Arbitration jurisdiction in insurance disputes: validity of arbitral award without written arbitration clause under ASF Norm 18/2017

Şedinţa publică din data de 7 martie 2024

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de arbitraj înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat sub nr. x/2023, A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. să-i plătească suma de 3.231,63 RON, reprezentând diferenţă de sumă neîncasată aferentă reparaţiei autoturismului înmatriculat cu nr. x şi penalităţi de întârziere, conform art. 21 pct. 5 din Legea nr. 132/2017, cu cheltuieli de judecată.

Prin hotărârea arbitrală nr. 152/18.05.2023, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat a admis acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.231,63 RON, reprezentând diferenţa de sumă neachitată, şi a penalităţilor de 0,2%/zi de întârziere, calculate începând cu data de 07.05.2020 până la până la plata efectivă a debitului, precum şi a sumei de 1.359,31 RON, reprezentând cheltuieli arbitrale.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale, B. S.A., prin administrator judiciar provizoriu C.. a formulat acţiune în anulare, solicitând şi suspendarea executării ei.

Prin încheierea din 19.07.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a respins cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale atacate.

Prin sentinţa nr. 48/26.09.2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis acţiunea în anulare, a anulat hotărârea arbitrală atacată şi a trimis cauza, spre soluţionare, Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Împotriva sentinţei menţionate, A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând desfiinţarea ei şi, în rejudecare, admiterea acţiunii în anulare.

În motivarea recursului, recurenta a argumentat că instanţa a interpretat diferit Norma A.S.F. nr. 18/2017 faţă de interpretarea avută în vedere de Parlamentul European şi Consiliul Europei la momentul emiterii Directivei 2009/138/CE; prin această directivă, legiuitorul european a urmărit eliminarea diferenţelor semnificative dintre legislaţiile statelor membre în ceea ce priveşte normele aplicabile întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare; totodată, s-a dorit instituirea unui cadru juridic care să permită acestor întreprinderi să îşi desfăşoare activitatea pe piaţa internă, facilitând astfel acoperirea riscurilor şi obligaţiilor pentru întreprinderile de asigurare şi reasigurare cu sediul central în Uniunea Europeană.

Recurenta a mai evidenţiat că România a transpus în legislaţia internă dispoziţiile Directivei 2009/138/CE prin Norma A.S.F. nr. 18/2017, un act normativ cu caracter special ale cărui dispoziţii au prioritate faţă de normele generale, cu referire la art. 548 C. proc. civ.

În continuare, a susţinut că hotărârea recurată este nelegală, deoarece legiuitorul a prevăzut ca oricare dintre părţi să se poată adresa unei instanţe de soluţionare alternativă a litigiului pentru soluţionarea diferendului dintre acestea; o astfel de alegere este la latitudinea reclamantului, fără a fi necesar acordul pârâtului, fiind efectiv un atribut exclusiv al reclamantului.

Totodată, prezentând aspecte legate de incidenţa dispoziţiilor Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra evoluţiei arbitrajului în România, precum şi aspecte referitoare la regula arbitrajului, recurenta a subliniat că în domeniul asigurărilor există o excepţie de la regulă; în acest sens, subliniază că prin Norma A.S.F. nr. 18/2017 s-a produs o derogare de la regula convenţiei arbitrale în domeniul asigurărilor, fiind permisă soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului chiar şi în absenţa unei convenţii arbitrale.

Astfel, în considerarea argumentelor expuse, recurenta a afirmat că este greşită interpretarea instanţei, conform căreia în lipsa unui acord privind judecarea litigiului pe cale alternativă, instanţa jurisdicţională nu poate soluţiona cererea de arbitrare.

Potrivit recurentei, competenţa de soluţionare a litigiilor este stabilită în mod expres de lege, motiv pentru care nu este necesară existenţa unei convenţii sau clauze compromisorii. În acest context, a afirmat că tribunalul arbitral poate soluţiona orice petiţie derivată din pretenţiile şi procedurile născute din Legea nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 18/2017, fiind vorba de o competenţă alternativă.

În continuare, a prezentat pe larg aspecte referitoare la soluţionarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, făcând trimitere la art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 şi la art. 1.270 pct. 2 C. civ., precum şi aspecte privind soluţionarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor R.C.A.

În final, a evidenţiat că, în cazul litigiilor izvorâte din contractul R.C.A., lipsa unei convenţii arbitrale în forma scrisă, astfel cum este prevăzută de art. 548 C. proc. civ., este complinită prin art. 7 pct. 3 din Norma A.S.F. nr. 18/2017. De altfel, litigiile izvorâte din contractele R.C.A. nu fac parte din cele prevăzute de art. 541 pct. 1 C. proc. civ. ca fiind exceptate de la soluţionarea pe calea arbitrajului, astfel că nu există impedimente legale în ceea ce priveşte obiectul litigiului supus arbitrajului.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia netimbrării recursului, asupra căreia, în temeiul art. 248, raportat la art. 24, coroborat cu art. 32 şi cu art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, reţine următoarele:

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, "Acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti (…) sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă".

Dispoziţiile art. 32 din aceeaşi ordonanţă stabilesc că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege, iar art. 33 alin. (1) statuează că acestea se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege.

Conform art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, "Recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din C. proc. civ..", iar la alin. (2) se prevede că "În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 RON; în aceeaşi ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON".

Pe de altă parte, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În speţă, în etapa regularizării, constatându-se că recursul nu este timbrat, s-a stabilit în sarcina recurentei obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 RON, conform art. 24 alin. (1) şi (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013.

Astfel, recurentei i s-a pus în vedere să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul datorat, sub sancţiunea anulării cererii, potrivit dovezii de înmânare a adresei ce i-a fost comunicată la 03.01.2024, măsură asupra căreia nu s-a conformat.

Prin urmare, având în vedere faptul că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia de timbrare ce îi revenea şi că nu operează scutirea legală - personală sau obiectivă - de la obligaţia timbrării, Înalta Curte urmează a da eficienţă dispoziţiilor art. 32 şi art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 şi ale art. 197 C. proc. civ., în sensul anulării ca netimbrată a cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 48/26.09.2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B. S.A., prin administrator judiciar provizoriu C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2024.