul de schimb CHF/RON a fluctuat cu mai mult de 10% faţă de valoarea acestuia la data de 22 mai 2008 şi toate celelalte condiţiile contractuale valabile pentru produsul de creditare similar în RON aflat în oferta băncii la data efectuării conversiei.

c) să calculeze dobânda curentă în condiţiile prevăzute la pct. 3.1 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/22 mai 2008, precum şi oricare şi toate costurile (dobânzi, comisioane etc.) şi sumele datorate de reclamantul împrumutat în baza convenţiei de credit nr. x/22 mai 2008 prin raportare la valoarea creditului denominat în RON.

A fost obligată pârâta R. S.A., în calitate de succesoare a T. S.A., să restituie reclamantului O. toate sumele percepute în plus faţă de sumele cuvenite cu titlu de principal şi dobândă în urma conversiei arătate la pct. 3 în perioada cuprinsă între momentul când cursul de schimb CHF/RON a fluctuat cu mai mult de 10% faţă de valoarea acestuia la data de 22 mai 2008 şi momentul executării obligaţiei de conversie a creditului stabilite în sarcina sa la pct. 3.

A fost respins, ca rămas fără obiect capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii absolute a clauzei contractuale cuprinse în art. 4.1 "Orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului, cu excepţia cazurilor menţionate expres în condiţiile speciale".

Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei R. S.A. la "îngheţarea/stabilizarea" cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în anexa 2 pct. 3 a cererii de chemare în judecată, ca efect al constatării ca abuzive a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractului şi, respectiv, obligarea pârâtei R. S.A. la plata către reclamant a eventualei diferenţe pozitive între sumele încasate de pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului şi sumele acordate reclamantului prin dispoziţia de la pct. 4.

De asemenea, prima instanţă a luat act de intenţia fiecăreia dintre părţi de a-şi recupera cheltuielile de judecată pe cale separată.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta R. S.A., solicitând admiterea apelului, cu consecinţa schimbării sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 131/2023 din 07 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul pârâtei şi schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 4.1 şi 4.2 din condiţiile generale ale convenţiei 0151310/22.05.2008, fiind păstrate soluţiile tribunalului de la pct. 6 şi 7 din dispozitiv.

De asemenea, a fost obligat intimatul O. să plătească apelantei R. S.A. suma de 9.118,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

3. La 14 august 2023, reclamantul O. a formulat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1), (8) C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în tot a deciziei civile atacate cu consecinţa menţinerii hotărârii pronunţate de prima instanţă.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant, într-o primă critică, a susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CII şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Eeuropene. În acest sens a precizat, cu privire la clauzele prevăzute la art. 4.1 şi 4.2 din contractul de credit, că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că această clauză ar veni în contradicţie cu principiul nominalismului monetar, încălcând astfel şi dispoziţiile art. 1578 şi urm. din C. civ. de la 1864.

A mai adăugat faptul că principiul nominalismului monetar nu interzice îngheţarea cursului valutar sau conversia în RON a creditelor în valută, acest principiu neavând caracter absolut, în acest sens indicând hotărârea C.J.U.E. pronunţată în cauza C-186/16 U. şi alţii împotriva V. S.A.

În aprecierea recurentului-reclamant, francul elveţian nu poate fi calificat, din punct de vedere juridic, drept monedă sau bani în sensul art. 1578-1579 din C. civ. de la 1864, motiv pentru care principiul nominalismului monetar nu poate fi aplicabil raportului de împrumut, obiect al contractului de credit în cauză.

Prin urmare, a susţinut titularul memoriului de recurs, analiza caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 şi 4.2 nu este prohibită de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care transpune în dreptul intern art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

A mai arătat recurentul-reclamant că aceste clauze nu cuprind nicio referinţă la dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 sau la principiul nominalismului monetar, pentru a se putea presupune că recurentul şi-ar fi asumat riscul valutar, oricare ar fi intensitatea aprecierii francului elveţian şi nici nu cuprind vreo prezentare din partea intimatei a posibilelor variaţii ale cursului de schimb valutar şi a riscurilor inerente contractării unui asemenea împrumut în CHF, care să le permită consumatorilor să evalueze consecinţele economice ale acestor clauze.

Prin urmare, în privinţa clauzelor mai sus evocate nu este aplicabilă excepţia de la verificarea caracterului abuziv cuprinsă în prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, a mai precizat recurentul-reclamant că, spre deosebire de instanţa de apel, instanţa de fond a relevat că apărările băncii nu sunt întemeiate, principiul nominalismului invocat de pârâte fiind deja combătut cu reţinerile C.J.U.E. din cauza C-86/16 U. şi alţii împotriva V. S.A., unde Curtea menţionează că o clauză, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină, între un profesionist şi un consumator fără a fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeaşi monedă, intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului".

Această problemă a fost tranşată în jurisprudenţa C.J.U.E., obligatorie pentru instanţele din România (cauza C-484/08, cauza C-241/98), în care s-a reţinut dreptul instanţelor de judecată de a examina caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Printr-o altă critică se arată că instanţa de apel a concluzionat în mod greşit că este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, aplicând în mod greşit jurisprudenţa C.J.U.E. şi dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

A mai adăugat recurentul-reclamant că dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este unul semnificativ, în condiţiile în care riscul aprecierii CHF a fost plasat în întregime în sarcina consumatorilor.

În acest sens, a menţionat că instanţa de fond a realizat o analiză corectă a situaţiei de fapt şi a realităţii financiare, cu precădere în privinţa gravităţii problemelor de ordin financiar ale recurentului odată cu dublarea cursului valutar al CHF şi ca atare al ratelor şi soldului creanţei de returnat, raportând-o la eventualitatea diminuării profitului intimatei.

Totodată, a mai arătat că instanţa de fond a analizat dezechilibrul contractual intervenit şi a constatat că banca, în calitatea sa de profesionist, avea obligaţia de a-l informa pe consumator şi de a-i propune transformarea creditului într-o monedă de siguranţă, imediat ce survenea o creştere semnificativă, lucru neîntâmplat, dar şi exclus prin clauzele contractuale.

Prin memoriul de recurs reclamantul a făcut trimitere la legislaţia specifică protecţiei drepturilor consumatorilor ale cărei dispoziţii permit analizarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, sancţiunea ce intervine în urma constatării caracterului abuziv fiind nulitatea absolută, respectiv lipsirea de efecte a unei convenţii încheiate cu nerespectarea normelor imperative, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului şi restituirea prestaţiilor efectuate în baza clauzelor nule.

Prin urmare, a apreciat recurentul-reclamant că pretinsa inadmisibilitate a efectelor nulităţii invocată de profesionist nu poate fi reţinută în speţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 25 august 2023.

La 26 octombrie 2023 intimata-pârâtă R. S.A a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei civile ca fiind temeinică şi legală, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

La 4 decembrie 2023 recurentul-reclamant O. a transmis note scrise la dosar prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată pe calea întâmpinării şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2024, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 19 martie 2024 Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată în şedinţă publică la data de 9 aprilie 2024.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurentul-reclamant şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul critică aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CII, a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 vizând principiul nominalismului monetar în ceea ce priveşte clauzele prevăzute la art. 4.1 şi 4.2 din contractul de credit, referitoare la obligaţia de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat.

În acest sens, a susţinut titularul memoriului de recurs că analiza caracterului abuziv al clauzelor anterior menţionate nu este interzisă de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, care transpune în dreptul intern, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi nici de prevederile art. 4 alin. (6) din aceeaşi lege. Potrivit recurentului-reclamant, aceste clauze, contestate ca fiind abuzive, nu cuprind nicio referinţă la dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 sau la principiul nominalismului monetar, pentru a se presupune că şi-ar fi asumat riscul valutar indiferent de aprecierea francului elveţian.

A mai susţinut recurentul că principiul nominalismului monetar nu interzice îngheţarea cursului valutar sau conversia în RON a creditelor în valută, acest principiu neavând caracter absolut, fiind indicată în acest sens hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-186/16 U. şi alţii împotriva V. S.A..

Toate aceste critici invocate de titularul memoriului de recurs sunt neîntemeiate, astfel că motivul de nelegalitate, ce presupune încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, este nefondat.

Înalta Curte constată că riscul valutar ţine efectiv de natura împrumutului acordat în monedă străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, obligaţia împrumutatului de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Acest text de lege consacră teoria nominalismului monetar, potrivit căreia, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurentul-reclamant s-a obligat la rambursarea creditului în moneda CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de legislaţia civilă română.

În ceea ce priveşte critica ce vizează neincidenţa principiului nominalismului monetar, relevantă este interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-81/19 la 9 iulie 2020, şi anume că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/C.E.E. este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a prevăzut un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte. Prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Prin urmare, a concluzionat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamantul din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord expres al părţilor în această privinţă. Instanţa de apel a făcut o analiză proprie a prevederilor contractuale contestate şi a expus raţionamentul propriu relativ la caracterul supletiv al normelor cuprinse în art. 1578 C. civ. de la 1864, relevând conţinutul celui de-al treisprezecelea considerent la Directivei 93/13/CEE, potrivit căruia excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directivă cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante, atunci când acestea nu au convenit altfel.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000 interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE şi a celor statuate de C.J.U.E., clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, în speţă CHF, nici nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Din această perspectivă, în mod corect a apreciat instanţa de apel că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia, având în vedere prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate prin prisma Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi. Prevederea legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă, iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reţine că nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 clauza contestată de recurent.

Din acelaşi considerent al excluderii, nu se poate invoca greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000, deoarece atât timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Aşadar, sunt nefondate susţinerile recurentului-reclamant privind inaplicabilitatea principiului nominalismului în cauză, precum şi cele prin care se arată că acest principiu nu înlătură analiza caracterului abuziv al restituirii creditului în CHF în baza legislaţiei consumatorului.

Într-o altă critică, s-a arătat că instanţa de apel a concluzionat în mod greşit că este clară şi inteligibilă clauza contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, aplicând în mod greşit jurisprudenţa C.J.U.E. şi dispoziţiile Legii nr. 193/2000, recurentul mai adăugând şi că dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este unul semnificativ, în condiţiile în care riscul aprecierii CHF a fost plasat în întregime în sarcina consumatorilor.

Nici această critică nu poate fi primită, dat fiind că, în cauză, verificările la care instanţa era obligată, în acord cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, s-au oprit în mod corect la prima condiţie, ca urmare a îndeplinirii acesteia.

Înalta Curte aminteşte că, în Cauza C-186/16, U. şi alţii împotriva V. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13/CEE, îndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza condiţiilor subsecvente. Altfel spus, respectând această ordine de prioritate, instanţa de judecată poate proceda la analiza unei condiţii subsecvente numai în cazul neîndeplinirii condiţiei sau condiţiilor precedente, fiind vorba despre o analiză în etape.

Or, instanţa de apel, procedând la verificarea primei condiţii, în mod corect a constatat că este îndeplinită, respectiv că operează excluderea de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, fără a mai putea trece la analiza celorlalte condiţii subsecvente.

Numai dacă prima condiţie nu ar fi fost îndeplinită, s-ar fi trecut la analiza condiţiilor următoare, care presupune să se verifice dacă prevederea contractuală intră în noţiunea de "obiect principal al contractului" şi caracterul ei clar şi inteligibil, iar în măsura în care se ajungea la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, instanţa urma să analizeze existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Referirile recurentului-reclamant la sentinţa primei instanţe sunt lipsite de temei, întrucât obiectul recursului este reprezentat de decizia instanţei de apel.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa supremă constată că prevederile criticate de recurent transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat, şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul O. împotriva deciziei civile nr. 131/2023 din 7 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte R. S.A., privind obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial, respectiv factura seria x din 18 septembrie 2023, în sumă de 5.913,11 RON, şi extrasul de cont nr. 10 din 6 octombrie 2023, aflate la dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală a recurentului-reclamant O. în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatei-pârâte, în sensul obligării acestuia la plata sumei de 5.913,11 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul O. împotriva deciziei civile nr. 131/2023 din 7 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant O. la plata către intimata-pârâtă R. S.A., a sumei de 5.913,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 aprilie 2024.