Validity of debtor’s payments to wrong account in factoring and interruptive effect of payment order proceedings on prescription

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2023

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 15 mai 2018, sub număr de dosar x/2018, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei să dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 517.250,88 RON, reprezentând facturi emise şi neachitate în baza contractului comercial nr. 15/12.08.2010 încheiat între B. S.R.L. şi C. S.R.L., facturi ce au fost cesionate către reclamantă în baza contractului de factoring nr. x/25.03.2013; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente facturilor emise şi neachitate, calculată de la data scadentă până la data plăţii efective, dobândă în cuantum de 243.266,19 RON, calculată până la data de 17.04.2018; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei. De asemenea, a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2019, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 1046 din 9 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea expertului de majorare a onorariului provizoriu şi a dispus majorarea onorariului provizoriu cu suma de 1.000 de RON şi obligarea reclamantei la achitarea sumei de 1.000 de RON cu titlu de onorariu de expert suplimentar; a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 13.859,63 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu avocat.

Reclamanta A. S.A. a declarat apel principal împotriva sentinţei civile nr. 1046 din 9 iulie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Pârâta B. S.R.L. a declarat apel incident împotriva încheierii din 16 ianuarie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 1001 A din 4 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul incident declarat de către apelanta-pârâtă incidentă B. S.R.L., împotriva încheierii din data de 16 ianuarie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

A respins apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1046 din 9 iulie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

A respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei principale privind cheltuielile de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1001 A din 4 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs principal reclamanta A. S.A. şi recurs incident B. S.R.L.

La 29 iulie 2021, reclamanta A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1001 A din 4 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, recursul principal a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că prin cererea de apel a invocat şi următorul aspect:

"Raţiunea instanţei privind aplicabilitatea art. 1582 alin. (2) C. civ. privind plata efectuată către un creditor aparent este una greşită deoarece pârâtul ştia de la momentul notificării cine este creditorul real, nefiind vreun dubiu cu privire la cesiune sau vreo nelămurire cu privire la identitatea creditorului", iar instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra lui.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamental soluţia adoptată.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

Prin urmare, prima chestiune vizează faptul că instanţa de apel nu a analizat o apărare formulată prin calea de atac, cu privire la incidenţa prevederilor art. 1582 alin. (2) C. civ., aceasta prevedere legală fiind în fapt argumentul principal reţinut prin sentinţa nr. 1046/2020.

A doua chestiune invocată de recurenta-reclamantă, vizează faptul că există contradicţii între considerente, astfel, instanţa de apel a reţinut la fila nr. x din hotărâre:

"în aceste condiţii, trebuie considerate valabile şi plăţile făcute în alte conturi decât cel indicat în notificare, mai ales că art. 8.3 din contractul de factoring prevede clar că respectivele sume "aparţin de drept factorului", care avea mandat expres de a le retrage oricând din conturile aderentului(...);

"Dacă prezenta acţiune ar fi admisă, reclamanta ar fi proprietara de drept şi a sumelor plătite în alte conturi ale aderentului (conform art. 8.3 din contractul de factoring) şi ar pune în executare o eventuală hotărâre în favoarea sa, în timp ce pârâta ar trebui să plătească de două ori, ceea ce nu poate fi acceptat."

A arătat că instanţa a reţinut în primul paragraf faptul că sumele plătite în alte conturi i-ar aparţine reclamantei în baza contractului de factoring, în schimb, în al doilea paragraf în baza altui raţionament logico-juridic concluzionează că în ipoteza în care prezenta acţiune ar fi admisă, recurenta-reclamantă ar deveni proprietara de drept şi a sumelor plătite în alte conturi ale aderentului.

Recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de apel prezintă un raţionament contradictoriu în sensul că, constată într-un paragraf că este proprietara acelor sume în baza contractului de factoring, ulterior, apreciind că ar dobândi această calitate numai în măsura admiterii prezentei acţiuni şi dacă s-ar admite ar putea solicita încă o dată suma, sumă pe care nu a încasat-o deloc.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a apreciat că, în baza art. 1281 teza a doua C. civ., intimata din prezenta cauză se poate prevala de efectele art. 8.3 din contractul de factoring, însă nu le-a analizat în mod corespunzător, fapt ce duce la o aplicare greşită a textului de lege din C. civ.

A susţinut că, pentru ca un terţ să se poată prevala de efectele pozitive ale Contractului de factoring, implicit de art. 8.3 trebuie să fie analizate condiţiile acestuia, respectiv: prima condiţie este ca plata să fie efectuată din eroare, condiţie neîndeplinită având în vedere faptul că debitorul a fost notificat cu privire la titularul plăţii şi contul unde urma să fie efectuată, în data de 25.03.2013; a doua condiţie vizează remiterea sumelor achitate din eroare factorului în termen de 24 ore de la data încasării lor, lucru care nu s-a întâmplat, factorul nu a încasat nicio sumă achitată în alt cont, aspect reţinut şi într-una din variantele de răspuns oferite de expertul contabil.

Astfel, a considerat că instanţa de apel s-a rezumat la a relua o parte din argumentele prezentate de instanţa de fond, dând o aplicare şi interpretare eronată prevederilor art. 1281 C. civ., efectele contractului astfel cum sunt prevăzute în art. 8.3 nu sunt aplicabile intimatei, pentru că aceasta nu a efectuat nicio plată din eroare.

A mai susţinut şi faptul că instanţa de apel a fost învestită cu analiza şi interpretarea art. 1582 C. civ. coroborat cu art. 8.3 din Contractul de Factoring (interpretare în baza căreia instanţa de fond a respins acţiunea) şi că aceasta nu s-a pronunţat prin menţinerea în limitele apelului principal, însă soluţia de respingere a fost fundamentată pe un alt temei de drept, respectiv pe aplicarea prevederilor art. 1281 C. civ.

A arătat că prevederile art. 1281 C. civ. nu au un caracter derogatoriu de la art. 1578 alin. (1), art. 1475 şi art. 1477 C. civ., astfel că efectele punerii în aplicare a acestei prevederi legale nu pot consta în încălcarea altor prevederi legale.

În condiţiile în care: pârâta-debitoare cedată a acceptat cesiunea de creanţă şi s-a angajat în mod irevocabil să efectueze plata creanţelor cesionate în contul indicat de reclamantă - aspect dovedit prin Notificarea nr. x/23.05.2013 şi necontestat de către pârât sau de către instanţele de fond şi apel; plăţile efectuate nu au profitat recurentei-reclamante- chiar dimpotrivă, plăţile efectuate de către pârâtă cu încălcarea flagrantă a instrucţiunilor de plată au prejudiciat-o, fiind efectuate cu scopul ca acestea să ajungă în patrimoniul cedentului, nu al reclamantei; pârâta-debitoare cedată nu poate solicita punerea în executare a prevederilor art. 8.3 şi nici nu poate aduce atingere drepturilor de creanţă dobândite de reclamantă prin Contractul de Factoring.

Modul în care instanţa de apel a pus în aplicare prevederile art. 1281 C. civ. nu numai că a condus la încălcarea prevederilor art. 1578 alin. (1) C. civ., privind momentul de la care debitorul cedat este obligat să efectueze plata cesionarului, dar şi a prevederilor art. 1475 şi art. 1477 C. civ. privind persoanele îndreptăţite să primească plata şi condiţiile în care plata efectuată unui terţ poate fi considerată valabilă.

De asemenea, instanţa a avut în vedere numai teza finală a art. 1281 C. civ., fără a avea în vedere că terţii, inclusiv instanţa de judecată, nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Or, prin validarea plăţilor efectuate în mod intenţionat de către debitorul cedat în alte conturi decât cel notificat de către recurentă, instanţa a lipsit de orice efect cesiunea de creanţă încheiată în baza Contractului de Factoring.

La 20 septembrie 2021 intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului şi menţinerea ca legală a deciziei recurate, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La 6 octombrie 2021, recurenta-reclamantă A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare.

La 23 septembrie 2021, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 1001 A din 4 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului incident, casarea în parte a deciziei recurate şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul incident a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, recurenta-pârâtă a precizat că nu înţelege să învestească instanţa de recurs cu privire la soluţia pronunţată asupra apelului principal formulat de A. S.A.. pe care o consideră legală, ci doar cu privire la soluţia pronunţată asupra apelului incident.

A apreciat că este nelegală, în parte, decizia recurată, deoarece dreptul material la acţiune al A. S.A. este prescris, motiv pentru care invocă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat că dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, potrivit art. 2500 alin. (1) C. civ. în concret, stingerea prin prescripţie a dreptului la acţiune constituie o sancţiune a neglijenţei titularului acelui drept care, manifestând o pasivitate nejustificată, nu a exercitat dreptul la acţiune un timp îndelungat.

În cauză, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata facturilor pretins neîncasate, care constituie prestaţii succesive, în executarea contractului comercial nr. 15/12.08.2010 încheiat de pârâtă cu C. S.R.L.

În aceste condiţii, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care prestaţia a devenit exigibilă.

Conform art. 2501 alin. (1) C. civ., "Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel," iar potrivit art. 2517 C. civ. "Termenul de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen."

Art. 2523 C. civ. dispune că:

"Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui."

Când este vorba despre prestaţii succesive, precum cele pretinse în prezenta cauză, recurenta-pârâtă susţine că prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă (art. 2526 C. civ.).

În aceste condiţii, a solicitat să se constate faptul că dreptul A. S.A. de a obţine obligarea recurentei-pârâte la achitarea contravalorii facturilor cu nr. x/20.04.2013 - x/19.09.2013 s-a prescris, data împlinirii prescripţiei extinctive fiind anul 2016, respectiv cu aproximativ 2 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată (15.05.2018).

În raport de aceste considerente, rezultă că o cerere de chemare în judecată formulată de către A. S.A. la data de 15.05.2018 este lipsită de efecte juridice, întrucât efectul împlinirii termenului de prescripţie constă în liberarea de obligaţie.

Efectul prescripţiei dreptului la acţiune privind dreptul principal se răsfrânge şi asupra drepturilor accesorii.

Astfel, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii. În aceste condiţii, a solicitat să se constate că, urmare a stingerii prin prescripţie a dreptului A. S.A. de a obţine contravaloarea facturilor pretins a fi neachitate, s-a prescris şi dreptul acesteia de a pretinde dobânda legală.

Prescripţia dreptului la acţiune se constată pe cale jurisdicţională, de către instanţele de judecată.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, în cauză, nu a intervenit o întrerupere a cursului prescripţiei, dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. nefiind incidente.

Pentru a opera întreruperea prescripţiei potrivit art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: 1. cererea trebuie să fie introdusă la o instanţă judecătorească sau alt organ cu atribuţii jurisdicţionale; 2. cererea trebuie să privească fondul dreptului; 3. cererea trebuie să fie serioasă; 4. cererea trebuie să fie admisă printr-un act irevocabil al organului competent.

În prezenta cauză, consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile de la pct. 2 şi 3.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut şi faptul că, cererea de emitere a unei ordonanţe de plată nu a privit fondul dreptului.

Prin formularea unei cereri de chemare în judecată susceptibilă a produce efectul întreruptiv de prescripţie, reclamantul trebuie să urmărească o recunoaştere a dreptului suspus prescripţiei extinctive.

Or, cererea de emitere a unei ordonanţe de plată nu putea produce acest efect, ea fiind formulată în cadrul unei proceduri sumare, caracterizate de expeditivitate.

În acest sens, în doctrina recentă s-a opinat că în procedura ordonanţei de plată, judecătorul nu va cerceta raportul juridic din care a luat naştere obligaţia de plată, astfel că nu va stabili în acest cadru procesual existenţa sau inexistenţa creanţei. Or, fondul litigiului nu constă doar în determinarea şi identificarea înscrisurilor care atestă creanţa pretinsă, ci priveşte însăşi existenţa acestei creanţe.

Extrem de relevant este şi faptul că, potrivit art. 1021 alin. (3) C. civ., încheierea prin care este respinsă ordonanţa de plată nu are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte fondul cauzei într-o cerere de chemare în judecată formulată potrivit dreptului comun.

Ca atare, prin modalitatea de reglementare a procedurii speciale a ordonanţei de plată, legiuitorul a exclus-o din sfera acţiunilor care ar putea fi întreruptive de prescripţie în sensul art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., iar A. S.A. nu a manifestat o intenţie serioasă de realizare a dreptului său pe calea ordonanţei de plată.

La 1 noiembrie 2021, în termen legal, recurenta-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de casare invocate în cuprinsul cererilor de recurs, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul principal declarat de reclamanta A. S.A., motivul prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu este fondat.

Prima situaţie invocată de recurenta reclamantă a vizat faptul că instanţa de apel nu a analizat o apărare formulată prin calea de atac, cu privire la incidenţa prevederilor art. 1582 alin. (2) C. civ., aceasta prevedere legală fiind în fapt argumentul principal reţinut prin sentinţa nr. 1046/2020.

În ceea ce priveşte această critică, Înalta Curte o apreciază ca nefiind fondată, faţă de faptul că motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

O a doua susţinere, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 a vizat faptul că, în opinia recurentei-reclamante instanţa de apel a prezentat un raţionament contradictoriu în sensul că, a constatat într-un paragraf că este proprietara acelor sume în baza contractului de factoring, ulterior, apreciind că ar dobândi această calitate numai în măsura admiterii prezentei acţiuni şi dacă s-ar admite ar putea solicita încă o dată suma, sumă pe care nu a încasat-o deloc.

Critica nu este întemeiată deoarece contradicţia la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când priveşte doar considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc, aspecte care nu se regăsesc în litigiul de faţă.

În realitate, prin decizia atacată prima instanţă de control judiciar nu a făcut altceva decât să explice, prin raportare la prevederile art. 1281 C. civ. şi art. 8.3 din contractul de factoring, clauzele contractului şi implicaţiile acestora.

În ceea ce priveşte susţinerea unei motivări necorespunzătoare, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi susţinute cu temei, în condiţiile în care, pe de o parte, instanţa de apel a procedat la o analiză implicită a argumentelor invocate de titulara căii de atac în susţinerea motivelor de apel, iar pe de altă parte, se aduc, în realitate, în discuţie chestiuni vizând situaţia de fapt, conduita părţilor, evaluarea comportamentului acestora, stabilirea culpei, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecăţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă se prevalează de o pretinsă aplicare greşită în baza art. 1281 teza a doua C. civ., însă, în realitate, critică interpretarea efectelor art. 8.3 din contractul de factoring, aducând în discuţie chestiuni de fapt, ce nu pot forma obiectul controlului instanţei de recurs.

În acest context, recurenta pretinde că plăţile efectuate de pârâta A. S.A. nu ar fi valabile, întrucât acestea ar fi fost făcute într-un alt cont decât cel prevăzut în contractul de factoring, însă nu din eroare, iar, pe de altă parte arată că aderentul nu ar fi remis sumele de bani.

Aceste chestiuni de netemeinicie nu pot forma obiectul examenului de nelegalitate din recurs, întrucât rolul instanţei de recurs este acela de a examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, şi nu reevaluarea contextului factual stabilit de instanţele devolutive.

Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, însă fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Astfel, recursul nu se poate limita la o indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel, însă recurenta nu a procedat în acest mod.

Din această perspectivă, Înalta Curte reaminteşte că doar criticile care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu şi cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt vor fi examinate, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă dincolo de criticile de nelegalitate spre cele de netemeinicie, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, susţinerile cu referire la prevederile art. 1475 şi art. 1477 C. civ. au fost invocate pentru prima oară în recurs, omisso medio, aşa încât acestea nu pot fi examinate, întrucât se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1001 A din 4 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinând hotărârea instanţei de apel, ca fiind legală.

În ceea ce priveşte recursul incident, pârâta a apreciat ca fiind nelegală, în parte, decizia recurată, deoarece dreptul material la acţiune al A. S.A. este prescris, dezvoltând critici cu privire la aplicabilitatea dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a dat o corectă eficienţă dispoziţiilor menţionate, reţinând cu justeţe că acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 (ordonanţă de plată) şi, ulterior, al dosarului nr. x/2017 (cerere în anulare) a produs efectul de întrerupere conform art. 2537 pct. 2 C. civ., având în vedere că a fost urmată, la mai puţin de 6 luni, de introducerea prezentei acţiuni, fiind respectate prevederile art. 2539 alin. (2) C. civ.

Având în vedere legala aplicare a art. 2539 alin. (2) C. civ. privind întreruperea prescripţiei, analiza celorlalte critici privind calculul termenul de prescripţie, efectele prescripţiei etc. nu-şi mai găseşte justificare legală.

Aşa fiind, se constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel a interpretat şi a aplicat corect legea.

Constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1001 A din 4 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinând hotărârea instanţei de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1001 A din 4 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1001 A din 4 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2023.