Arbitration in mandatory insurance disputes without a written agreement: validity of regulatory norms overriding statutory requirements for arbitration clauses

Şedinţa publică din data de 28 martie 2024

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 82/2023 din 24 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis acţiunea în anulare formulată de A. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu CITR Filiala Bucureşti S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a anulat hotărârea arbitrală nr. 169 din 22 mai 2023, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul arbitral nr. x/2023 şi a trimis cauza spre soluţionare Judecătoriei Sectorul 1 Bucureşti.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi după rejudecarea cauzei, respingerea acţiunii în anulare.

Recursul a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. în susţinerea cărora recurenta a arătat, în esenţă, că hotărârea recurată nu are un fundament juridic, întrucât atât legiuitorul european, cât şi cel naţional au stabilit că în materia asigurărilor diferendul poate fi soluţionat fie prin procedura SAL-FIN, fie pe calea arbitrajului, alegerea aparţinând reclamantului fără a fi necesar vreun acord din partea pârâtului în acest sens; împrejurarea că pârâtul îşi dă consimţământul cu privire la opţiunea reclamantului nu are niciun efect asupra acesteia.

În argumentare, a afirmat că instanţa învestită cu acţiunea în anulare a dat o altă interpretare normelor legale decât cea avută în vedere de legiuitorul european în momentul emiterii Directivei 2009/138/CE, atunci când a apreciat că în lipsa unei convenţii arbitrale valabile, procesul de faţă nu poate fi soluţionat pe calea arbitrajului.

A mai susţinut că Norma ASF nr. 18/2017, prin art. 4 alin. (3), art. 5 alin. (4) şi alin. (14) lit. f), g) şi h), alin. (15) şi (16), art. 6 alin. (4) şi art. 7 alin. (3), derogă de la regula instituită de art. 541 C. proc. civ., aceasta reglementând posibilitatea soluţionării litigiilor în asigurări pe calea arbitrajului şi în lipsa unei convenţii arbitrale.

Subsecvent acestor considerente, evocând dispoziţiile art. 542 alin. (2), art. 571, art. 30 C. proc. civ. şi art. 2 pct. 2 din Norma ASF nr. 18/2017, recurenta a arătat că de vreme ce legiuitorul a pus semnul egalităţii între cererea de sesizare a instanţei de judecată şi cea de arbitrare, raportându-se şi la dispoziţiile Legii nr. 2/2013, se poate deduce că scopul Normei ASF nr. 18/2017 a fost de a degreva instanţele judecătoreşti.

De asemenea, făcând trimitere la prevederile art. 115 C. proc. civ., a precizat că cel care pretinde despăgubiri pentru acoperirea unui prejudiciu născut din asigurarea civilă obligatorie sau facultativă poate învesti oricare din cele două instanţe, judecătorească sau de arbitrare, condiţionat numai de respectarea dispoziţiilor art. 115 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la competenţa teritorială.

Totodată, a subliniat că tribunalul arbitral este recunoscut de normele de drept comun - Cartea a IV-a, C. proc. civ. - care stabilesc că tribunalul competent şi părţile litigante pot să stabilească reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun.

Recurenta a mai afirmat că, întrucât Legea nr. 132/2017 nu poate fi modificată printr-un act juridic inferior, cum este Norma ASF nr. 18/2017, rezultă că cele două acte normative se completează, cea din urmă fiind norma metodologică de punere în aplicare a legii.

Astfel, a apreciat că este greşită interpretarea curţii de apel în sensul că soluţionarea unui litigiu în materia asigurărilor nu se poate realiza pe cale alternativă, prin arbitraj, în lipsa unei convenţii arbitrale.

În continuare, a precizat că şi prin raportare la Directiva 2009/138/CE şi la art. 11 din Constituţia României se poate susţine că tribunalul arbitral poate soluţiona orice petiţie care are la bază pretenţii şi proceduri derivate din Legea nr. 132/2017 şi Norma ASF nr. 18/2017.

Tot în susţinerea nelegalităţii deciziei recurate, autoarea căii de atac a prezentat aspecte generale privind soluţionarea proceselor din domeniul asigurărilor, arătând că prin Norma ASF nr. 18/2017 legiuitorul a prevăzut măsuri alternative de soluţionare a litigiilor dintre persoane juridice şi fizice, consumatori şi societăţile şi brokerii de asigurare, iar dreptul de a alege între acestea aparţine, conform art. 7 pct. 4 lit. d) din această Normă, exclusiv consumatorului, societăţile de asigurare şi brokerii având obligaţia de a participa la procedura aleasă de acestea.

A mai afirmat că din cuprinsul Normei rezultă că, prin excepţie de la regula privind existenţa unei convenţii arbitrale, litigiile din domeniul asigurărilor pot fi soluţionate şi pe calea arbitrajului, în cazul în care beneficiarul persoană juridică optează în acest sens, Norma derogând de la regula conform căreia contractul are putere de lege între părţi.

În ceea ce priveşte litigiile născute în domeniul asigurărilor RCA, recurenta a susţinut că acestea pot fi judecate de către tribunalul arbitral, dat fiind că prevederile contractului RCA sunt stabilite prin acte normative, iar dispoziţiile Normei ASF nr. 18/2017 se completează cu acestea sub aspectul modalităţii de soluţionare a litigiului şi că o eventuală convenţie arbitrală între asigurat şi asigurător ar limita drepturile persoanei prejudiciate.

Astfel, a apreciat că în cazul litigiilor izvorâte din contractul RCA, lipsa încheierii unei convenţii arbitrale în formă scrisă este complinită de dispoziţiile art. 7 pct. 3 din Norma ASF nr. 18/2017.

În final, a mai arătat că procesele izvorâte din contractele RCA nu fac parte din categoria celor prevăzute de art. 542 pct. 1 C. proc. civ., sens în care a considerat că nu există impediment legale cu privire la obiectul litigiului ce poate fi supus arbitrajului.

La 12 februarie 2024, intimata a depus o cerere de suspendare a judecăţii cauzei, în temeiul art. 75 alin. (1) şi art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 2920 din 9 iunie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva sa.

La termenul de astăzi, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia netimbrării recursului, invocată din oficiu, asupra căreia reţine următoarele:

Art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 stabileşte că acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menţionat, taxe datorate, atât de persoanele fizice cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată.

Conform art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează şi se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.

În acord cu dispoziţiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar alin. (3) al aceluiaşi articol instituie sancţiunea nulităţii recursului pentru neîndeplinirea acestei cerinţe, dispoziţie concordantă cu art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, potrivit căruia, dacă până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanţa, reclamantul nu îndeplineşte obligaţia de plată a taxei, instanţa va anula cererea sau o va soluţiona în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal.

În etapa procesuală a recursului, cuantumul taxelor judiciare de timbru este determinat în raport cu dispoziţiile art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013, alin. (1) instituind o taxă fixă în cuantum de 100 RON pentru invocarea motivelor prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 C. proc. civ., în vreme ce alin. (2) instituie o taxă judiciară de timbru în cuantum de 50% din taxa datorată în raport de suma contestată, pentru acţiunile evaluabile în bani, în situaţia invocării motivului de recurs prevăzut de pct. 8.

Aşa cum s-a apreciat şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, accesul liber la justiţie nu este un drept absolut şi, deşi instituirea taxei judiciare de timbru reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului de acces la justiţie, prin aceasta se urmăreşte un scop legitim, vizând, în esenţă, buna administrare a justiţiei.

Prin jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională (decizia nr. 45 din 4 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 274 din 15 aprilie 2014, decizia nr. 401 din 13 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 775 din 29 septembrie 2017, decizia nr. 169 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 716 din 20 august 2018, decizia nr. 27 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 271 din 10 aprilie 2019, decizia nr. 432 din 4 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 862 din 25 octombrie 2019, decizia nr. 260 din 22 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 706 din 16 iulie 2021) a statuat, cu valoare de principiu, că accesul liber la justiţie nu presupune gratuitatea actului de justiţie şi, implicit, nici realizarea unor drepturi pe cale judecătorească în mod gratuit şi că plata taxelor judiciare de timbru este o condiţie legală pentru începerea proceselor civile, în raport de fiecare fază procesuală, iar obligaţia de achitare anticipată a acestora este justificată, ca şi sancţiunea anulării cererii, în caz de neplată a acestora.

Aşadar, accesul la justiţie presupune nu doar respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei acţiuni sau căi de atac, ci şi respectarea dispoziţiilor imperative vizând plata taxelor judiciare de timbru, condiţie prealabilă şi extrinsecă actului de procedură (cererea de recurs), fără de care nu se poate trece la analiza cererilor formulate în faţa instanţei, aceasta nefiind legal învestită.

În speţă, în etapa regularizării, constatându-se că recursul nu este legal timbrat, s-a stabilit în sarcina autoarei căii de atac obligaţia de a achita o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON, calculată conform art. 24 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, sub sancţiunea anulării cererii de recurs, cuantumul taxei judiciare de timbru fiind determinat prin raportare la criticile formulate de parte.

Prin adresa din 17 ianuarie 2024, comunicată recurentei la 26 ianuarie 2024, acesteia i s-a pus în vedere să plătească şi să depună la dosar dovada achitării acestei taxe.

Împotriva modului de stabilire a obligaţiei de timbrare recurenta nu a formulat cerere de reexaminare, conform art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 şi nici cerere de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, în condiţiile art. 42-43 din acelaşi act normativ.

În atare condiţii, constatând că până la termenul de judecată stabilit pentru examinarea recursului, 28 martie 2024, autoarea căii de atac nu s-a conformat dispoziţiei instanţei de a timbra calea de atac exercitată, Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege evocate, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 486 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 82/2023 din 24 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu CITR FILIALA BUCUREŞTI S.P.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 martie 2024.