Waste management contract damages; appellate court’s failure to analyze res judicata and fundamental procedural principles despite contradictory reasoning

Şedinţa publică din data de 20 martie 2024

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 22 iulie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L a chemat în judecată pârâţii Consiliul Local al Municipiului Piteşti şi Municipiul Piteşti solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acestora la plata sumei de 78.637.840,83 RON, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare a încălcării contractului de colaborare nr. x din 28 iulie 2000, încheiat între reclamantă şi Consiliul Local Piteşti pentru perioada 1 septembrie 2002 - 1 iulie 2013.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969 alin. (1) şi art. 1073 C. civ. din 1864.

Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Piteşti a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile pe care societatea reclamanta le-a formulat pentru perioada anterioară lunii iulie 2011.

Pârâtul Municipiul Piteşti a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea din 18 martie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Piteşti şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a constatat că s-a răspuns obiecţiunilor la raportul de expertiză şi că nu se impune refacerea raportului de expertiză sau efectuarea unei noi expertize.

La 14 noiembrie 2019, reclamanta a formulat cerere de majorare a pretenţiilor, de la suma de 78.637.840,83 RON la suma de 103.555.455 RON, conform celui de-al doilea raport de expertiză întocmit în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 3 din 6 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., iar intimaţii-pârâţi Municipiul Piteşti şi Consiliul Local al Municipiului Piteşti au formulat apel incident împotriva încheierilor din 18 martie 2015 şi 14 noiembrie 2019.

La 17 martie 2021, reclamantă A. S.R.L. a depus la dosarul cauzei o dezvoltare a motivelor de apel . La aceeaşi dată, reclamantă A. S.R.L. a depus la dosarul cauzei note scrise, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului incident şi excepţia lipsei de interes a apelului incident formulat împotriva încheierii din 14 noiembrie 2019.

Prin încheierea din 2 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii formulării apelului incident şi excepţia lipsei de interes a apelului incident, invocate de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiate, şi a admis excepţia inadmisibilităţii formulării apelului incident împotriva încheierii din 14 noiembrie 2019, invocată de instanţă din oficiu. Prin decizia civilă nr. 1690 din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de restituire a sumei achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru formulată de reclamanta A. S.R.L., iar în temeiul art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 259.789,88 de RON, achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru. A respins apelul incident formulat de pârâţii Municipiul Piteşti şi Consiliul Local al Municipiului Piteşti împotriva încheierii din 14 noiembrie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca inadmisibil. A respins apelul incident formulat de pârâţi Municipiul Piteşti şi Consiliul Local al Municipiului Piteşti împotriva încheierii din 18 martie 2015, ca nefondat. A respins apelul principal formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3 din 6 ianuarie 2020, ca nefondat. A respins cererea reclamantei A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată. A luat act că pârâţii Municipiul Piteşti şi Consiliul Local al Municipiului Piteşti şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs principal, iar pârâţii Consiliul Local al Municipiului Piteşti şi Municipiul Piteşti au formulat recurs incident.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, invocând, în esenţă, următoarele:

Autoarea căii de atac precizează că înţelege să nu atace dispoziţiile Curţii de Apel Bucureşti de respingere a cererilor de apel incident formulate de pârâţi împotriva încheierilor din 18 martie 2015 şi 14 noiembrie 2019.

Aceeaşi parte solicită instanţei de recurs să aibă în vedere clauzele esenţiale ale contractului de colaborare nr. x din 28 iulie 2000, respectiv obligaţia pârâţilor de a pune la dispoziţia reclamantei amplasamentul în suprafaţă de 25.000 mp în mod gratuit, de a asigura exclusivitatea colectării şi transportării deşeurilor de pe raza Municipiului Piteşti doar către depozitul ce face obiectul contractului, de a asigura livrarea şi procesarea unei cantităţi anuale de minim 50.000 tone de deşeuri şi de a achita tariful de 48 USD/tonă fără TVA pentru o perioadă de 8 ani şi ulterior un tarif de 24 USD/tonă fără TVA. Precizează că obligaţiile sale corelative erau de a realiza investiţia şi de a asigura serviciul de colectare şi tratare a deşeurilor de pe raza Municipiului Piteşti pe o durată de 17 ani şi 3 luni şi că, spre deosebire de pârâţi, şi-a îndeplinit aceste obligaţii. Afirmă că obiectul cererii de chemare în judecată a fost obligarea pârâţilor la plata prejudiciului cu titlu de beneficiu nerealizat în cuantum de 103.555.455 RON pentru perioada 1 septembrie 2002 - 1 iulie 2013 şi că, în ciuda îndeplinirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile contractuale, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată. Precizează că a atacat sentinţa cu apel, respins în mod nelegal de curtea de apel. Consideră că statuările instanţei, în sensul că reclamanta nu ar fi argumentat dacă, în lipsa vreunui incident în desfăşurarea contractului, s-ar fi reuşit punerea în funcţiune a investiţiei, că prejudiciul invocat nu este consecinţa directă a faptei ilicite a pârâţilor şi că în lipsa existenţei unui prejudiciu, nu poate fi dovedită îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile contractuale, nu sunt corecte.

Recurenta arată că instanţa de apel a refuzat să analizeze argumentele cuprinse în dezvoltarea motivelor de apel depusă la 17 martie 2021, considerând că sunt motive noi de apel şi că reclamanta era decăzută din dreptul de a le invoca. Precizează că le susţinuse şi prin cererea de apel.

Astfel, autoarea căii de atac afirmă că a supus încă de la început analizei curţii de apel aspectele legate de puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în litigii legate de acelaşi contract de colaborare (sentinţa nr. 432C din 7 iunie 2005 a Tribunalului Comercial Argeş dosar nr. x/2005, sentinţa nr. 127/CA din 19 februarie 2007 a Tribunalului Argeş dosar nr. x/2006, sentinţa nr. 958/C din 16 octombrie 2007 a Tribunalului Argeş dosar nr. x/2007) şi pe cele legate de nerespectarea de către tribunal a principiului continuităţii şi nemijlocirii în ceea ce priveşte pronunţarea sentinţei de către un alt judecător decât cel în faţa căruia s-au administrat probele. Apreciază că instanţa de apel era obligată să invoce din oficiu aceste aspecte, conform prevederilor art. 178 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind caracterul lor absolut. Afirmă că susţinerile din memoriul depus la 17 martie 2021 reprezintă o dezvoltare a motivelor de apel şi că instanţa de apel ar fi recunoscut acest lucru în considerentele deciziei atacate.

Autoarea căii de atac consideră că nu sunt motivate statuările potrivit cărora nu există legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Mai mult decât atât, susţine aceeaşi parte, instanţa nici nu a fost învestită cu analiza acestui aspect, fiind astfel încălcat principiul devoluţiunii prevăzut de art. 479 C. proc. civ. şi principiul disponibilităţii. Mai arată că nu a fost analizată critica din apel privind veniturile obţinute din valorificarea materialelor reciclabile.

Recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat normele de drept material care reglementează regulile de interpretare a contractului, respectiv art. 977, art. 979 şi art. 982 C. civ. din 1864 în sensul că a ignorat înţelegerea contractuală a părţilor referitoare la termenul de realizare a investiţiei. În opinia recurentei, nerespectarea obligaţiei pârâţilor de a preda amplasamentul liber de orice sarcini a atras nefinalizarea investiţiei şi nepunerea în funcţiune a unităţii de tratare ecologică a deşeurilor, pe terenul respectiv existând o conductă care aparţinea B..

Autoarea căii de atac susţine şi că instanţa de apel nu a ţinut cont de incidenţa cazului de forţă majoră reprezentat de descoperirea conductei, pe care reclamanta l-a notificat potrivit art. 11 din contractul de colaborare şi art. 1082-art. 1083 C. civ. din 1864. În mod greşit, arată recurenta, a reţinut curtea de apel că efectul exonerator al forţei majore este în beneficiul pârâţilor, nu al reclamantei. Mai arată că instanţa de apel a inversat ordinea executării obligaţiilor, fără a ţine seama că beneficiarul, Municipiul Piteşti, ar fi trebuit să îşi execute primul obligaţia de predare a terenului, iar ulterior reclamanta urma să construiască depozitul ecologic şi să-l pună în funcţiune. Or, faţă de faptul că prima obligaţie nu a fost executată, curtea de apel nu ar fi putut constata în sarcina reclamantei neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei de punere în funcţiune. Legat de acest aspect, consideră că instanţele nu au fost învestite cu analiza culpei reclamantei şi astfel au fost încălcate prevederile art. 9 alin. (2) privind limitele judecăţii procesului civil şi ale art. 477 - art. 479 C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv al apelului.

Contrar celor statuate de curtea de apel, se mai arată că pârâţii au încălcat şi obligaţia esenţială de exclusivitate, reglementată de art. 4 lit. b) şi c) din contract întrucât au semnat un acord cu un alt operator de salubrizare, aceasta fiind o obligaţie de rezultat, nu de diligenţă. Menţionează că acest acord a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 668 din 10 iunie 2011 a Tribunalului Argeş, pronunţată în dosarul nr. x/2007, hotărâre definitivă şi irevocabilă.

Invocă motivarea contradictorie a curţii de apel care a reţinut, pe de o parte, că obligaţia de exclusivitate nu era prevăzută în contract, iar pe de altă parte că susţinerea reclamantei referitoare la colectarea numai a deşeurilor de pe raza Municipiului Piteşti, nu din întreg Judeţul Argeş, este corectă.

Referitor la existenţa unei înţelegeri a părţilor legată de cantitatea anuală ce ar fi trebuit livrată la depozitul ecologic, autoarea căii de atac arată că instanţa de apel nu a coroborat dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) cu cele ale art. 4 lit. b) şi c) din contractul de colaborare şi astfel a încălcat art. 982 C. civ. din 1864.

Recurenta mai susţine că, deşi curtea de apel a reţinut în mod corect existenţa faptei ilicite reprezentate de nerespectarea obligaţiei de predare a suprafeţei de teren necesare pentru punerea în funcţiune a proiectului, aceasta este incompletă deoarece fapta ilicită include şi nerespectarea obligaţiei de exclusivitate. Aceeaşi parte apreciază că ambele obligaţii sunt de rezultat, ca urmare există o prezumţie de culpă a pârâţilor, care nu a fost răsturnată, vinovăţia lor fiind astfel dovedită. Mai arată că instanţa de apel a constatat în mod greşit că nu este îndeplinită condiţia existenţei prejudiciului reprezentat de beneficiul nerealizat şi a încălcat art. 1084 teza a II-a C. civ. din 1864 deoarece reclamanta a administrat probe, inclusiv expertiză contabilă, pentru a îşi dovedi susţinerile.

Recurenta consideră că sarcina probei a fost inversată în defavoarea sa, motivat de incertitudinea asupra datei de punere în functiune a unităţii de tratare, şi precizează că suma solicitată a fost calculată pe baza unor date concrete, comparabile, din activitatea unor operator similari. Susţine că, şi în situaţia în care calculul său nu ar fi corect, există hotărâri judecătoreşti care constată săvârşirea de către pârâţi a unei fapte ilicite, ca urmare aceştia trebuie obligaţi la plata unui prejudiciu. Arată că prejudiciul decurge din imposibilitatea executării contractului din culpa pârâţilor, legătura de cauzalitate fiind evidentă.

Recurenta-reclamantă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin recursul incident declarat, recurenţii-pârâţi Consiliul Local al Municipiului Piteşti şi Municipiul Piteşti au solicitat admiterea căii de atac formulate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Autorii căii de atac precizează că înţeleg să formuleze recurs incident pentru a critica în principal modul în care curtea de apel a decis asupra prescripţiei dreptului material la acţiune şi asupra apelului incident.

Recurenţii susţin că au fost încălcate normele de drept material privind calculul termenului de prescripţie în sensul că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că ar fi aplicabile prevederile Noului C. civ. deoarece termenul de prescripţie a început să curgă la 1 iulie 2013. Instanţa nu a ţinut cont de caracterul succesiv al executării contractului, cu toate că prejudiciul a fost solicitat pentru perioada 1 septembrie 2002 - 1 iulie 2013. În opinia recurenţilor, ar fi trebuit analizată componenţa sumei solicitate cu titlu de prejudiciu pentru fiecare an contractual în parte, iar soluţia corectă ar fi fost aceea de respingere ca prescrise a pretenţiilor reclamantei pentru perioada 1 septembrie 2002 - 22 iulie 2011.

Se mai susţine că au fost încălcate prevederile art. 22 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. atunci când instanţa de apel a considerat că nu poate cerceta din ce este compusă suma solicitată cu titlu de prejudiciu. Se arată că şi legea aplicabilă a fost greşit stabilită deoarece pentru creanţele născute anterior intrării în vigoare a Noului C. civ. erau incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

Recurenţii-pârâţi a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinările depuse, părţile au solicitat respingerea reciprocă a recursurilor.

Pe baza cererilor de recurs şi a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 25 octombrie 2023 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raport prin care a arătat că recursul său este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2024 au fost admise în principiu recursul principal şi cel incident şi s-a fixat termen pentru judecarea acestora la 20 martie 2024.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu privire la recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., se constată că susţinerile autoarei căii de atac în sensul că în mod greşit curtea de apel nu a avut în vedere argumentele referitoare la neanalizarea autorităţii de lucru judecat şi a încălcării principiilor continuităţii şi nemijlocirii şi în sensul că motivarea este neclară şi contradictorie pot fi analizate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Potrivit acestor text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte va reţine criticile prin care recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze aspectele legate de autoritatea de lucru judecat a hotărârilor indicate de parte şi cele legate de nerespectarea principiului continuităţii şi nemijlocirii în ceea ce priveşte pronunţarea sentinţei de către un alt judecător decât cel în faţa căruia s-au administrat probele.

Conform dispoziţiilor art. 432 C. proc. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului. Art. 431 din acelaşi cod a reglementat efectul pozitiv al lucrului judecat, care permite oricărei părţi să opună lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Întrucât acest efect pozitiv poate fi invocat şi de instanţă, faţă de dispoziţiile art. 246 şi art. 247 C. proc. civ., rezultă că normele care reglementează autoritatea de lucru judecat sunt norme de ordine publică a căror încălcare poate fi analizată de instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât prin motivele de apel depuse iniţial autoarea căii de atac a făcut referire la celelalte litigii care au avut loc între părţi şi care au avut ca obiect soluţionarea unor aspecte legate de contractul de colaborare nr. x din 28 iulie 2000, cum ar fi îndeplinirea anumitor obligaţii sau obligarea Municipiului Piteşti la emiterea autorizaţiei de construire. Astfel, nu se poate considera că apelanta-reclamantă a invocat pentru prima dată aspectele legate de autoritatea de lucru judecat prin memoriul depus la 17 martie 2021.

Faţă de cele de mai sus, rezultă că nu exista niciun impediment ca instanţa de apel, în virtutea rolului său activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., să analizeze şi să răspundă argumentelor prin care reclamanta a invocat chestiunile tranşate prin hotărârile judecătoreşti la care a făcut referire atât prin motivele de apel, cât şi prin memoriul depus la 17 martie 2021.

Referitor la nerespectarea principiului continuităţii, prevăzut de art. 16 C. proc. civ., şi al nemijlocirii, prevăzut de art. 19 din acelaşi cod, instanţa supremă constată că, împreună cu principiul contradictorialităţii, acestea sunt incluse în Capitolul II al Titlului preliminar - Principii fundamentale ale procesului civil din C. proc. civ.. Respectarea acestor principii este o obligaţie atât pentru părţi, cât şi de judecător.

Art. 20 din acelaşi titlu statuează că "Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege."

Încălcarea principiului rolului activ al judecătorului şi a principiilor fundamentale ale procesului civil produce părţii o vătămare în sensul art. 175 C. proc. civ., vătămare care nu poate fi acoperită decât prin desfiinţarea hotărârii pronunţate cu încălcarea normelor de procedură mai sus menţionate, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

Având în vedere că respectarea principiilor fundamentale garantează dreptul părţii la un proces echitabil, Înalta Curte conchide că instanţa de apel trebuia îşi manifeste rolul activ şi, în temeiul art. 22 C. proc. civ., să analizeze susţinerile prezentate în memoriul depus la 17 martie 2021 prin care reclamanta a invocat încălcarea principiului nemijlocirii şi continuităţii.

Instanţa supremă va reţine şi criticile potrivit cărora motivarea curţii de apel este contradictorie deoarece instanţa de prim control judiciar a reţinut pe de o parte, la pagina 8, că invocarea de către reclamantă în apel a nerespectării de către tribunal a unor hotărâri judecătoreşti, astfel cum au fost menţionate la punctele 35-37, sunt motive noi şi nu pot fi analizate, iar, pe de altă parte, la pagina 9, instanţa de apel a avut în vedere sentinţa comercială nr. 432C din 7 iunie 2005 a Tribunalului Comercial Argeş. Astfel, nu reiese clar din raţionamentul curţii de apel ce anume a considerat că nu poate fi analizat referitor la această sentinţă, în condiţiile în care există mai multe referiri în considerente la această hotărâre judecătorească, inclusiv la dosarul nr. x/2006, ce a avut ca obiect recursul declarat împotriva deciziei nr. 139 din 9 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi Fiscal, prin care a fost soluţionat apelul declarat împotriva sentinţei comerciale nr. 432C din 7 iunie 2005.

Acelaşi caracter contradictoriu se desprinde şi din considerentele prin care curtea de apel a apreciat că nu poate analiza susţinerile din memoriul depus la 17 martie 2021, considerându-le motive noi, şi cele prin care a apreciat că prima instanţă a interpretat corect clauzele contractuale referitoare la obligaţia de exclusivitate, cu respectarea prevederilor art. 977 C. civ. din 1864, deşi tot curtea de apel a arătat că aceste argumente au fost invocate prin cererea din 17 martie 2021. Mai mult decât atât, în ultimul paragraf de la pagina 11 din decizia recurată reţine că "este inutilă analiza încălcării de către prima instanţă a prevederilor art. 977 C. civ. din anul 1864, încălcare invocată de apelanta-reclamantă prin cererea depusă în data de 17.03.2021", iar pe următoarea pagină reţine că "în acord cu prima instanţă, dar contrar celor susţinute de apelanta reclamantă, apreciază că intimaţii-pârâţi (…) nu au încălcat nicio obligaţie de exclusivitate..".

Motivarea contradictorie rezultă şi din considerentele prin care curtea de apel, pe de o parte, analizează respectarea principiului contradictorialităţii şi rolul judecătorului în aflarea adevărului, iar pe de altă parte, constată că nu poate analiza susţinerile referitoare la nerespectarea principiilor continuităţii şi nemijlocirii întrucât cele din urmă sunt motive noi de apel, deşi încălcarea tuturor acestor principii fundamentale a fost invocată de parte prin memoriul depus la 17 martie 2021. Nu există nicio raţiune juridică pentru care ar putea fi analizate numai o parte din principii, iar celelalte să fie considerate motive noi, care nu ar mai fi putut fi invocate.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligaţia instanţei de judecată de a arăta în considerentele hotărârii judecătoreşti între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, indicând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunţate, conform art. 175 C. proc. civ.. Prin urmare, nemotivarea, în oricare din ipotezele menţionate de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În cazul de faţă, curtea de apel nu a procedat, în mod efectiv, la analiza tuturor susţinerilor reclamantei, iar în aceste condiţii, instanţa de recurs nu poate exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Considerentele deciziei atacate nu relevă un raţionament corect, clar şi logic, care să sprijine soluţia din dispozitiv, încălcând astfel exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Faţă de efectele produse de casarea deciziei recurate determinată de încălcarea normelor de procedură a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii şi de caracterul contradictoriu şi neclar al considerentelor, instanţa supremă apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici dezvoltate de recurenta-reclamantă.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenţii-pârâţi Consiliul Local al Municipiului Piteşti şi Municipiul Piteşti, se constată că motivele de recurs vizează modul de soluţionare a apelului incident formulat de pârâţi împotriva încheierii din 18 martie 2015 a Tribunalului Bucureşti.

Înalta Curte va înlătura criticile subsumate pct. 5 art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prin care autorii căii de atac arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (5) şi (6) din acelaşi cod întrucât nu a analizat din ce este compusă suma pretinsă de reclamantă.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 22 alin. (5) şi (6) din acelaşi cod, "judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora." De asemenea, "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a dat prevalenţă principiului disponibilităţii edictat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi, constatând că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite de către părţi, a reţinut că reclamanta a solicitat plata unei sume cu titlu de prejudiciu, privit ca un tot unitar.

Este adevărat că acest principiu fundamental al procesului civil se completează cu principiul rolului activ al judecătorului, care are posibilitatea de a influenţa cursul procesului, în anumite condiţii expres stabilite de normele de procedură. Astfel, instanţa poate interveni în cazul în care partea nu a indicat un temei juridic sau a invocat un temei juridic greşit sau impropriu pretenţiilor formulate, dar în condiţiile în care reclamanta a solicitat plata unei sume de bani reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a nerespectării de către pârâţi a contractului de colaborare, sumă pe care calculat-o global, rolul activ al judecătorului este limitat de obiectul cauzei, astfel cum a fost stabilit de reclamantă.

Înalta Curte va înlătura şi criticile prin care se invocă aplicarea greşită a normei de drept material în sensul că, în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei extinctive, erau aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când au fost încălcate sau greşit aplicate normele de drept material.

În mod corect curtea de apel, cu respectarea principiului disponibilităţii şi în limitele învestirii instanţei, a avut în vedere data până la care reclamanta a calculat prejudiciul, respectiv 1 iulie 2013, şi a reţinut că este aplicabil Noul C. civ.

Acest act normativ este aplicabil "tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.", astfel cum statuează art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Astfel cum reiese şi din considerentele Deciziei nr. 1/2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, noul regim juridic "este aplicabil doar prescripţiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., 1 octombrie 2011."

Instanţa supremă consideră că prin respingerea apelului incident curtea de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 2526 C. civ. care prevede că în situaţia în care prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, prescripţia curge de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă, respectiv de la 1 iulie 2013. Ca urmare, s-a constatat în mod corect că dreptul material la acţiune nu era prescris, cererea de chemare în judecată fiind formulată la 22 iulie 2014, în interiorul termenului general de prescripţie de 3 ani.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1690 din 27 octombrie 2021 pe care o va casa în parte şi va trimite cauza spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în ceea ce priveşte soluţionarea apelului principal formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3 din 6 ianuarie 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei atacate, iar în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenţii-pârâţi Consiliul Local al Municipiului Piteşti şi Municipiul Piteşti împotriva aceleiaşi decizii.

Cu ocazia unei noi judecăţi a apelului principal, instanţa de apel, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale şi în limitele efectului devolutiv al apelului, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., va analiza motivele de apel depuse odată cu formularea declaraţiei de apel şi susţinerile cuprinse în memoriul depus la 17 martie 2021 referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat şi la nerespectarea principiilor fundamentale ale procesului civil şi va construi un raţionament logico-juridic corect şi clar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1690 din 27 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe în ceea ce priveşte soluţionarea apelului principal formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3 din 6 ianuarie 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenţii-pârâţi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI PITEŞTI ŞI MUNICIPIUL PITEŞTI împotriva deciziei civile nr. 1690 din 27 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 martie 2024.