Counter-guarantee liability: nullity of cassation for failure to demonstrate misapplication of law versus mere contestation of factual eligibility criteria and operational risk.

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 26.04.2018, sub nr. x/2018, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A.- I.F.N., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., a solicitat instanţei obligarea pârâtului la plata sumei de 536.042,62 RON sau echivalentul a 198.160 Euro, reprezentând contragaranţia aferentă garanţiei asumate de reclamant în favoarea A. S.A., în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/25.06.2013 şi confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x_CTG/28.06.2013, precum şi a sumei de 504.535,64 RON sau echivalentul a 111.907,65 Euro, reprezentând contragaranţia aferentă garanţiei asumate în favoarea aceleiaşi bănci, în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/06.03.2013 şi confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x_CTG/19.03.2013, pentru beneficiarul B. S.R.L., şi a dobânzii legale aferentă ambelor debite, calculată începând cu 03.04.2016 şi până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3816/2018 din 17 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 54 din 18 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin încheierea din 28 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea reclamantei de îndreptare eroare materială cu privire la decizia civilă nr. 54 din 18 ianuarie 2021.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N.

Prin decizia nr. 807 din 6 aprilie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost admis recursul reclamantului, fiind casată decizia atacată şi trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

4. În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2018*, care, prin decizia civilă nr. 611/2023 din 20 aprilie 2023 a admis apelul reclamantului şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 536.042,62 RON, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la data de 03.05.2016 şi până la plata efectivă a debitului principal.

De asemenea, a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 504.535,64 RON, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la data de 03.05.2016 şi până la plata efectivă a debitului principal.

Totodată, a fost obligat intimatul Fondul Român de Contragarantare S.A. la plata către apelant a sumei de 33.530 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în primă instanţă, apel şi recurs.

5. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, respingerea apelului reclamantului, ca nefondat.

De asemenea, a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru aferentă etapei procesuale a recursului.

În susţinerea recursului, recurentul a arătat că soluţia curţii de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1 raportat la pct. 5 şi 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, art. 1480, art. 1266-1268, art. 1270 şi art. 2018 C. civ., art. 7 şi art. 101 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 20/2009 (în vigoare la data acordării contragaranţiei, 18.06.2013), raportate la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, respectiv art. 3.1. alin. (1), art. 4.1., art. 1.1 pct. 3, art. 5.1., art. 6.1., art. 6.4. alin. (2) şi alin. (4), art. 12.8. şi la art. 4.1 alin. (1) din Norma nr. 1/2012.

A susţinut recurentul şi greşita aplicare a normelor de drept material cu privire la riscul operaţional. Astfel, analizând criteriile de eligibilitate, instanţa de apel a constatat greşit că existenţa unor litigii nu reprezintă un caz de excludere de la contragarantare, precum şi că riscul operaţional nu este detaliat în norme/convenţie, nefiind aplicabil, consecinţa fiind încălcarea art. 1.270 C. civ. şi art. 6.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, precum şi a legislaţiei în domeniul riscului operaţional.

S-a apreciat că, întrucât reclamantul nu a identificat vreun risc operaţional faţă de situaţia IMM-ului beneficiar, acesta se face vinovat atât de încălcarea art. 93, cât şi a art. 101 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, în forma în vigoare la data acordării contragaranţiilor în cauză, nefiind necesar ca riscul operaţional să fie detaliat în convenţia dintre părţi pentru a fi aplicabil, aşa cum în mod greşit a reţinut curtea de apel. De asemenea, nu poate fi reţinută inaplicabilitatea unui angajament pe motiv că nu este detaliat.

Contrar celor reţinute de curtea de apel, refuzul de plată este întemeiat, prin raportare la art. 6.1 din Convenţia nr. 1/2012, chiar dacă nu există în cuprinsul acesteia sau al Normei nr. 1/2012 o dispoziţie în sensul că beneficiarii IMM-uri, implicaţi în litigii, nu ar fi eligibili de contragarantare, fiind necesară o analiză a riscului operaţional de la caz la caz.

Potrivit recurentului, riscul operaţional a fost demonstrat prin raportare la situaţia existentă cu privire la activităţile ilicite ale beneficiarului, cunoscute de către reclamant, sens în care a reiterat contextul factual. A învederat şi că, în cauză, nu i se impută reclamantului neefectuarea verificărilor privind criteriile de eligibilitate pentru contragarantare, conform Anexei C.7 la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, ci faptul că a acordat contragaranţia deşi cunoştea că beneficiarul este implicat în activităţi ilicite.

S-a mai invocat că instanţa de apel nu a luat în considerare pct. 12 din Anexa C. l la Convenţia nr. 1/2012. Deşi cunoştea existenţa litigiilor pe rol, reclamantul nu a solicitat punctul de vedere prevăzut de clauza menţionată, contragaranţia fiind acordată cu încălcarea limitelor mandatului stabilite în mod expres prin pct. 12 din Anexa C. l la Convenţia nr. 1/2012.

De asemenea, s-a arătat că instanţa de apel nu a interpretat corect clauza prevăzută la art. 5.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, referitoare la obligaţia reclamantului de a acorda, monitoriza şi plăti garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie. Totodată, instanţa de apel nu a făcut legătura dintre riscul operaţional şi neîndeplinirea criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate a beneficiarului.

Recurentul a apreciat că, în pofida celor reţinute de instanţa de apel, semnificaţia confirmării contragaranţiei nu atrage decăderea pârâtului din dreptul a constata riscul operaţional sau neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate de către IMM-ul beneficiar al contragaranţiei.

S-a mai susţinut şi că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 4 din O.U.G. nr. 23/2011 şi pct. 2 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 în materia ajutorului de stat, acestea impunând stoparea ajutorului acordat beneficiarului, în raport cu situaţia de fapt.

Potrivit recurentului, decizia atacată este nelegală şi din perspectiva acordării dobânzii, fiind pronunţată cu aplicarea şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 şi art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

S-au mai formulat critici şi cu privire la lipsa motivelor pentru care este aplicabil art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 şi nu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Referitor la cuantumul dobânzii, recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut că pârâtul s-a prevalat de art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, arătând că în cauză nu este aplicabil art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, fără a analiza apărările acestuia în sensul lipsei incidenţei art. 2 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, respectiv al aplicabilităţii art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Or, în raport cu art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, din moment ce nu datorează o obligaţie bănească, cererea de plată a contragaranţiei nefiind întemeiată, pe cale de consecinţă, nici dobânda nu este datorată. Cu toate acestea, în ipoteza s-ar considera că datorează dobândă, textul de lege aplicabil este art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

În cele din urmă, s-a arătat că data de la care ar putea începe să curgă dobânda legală penalizatoare este 14.07.2018, iar nu 03.05.2016 (90 de zile de la data cererilor de executare nr. x şi 4149 din 02.02.2016), indicată de reclamant.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 22 iunie 2023.

La data de 4 august 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., prin care s-a invocat faptul că din cererea de recurs nu rezultă în ce constă nelegalitatea deciziei atacate şi s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 24 octombrie 2023, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctul de vedere, intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a solicitat să se constate că recursul formulat este vădit nefondat şi inadmisibil, întrucât prin criticile formulate se contestă modalitatea de apreciere a probelor de către instanţa de apel şi nu în ce constă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material indicate prin memoriul de recurs.

Prin încheierea din data de 6 februarie 2024 Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată în şedinţă publică la data de 9 aprilie 2024, pentru când a fost prorogată discutarea excepţiei nulităţii recursului.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, constată următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitată în condiţiile prevăzute de lege. În privinţa recursului, una dintre condiţiile esenţiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală acestor exigenţe legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de nelegalitate pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în faţa instanţei anterioare şi/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greşit.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul legii de procedură anterioare sancţiunea nulităţii era reglementată şi devenea incidentă atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Cu privire la recursul pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A., instanţa supremă reţine că autorul căii de atac a indicat doar formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu relevă greşita aplicare a normelor de drept material prin decizia recurată.

Cu titlu preliminar se cuvine subliniat că decizia recurată a fost pronunţată de către instanţa de apel în rejudecare, având limitele trasate în mod expres prin decizia de casare a instanţei supreme.

Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ. "după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

Prin decizia de casare, Înalta Curte, reţinând incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a statuat ca, în rejudecare, instanţa de apel să răspundă criticilor formulate prin memoriul de apel şi să ţină cont de faptul că prin art. 4.1 din convenţia de contragarantare încheiată între părţi, pârâtul a mandatat reclamantul să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi de contragarantare, pentru a acorda contragaranţii întreprinderilor mici şi mijlocii care fac dovada întrunirii acestora, verificările fiind indicate, în mod exhaustiv, în cuprinsul Anexei C.7 la convenţia dintre părţi.

A mai reţinut instanţa supremă că părţile, în convenţia lor, au enumerat în mod limitativ criteriile şi documentele în baza cărora se efectuează verificarea, motiv pentru care a trasat în sarcina instanţei de apel obligaţia de a constata că nicio altă verificare suplimentară nu poate fi făcută fără ca vreuna dintre părţi să încerce să se desprindă din raportul contractual prin transferul către cealaltă a unei obligaţii care se plasează în afara înţelegerii asumate.

S-a mai dispus ca instanţa de apel să ţină cont de faptul că părţile nu au negat parcurgerea procedurii confirmării contragaranţiei, precum şi de faptul că şi Fondului Român de Contragarantare S.A. îi revine, potrivit art. 4.3 din convenţie, obligaţia de a verifica îndeplinirea cerinţelor de eligibilitate anterior confirmării, sens în care riscul operaţional nu revine doar garantului.

Astfel, în rejudecare, instanţa de apel, cu respectarea limitelor casării, a analizat condiţiile răspunderii contractuale a pârâtului prin raportare la obligaţiile asumate prin Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 încheiată cu reclamantul, apreciind neîntemeiat refuzul de plată al acestuia, justificat de faptul că în cuprinsul Convenţiei nr. 1/2012 sau al Normei nr. 1/2012 nu există prevederi care să excludă eligibilitatea IMM-urilor implicate în litigii pentru contragarantare şi că acestea nu conţin o definiţie clară a noţiunii privind riscul operaţional. De asemenea, a mai reţinut instanţa de apel că reclamantul şi-a îndeplinit toate obligaţiile ce îi reveneau potrivit art. 6.4 din Convenţia nr. 1/2012 şi Anexa C7 la aceasta, verificări ce nu includeau obligaţia de a examina existenţa unor litigii în care erau implicaţi beneficiarii.

Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs recurentul-pârât nu a contestat identificarea de către instanţa de rejudecare a limitelor casării din perspectiva dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., astfel cum au fost acestea stabilite de către instanţa de control judiciar.

Prin urmare, motivele de recurs referitoare la necesitatea verificării altor criterii de eligibilitate şi de contragarantare pentru acordarea de contragaranţii întreprinderilor mici şi mijlocii decât cele cuprinse în Anexa C.7 la convenţie, nu se încadrează în limitele casării fixate de către instanţa supremă, considerent pentru care aceste critici exced cadrului procesual astfel stabilit.

Susţinerile recurentului vizând justificarea refuzului său de plată prin raportare la dispoziţiile art. 6.1 din Convenţia nr. 1/2012, chiar dacă în cuprinsul convenţiei nu exista o prevedere în sensul că beneficiarii acestor întreprinderi, implicaţi în litigii, nu ar fi eligibili de contragarantare, fiind necesară o analiză a riscului operaţional de la caz la caz, reprezintă chestiuni de temeinicie, ce exced controlului de legalitate realizat în calea extraordinară de atac a recursului. De asemenea, referirile la faptul că riscul operaţional a fost demonstrat prin raportare la situaţia existentă cu privire la activităţile ilicite ale beneficiarului cunoscute de reclamant reprezintă aspecte de fapt. Prin expunerea acestor argumente, autorul memoriului de recurs tinde, în realitate, la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de rejudecare mijloacelor de probă şi la o reevaluare devolutivă a fondului litigiului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Instanţa supremă constată că, deşi recurentul-pârât invocă interpretarea şi aplicarea greşită a prevederile art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1 raportat la pct. 5 şi 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, art. 1480, art. 1266-1268, art. 1270 şi art. 2018 C. civ., art. 7 şi art. 101 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 20/2009 (în vigoare la data acordării contragaranţiei, 18.06.2013), raportate la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, respectiv art. 4.1., art. 1.1 pct. 3, art. 5.1., art. 6.1., art. 6.4. alin. (2) şi alin. (4), art. 12.8. şi la art. 4.1 alin. (1) din Norma nr. 1/2012, acesta nu a expus argumente în susţinerea motivului de recurs care să releve modul concret în care dispoziţiile legale invocate au fost încălcate prin decizia atacată, motiv pentru care Înalta Curte nu poate completa deductiv criticile formulate pe calea memoriului de recurs.

Instanţa supremă reţine faptul că recurentul-pârât, fără a combate argumentele instanţei de rejudecare, a reluat apărările expuse în cadrul apelului, vizând sentinţele pronunţate în litigiile în care beneficiarul ar fi fost implicat, cu privire la comercializarea produselor contrafăcute, rezumându-se la prezentarea normelor legale care reglementează procedura de acordare a contragaranţiilor.

Nemulţumirea recurentului legată de modul în care instanţa de apel a concluzionat asupra stării de fapt, în urma verificării criteriilor de eligibilitate şi de contragarantare pentru acordarea contragaranţiilor în raport cu probele administrate, nu deduce instanţei de casare examinarea precisă a normelor de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu poate fi examinată în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, reiterarea situaţiei de fapt vizând derularea raporturilor contractuale, precum şi criticile privind reinterpretarea condiţiilor de acordare a contragaranţiilor care să justifice refuzul de plată al pârâtului, fără a se preciza în ce constau greşelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu referire la motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din acelaşi cod.

Prin toate aceste critici, în realitate, recurentul solicită instanţei de recurs ca, în urma reanalizării probatoriului administrat, să constate temeinicia susţinerilor sale privind faptul că beneficiara B. S.R.L. nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranţiei, întrucât societatea comercializa produse contrafăcute, operaţiune ce nu se încadrează în riscul de credit asumat de F.R.C. prin Convenţia nr. 1/2012, sens în care au fost făcute trimiteri la existenţa anumitor litigii aflate pe rolul instanţelor de judecată.

Titularul memoriului de recurs a mai invocat şi interpretarea greşită a clauzei prevăzute la art. 5.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, referitoare la obligaţia reclamantului de a acorda, monitoriza şi plăti garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie, instanţa de apel nefăcând legătura dintre riscul operaţional şi neîndeplinirea criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate a beneficiarului.

Deşi pretinde că nu a fost interpretată corect clauza 5.1 din contract, din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că toate criticile vizează statuările instanţei de apel în sensul respectării de către reclamantă a obligaţiei de acordare, monitorizare şi de plată a garanţiilor contragarantate cu prudenţa şi diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie, făcând trimiteri la probe şi la situaţia de fapt, aspecte de netemeinicie care nu pot forma obiectului controlului de legalitate.

Înalta Curte constată că, în raport cu situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată, din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, instanţa de apel a apreciat că nu i se poate imputa acestuia că nu a procedat la efectuarea verificărilor contrar Convenţiei nr. 1/2012, argumente care nu au fost contestate ca atare de către recurentul-pârât, acesta fiind de fapt nemulţumit de concluzia la care a ajuns instanţa de control judiciar devolutiv în urma interpretării probatoriului administrat în rejudecarea apelului, aspecte ce nu pot fi verificate în calea extraordinară de atac a recursului.

De asemenea, nu se încadrează în criticile de nelegalitate prevăzute la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nici criticile recurentului privitoare la faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 4 din O.U.G. nr. 23/2011 şi pct. 2 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 în materia ajutorului de stat, care impun stoparea ajutorului acordat beneficiarului, în raport cu situaţia de fapt, întrucât acestea nu vizează în concret considerentele deciziei recurate, prin care s-a reţinut că raportul juridic dedus judecăţii este unul de natură civilă, contractuală, Fondul Român de Contragarantare S.A. acţionând în calitatea sa de profesionist şi nu de autoritate publică sau asimilată vreunei autorităţi publice, în temeiul mandatului acordat F.N.G.C.I.M.M. pentru acordarea contragaranţiei în numele pârâtului, conform Convenţiei de contragarantare nr. 1/2012.

Mai mult, argumentele expuse în susţinerea acestor critici au caracter pur teoretic şi general şi nu se referă la modul concret în care au fost încălcate aceste norme legale prin hotărârea instanţei de apel.

Decizia atacată a fost criticată ca nelegală şi din perspectiva acordării dobânzii, recurentul invocând aplicarea şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 şi art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte subliniază că invocarea anumitor prevederi legale, fără o dezvoltare corespunzătoare în drept, care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres şi limitativ prin dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., împiedică exercitarea controlului de legalitate a deciziei recurate.

S-au formulat critici şi cu privire la lipsa motivelor pentru care este aplicabil art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 şi nu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Referitor la cuantumul dobânzii, recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut că pârâtul s-a prevalat de art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, arătând că în cauză nu este aplicabil art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, fără a analiza apărările acestuia în sensul lipsei incidenţei art. 2 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, respectiv al aplicabilităţii art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte constată că, deşi recurentul impută instanţei de apel nemotivarea deciziei recurate cu privire la acordarea dobânzii penalizatoare, acesta nu a dezvoltat critici propriu-zise care să poată fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci s-a limitat să prezinte dispoziţiile legale din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

De asemenea, chestiunea privind data de la care începe să curgă dobânda reprezintă aspect de fapt ce se stabileşte pe baza interpretării probelor, chestiune de netemeinicie ce nu poate forma, însă, obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului.

Reluarea situaţiei particulare a litigiului şi prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în faţa instanţelor devolutive nu răspund exigenţelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Raportat la considerentele instanţei de apel, care vizează elementele specifice raportului juridic din perspectiva obligaţiilor asumate de părţi, criticile formulate de recurent cu privire la demersurile suplimentare pe care reclamantul trebuia să le efectueze pentru verificarea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului pentru plata contragaranţiei nu relevă încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept substanţial, aşa cum impune textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dispoziţie de strictă interpretare şi aplicare.

Prin criticile expuse recurentul îşi exprimă dezaprobarea faţă de soluţia instanţei de apel privind atragerea răspunderii sale contractuale şi de obligare la plata prejudiciului produs reclamantului prin refuzul său de a-şi îndeplini obligaţia de plată a sumelor care fac obiectul contragaranţiilor, vizând aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Aşadar, sunt întemeiate apărările intimatului formulate prin întâmpinare privind nulitatea recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept aplicabile cauzei.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, modalitatea de redactare a recursului de către recurentul-pârât nu se circumscrie rigorilor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, sancţiunea nulităţii recursului.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei nr. 611/2023 din 20 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei nr. 611/2023 din 20 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 aprilie 2024.