Recourse limited to legality review: rejection of factual reassessment of hidden defects price reduction and expert recusal in civil proceedings

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 mai 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate existenţa viciilor ascunse ale construcţiei şi, pe cale de consecinţă, să se dispună reducerea corespunzătoare a preţului imobilului, respectiv reducerea preţului cu 48.840 euro; să se constate caracterul de clauza abuzivă a clauzei penale şi, pe cale de consecinţă, să se dispună anularea acesteia; obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de despăgubiri, pentru nerespectarea obligaţiei de contabilizare corecte a plăţilor efectuate de reclamanţi în virtutea executării contractului şi obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 RON, cu titlu de daune morale.

La data de 24 august 2017 a fost depusă la dosar cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamanţilor formulată de D..

Prin încheierea de şedinţă din 9 octombrie 2017, a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamanţilor formulată de D..

Prin încheierea de şedinţă din 4 octombrie 2018, tribunalul a respins cererea de recuzare a expertului E., ca neîntemeiată şi a constatat nulitatea raportului de expertiză efectuat de către expert E. pentru nerespectarea obligaţiei de a convoca părţile la faţa locului şi s-a dispus refacerea raportului de expertiză, în condiţiile art. 335 C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 18 octombrie 2018, tribunalul a respins o nouă cerere de recuzare a expertului E., ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 11 iunie 2020, instanţa a respins obiecţiunile intervenientului la raportul de expertiză, apreciind în mod întemeiat că experţii au răspuns în integralitate obiectivelor stabilite potrivit competenţei acestora, şi nu se impune refacerea sau completarea raportului.

Prin sentinţa civilă nr. 816 din 25 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea principală, a constatat existenţa viciilor ascunse şi a dispus reducerea preţului imobilului apartament nr. x, situat la mansarda imobilului din Bucureşti, Calea x J, din complexul Giuleşti "F.", situat pe Tronson D (Lot D5), cu suma de 4.450 euro, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei penale inserată în contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/25.01.2012 de notarul public G., prin care s-a stabilit că în cazul în care cumpărătorii nu achită trei rate consecutive, sau, în decursul unui an nu achită trei rate neconsecutive, contractul se consideră reziliat de drept, iar vânzătoarea este îndreptăţită să păstreze cu titlu de clauză penală, plăţile parţiale făcute de cumpărători până la momentul rezilierii, a respins în rest cererea principală, a admis cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamanţilor formulată de intervenientul accesoriu D..

Împotriva sentinţei civile nr. 816 din 25 iunie 2020 şi împotriva încheierilor din 04.10.2018, 18.10.2018, 11.06.2020 au declarat apel reclamanţii A., B. şi intervenientul D., prin care au solicitat admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii în tot a acţiunii, referitoare la respingerea sumei de 44.390 euro aferentă capătului I din cerere, la respingerea sumei de 3.000 RON aferentă capătului 3 din cerere, la respingerea sumei de 30.000 RON aferentă capătului 4 din cerere şi la respingerea, în parte, a cheltuielilor de judecată.

Pârâta C. S.R.L. a declarant apel împotriva sentinţei civile nr. 816 din 25 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 271 din 15 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A., B. şi apelantul-intervenient D., împotriva încheierilor din 4 octombrie 2018, 18 octombrie 2018, 11 iunie 2020 şi a sentinţei civile nr. 816 din 25 iunie 2020 şi de apelanta-pârâtă C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 816 din 25 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanţii A. şi B. şi intervenientul D. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 271 din 15 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă

Printr-o primă critică, recurenţii susţin că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat acestei critici, recurenţii arată că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 332 C. proc. civ. coroborate cu art. 42 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la recuzarea expertului tehnic judiciar.

Consideră că în mod greşit, prin decizia recurată, au fost menţinute ca fiind legale şi temeinice încheierile de şedinţă din 4 octombrie 2018 şi 18 octombrie 2018, apreciindu-se că nu a fost incidentă nicio situaţie care să creeze suspiciuni asupra imparţialităţii expertului, precum şi faptul că, în situaţia refacerii raportului de expertiză pentru neîndeplinirea obligaţiei de convocare a părţilor, expertul nu devine de drept, incompatibil.

În opinia recurenţilor, dacă un expert tehnic judiciar efectuează un prim raport de expertiză care, ulterior, este anulat, atunci expertul respectiv devine incompatibil, deoarece acesta îşi formează o părere cu privirea la starea de fapt, fiind greu de acceptat faptul că acelaşi expert va reveni asupra propriei opinii.

Arată că prin încheierea de şedinţă din data de 04.10.2018 este respinsă o primă cerere de recuzare a domnului expert E., deşi în motivele expuse în cererea de recuzare a fost dovedit faptul că primul expert tehnic judiciar a utilizat fotografii de pe internet, denaturând starea de fapt.

În acelaşi sens, prin încheierea de şedinţă din data de 18 octombrie 2018 este respinsă o a doua cerere de recuzare formulată împotriva domnului expert E., instanţa de apel menţinând această încheiere ca fiind legală şi temeinică cu motivarea că nu au existat critici concrete asupra imparţialităţii acestuia.

Consideră că instituţia recuzării reprezintă mijlocul juridic pus la îndemâna părţilor pentru a se evita arbitrariul sau reţinerea unei stări de fapt fondată pe idei preconcepute, asupra cărora expertul şi-a format o părere, iar art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. instituie o prezumţie legală de lipsă de imparţialitate în cazul în care expertul tehnic şi-a exprimat părerea cu privire la aspectele tehnice relevante.

Mai mult, legea nu stipulează expres că efectuarea unei noi expertize ar conduce automat la inaplicabilitatea motivelor de recuzare, iar în prezenta cauză recurenţii apreciază că prezumţia legală a lipsei imparţialităţii nu a fost răsturnată.

O altă critică subsumată pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. se referă la faptul că instinta de apel a încălcat dreptul la apărare al recurenţilor, principiul aflării adevărului şi dispoziţiile art. 337 C. proc. civ.

Recurenţii consideră că prin decizia recurată, în mod eronat s-a menţinut ca legală şi temeinică încheierea de şedinţă din 11 iunie 2020, prin care sunt respinse obiectiunile formulate de intervenientul accesoriu cu motivarea că acestea nu reprezintă veritabile critici ale raportului de expertiză, ci reprezintă o nemulţumire a apelanţilor privind situaţia de fapt, respectiv evaluarea prejudiciului, situaţie care nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de legiuitor pentru refacerea sau completarea unui raport de expertiză şi pot fi supuse instanţei numai la soluţionarea pe fond a cauzei.

Opinează că aceste considerente reţinute de instanţa de apel sunt contrare dispoziţiilor legale prevăzute de art. 337 C. proc. civ., acest articol având denumirea de "lămurire sau completare a raportului", astfel că nu se menţionează faptul că raportul de expertiză trebuie refăcut, ci doar lămuriri cu aspectele neclarificate sau dacă există neconcordanţe reţinute, chiar şi prin comparaţie cu alte dovezi de la dosarul cauzei.

Arată că aplicarea corectă şi legală a dispoziţiilor art. 337 C. proc. civ. ar fi presupus ca instanţele de fond să nu lase nelămurite aspectele de fapt învederate, mai ales că între cele două rapoarte de expertiză prezente la dosarul cauzei se observă contradicţii între întinderea prejudiciului.

Mai mult, consideră că instanţa de apel se afla în eroare cu privire la natura obiecţiunilor la raportul de expertiză, deoarece acestea nu reprezintă apărări de fond şi acestea nu trebuie supuse instanţei doar la soluţionarea pe fond a cauzei.

Deşi instanţa de apel a apreciat că obiecţiunile formulate reprezintă o nemulţimire a recurenţilor cu privire la evaluarea prejudiciului, arată că evaluarea efectuată de către cei trei experţi tehnici judiciari nu se poate modifica prin apărările pe fondul cauzei, aceasta valoarea a fost reţinută de instanţele de fond întocmai, respectiv suma de 4.450 Euro; întinderea prejudiciului reprezintă o chestiune de fapt care poate fi apreciată prin expertiza tehnică judiciară, însă această valoare trebuie să fie calculată conform dispoziţiilor legale, tocmai pentru ca valoarea prejudiciului sa fie legală.

Respectarea principiului aflării adevărului în procesul civil, consacrat de art. 22 C. proc. civ., include, printre altele, îndatorirea instanţei de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Recurenţii apreciază că decizia recurată nu exprimă adevărul, fiind dată cu încălcarea normelor de drept procesual civil, iar dreptul la apărare le este încălcat, aceştia neputând dovedi valoarea reală sau întinderea prejudiciului.

Susţin că este nelegal să nu se admită obiecţiunile intervenientului accesoriu, având în vedere faptul că în expertiză sunt prezentate fapte contradictorii, pe de o parte se omite să se menţioneze că este afectată întreaga structură a acoperişului, prezenta mucegaiului în toate încăperile şi elementele construcţiei, iar pe de altă parte la obiectivul nr. 5 se răspunde că "în timp, se poate ajunge la posibilitatea surpării acoperişului", imobilul necorespunzând la cerinţa esenţială - rezistenţa şi stabilitatea construcţiei.

Astfel, la dosarul cauzei se regăsesc două rapoarte de expertiză contradictorii, în timp ce în primul raport de expertiză se reţine prezenta mucegaiului (răspuns obiectiv nr. 6) şi afectarea totală a acoperişului, în cel de-al doilea raport de expertiză efectuat de trei experţi se reţin suprafeţe minore şi lipsa mucegaiului.

De aceea, recurenţii apreciază că instanţa de apel le-a încălcat dreptul la apărare şi principiul aflării adevărului, făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 337 C. proc. civ.

Recurenţii mai susţin şi faptul că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii în procesul civil prevăzut în art. 9 C. proc. civ., dar şi rolul activ al judecătorului.

Sub un prim aspect, arată că instanţa de apel a omis să analizeze motivul 3 de apel referitor la motivarea contradictorie a capătului 1 din cererea introductivă (pagina 6 din cererea de apel), încălcând principiul disponibilităţii.

În ceea ce priveşte al doilea aspect, recurenţii consideră că instanţa s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, respectiv menţionează faptul că daunele morale trebuiau cerute în temeiul art. 1712 C. civ., fără a pune în dicuţie calificarea juridică corectă cu privire la capătul de cerere referitor la daunele morale.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel a efectuat o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. cu referire la cheltuielile de judecată respinse intervenientului accesoriu aferente cererilor de recuzare.

Întrucât art. 453 C. proc. civ. face referire la întregul proces, rezultă că partea care pierde trebuie să fie obligată la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă, indiferent că unele taxe judiciare de timbru ţin de unele cereri incidentale, cu atât mai mult cu cât acestea au constituit mijloace de apărare efectuate pentru câştigarea procesului.

Cererea de intervenţie accesorie a fost admisă în totalitate, astfel că toate taxele judiciare de timbru efectuate de către intervenientul accesoriu trebuiau suportate de către partea adversă şi, deci, se impunea acordarea şi a sumei de 200 RON aferentă celor două cereri de recuzare formulate în cauză.

Recurenţii au invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, acest fapt echivalând cu nemotivarea deciziei.

Astfel, din lecturarea deciziei recurate se observă că motivarea acesteia este copiată aproape în integralitate din motivare sentinţei tribunalului, fără a răspunde, în mod real şi concret, motivelor de critică, nesocotind astfel jurisprudenţa CEDO.

De asemenea pentru soluţia capătului 1 din cerere, instanţa de apel nu a motivat de ce reducerea preţului imobilului trebuie efectuată ci suma de 4.450 Euro, ci doar efectuează o referire generică la raportul de expertiză, însă aceasta nu reprezintă o motivare convingătoare, iar, în atare situaţie, este imposibil de exercitat controlul judiciar.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii consideră că instanţa de apel a efectuat o greşită aplicare a legii în ceea ce priveşte pretenţiile respinse, prin raportare la dispoziţiile art. 1710 alin. (1) lit. c) C. civ., art. 1530 C. civ., precum şi a dispoziţiilor prevăzute în art. 1531 alin. (3) C. civ. coroborate cu art. 58 C. civ. şi art. 1381 C. civ.

În ceea ce priveşte soluţia capătului 1 din cerere, instanţa de apel a efectuat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1710 alin. (1) lit. c) C. civ., unde este prevăzut că:

"în temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate obţine, după caz [...] reducerea corespunzătoare a preţului."

Prin decizia recurată s-a reţinut că deficienţele trebuie raportate la preţul actual al imobilului, de 40.958 euro, iar nu raportat la preţul de achiziţie, prin urmare această contravaloare este de 4.450 euro; or, dispoziţiile art. 1710 alin. (1) lit. c) C. civ. se referă la preţul de achiziţie pe care cumpărătorul l-a achitat vânzătorului de la momentul vânzării, fiind nelegal ca această sumă să fie mai mică în ipoteza în care preţul de piaţă al imobilului se diminuează; reducerea corespunzătoare a preţului trebuie să înglobeze o sumă mai mare, conform celor reţinute în raportul de expertiză.

Pe de altă parte, recurenţii susţin că decizia recurată este dată şi cu aplicarea normelor de drept material speciale în materia evaluării proprietăţilor imobiliare, respectiv încălcarea normativelor ANEVAR GEV 630 privind Evaluarea bunurilor imobile, în ce priveşte raportul de expertiză omologat de prima instanţă şi menţinut în apel care a fost efectuat cu încălcarea Standardului ANEVAR GEV 630, deoarece la obiectivul nr. 4 trebuia să se aplice abordarea prin cost în vederea evaluării, lucru care nu s-a întâmplat.

Pe cale de consecinţă, susţin că modul de stabilire a deprecierii valorii lucrului vândut afectat de vicii ascunse pune în discuţie aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează modul de calcul privind evaluarea bunurilor imobile, astfel că această critică poate fi încadrată în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte soluţia capătului 3 din cerere, referitor la respingerea sumei de 3.000 RON reprezentând despăgubiri, instanţa de apel a apreciat că reclamanţii nu au administrat dovezi în sensul dovedirii neregularităţilor din contabilitatea pârâtei.

Recurenţii consideră că s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1530 C. civ., întrucât s-a reţinut ca nefiind incidente aceste dispoziţii legale, însă neexecutarea culpabilă se reţine chiar şi la simpla culpă a pârâtei, aspect dovedit din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Apreciază că instanţa de apel trebuia să facă o aplicare a dispoziţiilor art. 1531 alin. (3) C. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 58 C. civ. şi art. 1381 C. civ., mai ales că s-a reţinut existenţa unui prejudiciu de ordin moral în sensul că "nu se contestă existenţa unui prejudiciu de ordin moral suferit de către reclamanţi, cauzat de prezentul litigiu2.

Or, dacă instanţele de fond au reţinut, în mod corect şi legal, faptul că există un prejudiciul moral, acestea refuză să facă aplicarea normelor de drept material referitoare la daune morale, pe motiv că "admiterea capetelor de cerere privind constatarea viciilor ascunse şi caracterul abuziv al clauzei penale reprezintă o reparaţie suficientă."

Apreciază că instanţa de apel a efectuat o greşită aplicare a legii, mai exact a dispoziţiilor art. 1531 alin. (3) C. civ., întrucât această normă legală face referire la "creditorul [care] are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial", astfel că nu se poate confunda prejudiciul nepatrimonial cu prejudiciul patrimonial, doar acest din urma prejudiciu fiind susceptibil de evaluare şi reparare integrală.

Arată că nu este legal a se susţine că dacă se acordă sume de bani în temeiul unui drept (art. 1710 alin. (1) lit. c) C. civ.) conduce automat la excluderea acordării daunelor morale solicitate în temeiul altui drept (art. 1351 alin. (3) C. civ.), C. civ. statuând că recurenţii au dreptul "şi la" repararea prejudiciului nepatrimonial, ce reprezintă o suma diferită de bani.

Pe de altă parte, faptul că acţiunea a fost admisă în parte, arată că viciile ascunse sunt grave şi că au dovedit fapta ilicită a pârâtei de latura să producă un prejudiciu moral.

Totodată, opinează că instanţa de apel în mod eronat a constatat că este necesară existenţa unor dovezi suplimentare pentru dovedirea unui "prejudiciu moral suplimentar", fiind în dezacord cu practica judiciară, mai ales că existenţa unor dovezi medicale nu reprezintă prin ele însele o condiţie sine qua non pentru acordarea daunelor morale.

Pe cale de consecinţă, recurenţii solicită instanţei de recurs să aprecieze ca fondat acest motiv de casare şi să dispună casarea parţială a deciziei recurate, în sensul rejudecării apelului declarat de aceştia.

Solicită admiterea recursului, casarea parţială a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel doar sub aspectul rejudecării apelului declarat de aceştia, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată de la fond, apel şi recurs.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. nu a depus întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 mai 2022, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 2 noiembrie 2022, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 18 ianuarie 2023, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, din perspectiva punctului 5 al art. 488 C. proc. civ., din expunerea argumentelor în susţinerea cererii de recurs se constată că recurenţii au invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 332 C. proc. civ. coroborat cu art. 42 alin. (1) din acelaşi cod, cu privire la recuzarea expertului tehnic judiciar.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel, printr-o integrală şi completă analiză a dispoziţiilor legale incidente, a reţinut cu justeţe că aspectele invocate nu relevă incompatibilitatea expertului vizat de cererile de recuzare.

În concret, în ceea ce priveşte legalitatea încheierilor apelate (încheierea din 04.10.2018 şi încheierea din 18.10.2018), argumentat şi legal motivat, instanţa de control judiciar a arătat că în situaţia refacerii raportului de expertiză pentru neîndeplinirea obligaţiei de convocare a părţilor, expertul nu devine de drept incompatibil; că nemulţumirea petenţilor vizează refacerea expertizei de către acelaşi expert judiciar, neexistând critici concrete asupra imparţialităţii acestuia.

Înalta Curte subliniază că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la stabilirea situaţiei de fapt ori la modalitatea de analiză a probatoriului administrat în cauză nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Astfel, în mod greşit recurenţii se prevalează şi de o pretinsă încălcare a dreptului la apărare, a principiului aflării adevărului, consacrat de art. 22 C. proc. civ., şi a rolului activ al judecătorului, precum şi de o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 337 C. proc. civ., întrucât recurenţii s-au raportat strict la chestiuni de fapt, întreaga argumentare vizând exclusiv opiniile acestora asupra rapoartelor de expertiză întocmite în cauză şi asupra obiecţiunilor la raportul de expertiză, cu scopul de a dovedi valoarea reală sau întinderea prejudiciului, aspecte ce excedează controlului instanţei de recurs.

Este ştiut că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, instanţa de recurs neputând proceda la reevaluarea materialului probator.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanţei să conchidă că, la termenul de judecată din 11.06.2020, tribunalul a respins obiecţiunile intervenientului la raportul de expertiză, apreciind în mod întemeiat că experţii au răspuns în integralitate obiectivelor stabilite potrivit competenţei acestora, şi nu se impune refacerea sau completarea raportului. S-a reţinut că, în concret, apelanţii sunt nemulţumiţi de concluzia la care au ajuns experţii privind situaţia de fapt, respectiv evaluarea prejudiciului, situaţie care nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de legiuitor pentru refacerea sau completarea unui raport de expertiză, şi pot fi supuse cenzurii instanţei numai la soluţionarea pe fond a cauzei.

În chestiunea dovedirii întinderii prejudiciului, prin recursul declarat, reclamanţii şi intervenientul au mai susţinut contradictorialitatea celor două rapoarte de expertiză (în timp ce în primul raport de expertiză se reţine prezenţa mucegaiului (răspuns obiectiv nr. 6) şi afectarea totală a acoperişului, în cel de-al doilea raport de expertiză efectuat de trei experţi se reţin suprafeţe minore şi lipsa mucegaiului), aspecte ce nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât vizează netemeinicia hotărârii atacate, soluţia pe fondul pricinii, a căror verificare excedează limitelor recursului, aşa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 din C. proc. civ.

Cele expuse în argumentarea recursului îmbracă doar aparenţa unor critici de nelegalitate, întrucât susţinerile recurenţilor se circumscriu unei atitudini subiective generate de măsurile dispuse de instanţă care, în speţă, nu coincid cu aşteptările părţilor, însă simpla nemulţumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei în sensul menţinerii soluţiilor de respingere a cererilor de recuzare şi a cererii de completare a raportului de expertiză nu poate justifica admiterea căii extraordinare de atac a recursului din perspectiva art. 488 C. proc. civ.

Astfel, deşi se prevalează de o pretinsă încălcare a normelor procesuale, întreaga construcţie a recursului se fundamentează pe o apreciere generală a situaţiei de fapt, recurenţii rezumându-se la a-şi exprima nemulţumirea cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, făcând trimitere strict la elementele de fapt (questio facti) reţinute de instanţele devolutive, la modul de administrare al probelor, aspecte ce contravin specificului căii de atac a recursului, aşa cum s-a arătat.

Recurenţii au mai susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la cheltuielile de judecată respinse intervenientului accesoriu, aferente cererilor de recuzare, însă şi aceste critici sunt nefondate.

Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.:

"partea care pierde procesul va fi obligată, la cerere părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată".

Din analiza acestor dispoziţii legale, rezultă că doar partea care pierde procesul poate fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să-i plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Or, aşa cum a constatat şi instanţa de prim control judiciar, ambele cereri de recuzare au fost respinse, astfel încât cheltuielile ocazionate de soluţionarea acestora nu pot fi puse în sarcina părţii adverse, dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. fiind corect interpretate şi aplicate.

Nefondată este şi critica potrivit căreia motivarea hotărârii "este copiată aproape în integralitate din motivarea sentinţei tribunalului, fără a răspunde, în mod real şi concret, motivelor de critică", nesocotind astfel jurisprudenţa CEDO.

Este indiscutabil faptul că instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât, efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Totodată, motivarea hotărârii nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, rezultă că examinarea în ansamblu a criticilor din cererea de apel echivalează cu cercetarea fondului litigiului.

În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a ţinut cont de toate garanţiile procesului echitabil şi a procedat la examinarea efectivă a problemelor de fond supuse judecăţii, soluţia pronunţată fiind rezultatul analizei judiciare specifice, în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate.

Aşa fiind, cum instanţa de apel a respectat exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., iar criticile recurenţilor nu susţin nemotivarea sau existenţa unor motive străine de natura cauzei şi nici contradictorialitatea (neexistând nici contradicţii de raţionamente şi nici contradictorialitate între considerente şi dispozitiv), nu poate fi reţinută incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat, având în vedere circumstanţele speţei, cele mai importante argumente ale părţilor, iar faptul că recurenţii nu sunt de acord cu interpretarea dată situaţiei de fapt şi prevederilor legale incidente, criticându-le ca atare, nu echivalează cu lipsa silogismului judiciar care a stat la baza hotărârii recurate.

Astfel, hotărârea judecătorească se întemeiază pe o analiză concretă a situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate, a constatărilor raportului de expertiză omologat de prima instanţă, în raport cu condiţiile prescrise de lege pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut şi cu celelalte temeiuri indicate de reclamanţi în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii.

Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt, se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice, acest atribut aparţinând exclusiv instanţei de apel, ca instanţă devolutivă, iar nu instanţei de recurs.

Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, de care se prevalează recurenţii, nu-l poate transforma pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părţi.

Nu se poate reţine că instanţa ar fi omis să se pronunţe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, în condiţiile în care instanţa de apel a examinat problema de fond supusă judecăţii, analizând în mod efectiv susţinerile şi apărările formulate în cauză.

De asemenea, nu poate fi reţinută o încălcare de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, astfel cum consideră recurenţii, cererea fiind soluţionată cu respectarea limitelor învestirii şi a temeiurilor de drept invocate.

Astfel, sunt nefondate susţinerile recurenţilor conform cărora instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii în procesul civil, prevăzut de art. 9 C. civ., dar şi rolul activ al judecătorului, prin aceea că nu a pus în discuţia părţilor calificarea juridică corectă cu privire la capătul de cerere privind daunele morale, refuzând să soluţioneze capătul de cerere privind daunele morale pe motiv că acestea nu sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 1712 C. civ.

Înalta Curte subliniază că regula iura novit curia, care obligă judecătorul să identifice normele de drept aplicabile speţei, nu permite acestuia să schimbe cauza cererii de chemare în judecată, respectiv situaţia de fapt calificată juridic de către reclamant, întrucât se opun prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care obligă judecătorul să se pronunţe în limitele în care a fost învestit.

Prin urmare, judecătorul nu se poate substitui părţii, modificând fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii în cazul în care constată că strategia procesuală a acesteia nu este în măsură să asigure realizarea dreptului subiectiv afirmat prin cerere.

În speţă, instanţa de apel nu a refuzat să soluţioneze cererea privind acordarea de daune morale, aşa cum se pretinde, ci s-a pronunţat în mod legal asupra acesteia, ţinând seama de modul în care părţile au înţeles să învestească prima instanţă şi să-şi argumenteze pretenţiile, verificând aplicarea legii de către instanţa de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii (constarea existenţei viciilor ascunse ale construcţiei şi, pe cale de consecinţă, reducerea corespunzătoare a preţului imobilului, respectiv reducerea preţului cu 48.840 euro; constatarea caracterului de clauza abuzivă a clauzei penale şi, pe cale de consecinţă, anularea acesteia; obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de despăgubiri şi obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 RON, cu titlu de daune morale), în limitele în care apelanţii au înţeles să învestească instanţa de prim control judiciar (respingerea sumei de 44.390 euro aferentă capătului I din cerere, respingerea sumei de 3.000 RON aferentă capătului 3 din cerere, respingerea sumei de 30.000 RON aferentă capătului 4 din cerere şi respingerea, în parte, a cheltuielilor de judecată) şi să-şi argumenteze susţinerile.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenţii tind, în realitate, să obţină o nouă verificare a motivelor de apel, cu toate că în calea extraordinară de atac a recursului se exercită exclusiv un control de legalitate.

Or, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se releva aspecte de nelegalitate care să se subsumeze motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu întruneşte cerinţa prescrisă de lege.

Recurenţii au indicat doar formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând o greşită aplicare a legii în ceea ce priveşte pretenţiile respinse, prin raportare la dispoziţiile art. 1710 alin. (1) lit. c) C. civ., art. 1530 C. civ., la dispoziţiilor prevăzute în art. 1531 alin. (3) C. civ. coroborate cu art. 58 C. civ. şi art. 1381 C. civ., întrucât au adus în discuţie chestiuni de fapt cum sunt valoarea pe care au stabilit-o experţii cu titlu de diminuare ca urmare a constatării viciilor ascunse, culpa pârâtei, împrejurarea că în cauză a fost dovedită fapta ilicită a pârâtei de natură să producă un prejudiciu moral, toate acestea fiind aspecte ce impun o evaluare de temeinicie, iar nu una de legalitate.

Prin urmare, argumentele aduse în dezvoltarea motivului de recurs instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. nu determină analiza deciziei de apel din perspectiva greşitei aplicări a legii, ci presupune o reevaluare a situaţiei de fapt, aspect ce contravine prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aceeaşi constatare se impune şi în ceea ce priveşte invocarea de către recurenţi a standardelor ANEVAR, chestiune care nu are legătură cu motivele de nelegalitate, ci priveşte eventuale aprecieri asupra raportului de expertiză, respectiv asupra probatoriului administrat.

În mod greşit, recurenţii apreciază că instanţa de apel a confundat prejudiciul patrimonial cu prejudiciul nepatrimonial, în condiţiile în care s-a arătat în mod expres de către instanţa de apel că nu se contestă existenţa unui prejudiciu de ordin moral suferit de reclamanţi şi nici existenţa afecţiunilor medicale, dar s-a apreciat că admiterea capetelor de cerere privind constatarea viciilor ascunse şi a caracterului abuziv al clauzei penale reprezintă o reparaţie suficientă pentru reclamanţi, în condiţiile în care aceştia nu au nu au administrat dovezi din care să rezulte agravarea afecţiunilor din cauza viciilor ascunse, respectiv existenţa unei legăturii de cauzalitate.

Se cuvine subliniat că, potrivit prevederilor art. 249 C. proc. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, or, în lipsa unor dovezi în sprijinul alegaţiilor formulate, instanţa de apel a menţinut soluţia dată capătului de cerere privind acordarea daunelor morale.

Aşa fiind, sunt lipsite de justificare criticile recurenţilor conform cărora instanţa de apel a efectuat o greşită aplicare a art. 1531 C. civ. şi a refuzat aplicarea normelor de drept material referitoare la daune morale,

Prin urmare, se constată că nu poate fi primit nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel a dat în mod corect eficienţă normelor de drept material incidente speţei, principiilor şi regulilor de drept aplicabile.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurenţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurentul-intervenient D. împotriva deciziei civile nr. 271 din 15 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurenţilor în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenţilor-reclamanţi B. şi A. şi a recurentului-intervenient D. la plata sumei de 5888,72 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurentul-intervenient D. împotriva deciziei civile nr. 271 din 15 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi pe recurentul-intervenient D. la plata sumei de 5888,72 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2023.