Contractual liability for fire damage: fault, causality, and the non-binding effect of a criminal discontinuation judgment on civil fault and damage

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la 15.12.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 470.763 RON fără T.V.A., reprezentând despăgubiri privind contravaloarea mărfurilor distruse în urma incendiului din 15.12.2014 şi evidenţiate în contul de profit şi pierdere al societăţii la data de 31.12.2014; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei precizate la pct. l, calculată până la achitarea integrală a debitului; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile C. civ.

La 12.01.2018, reclamanta A. S.R.L. a formulat precizări privind acţiunea în pretenţii formulată împotriva pârâtei B. S.A., ca urmare a adresei instanţei, prin care a arătat următoarele:

Cu privire la obligaţia de a indica valoarea obiectului cererii şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare, a arătat că: valoarea obiectului cererii este de 609.499,44 RON reprezentând contravaloarea mărfurilor distruse, în sumă de 470.763 RON la care se adaugă dobânda legală penalizatoare pentru raporturi între profesionişti, în cuantum de 138.736,44 RON, calculată de la 15.12.2014, data incendiului, până la data introducerii acţiunii în instanţă 15.12.2017.

Înscrisurile care fac dovada sumei solicitate, de care a înţeles să se folosească sunt: extras al contului de profit şi pierdere al societăţii de la data de 31.12.2014; calcul privind cuantumul dobânzii penalizatoare datorate şi solicitate de către reclamantă, calculată de la data de 15.12.2014 până la data de 15.12.2017.

Referitor la obligaţia de a indica motivele de drept pe care se întemeiază cererea, a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 1535, art. 1786 lit. b) şi c), art. 1789 din C. civ. şi prevederile O.G. nr. 13/2011.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în baza motivelor invocate şi a probelor ce vor fi administrate, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 205 C. proc. civ., art. 1169, art. 1350, art. 1351, art. 1547 art. 1796 lit. c) din C. civ., Ordinul nr. 3512/2008 privind documentele financiar contabile, art. 6.2, art. 6.3 şi art. 6.4 din contractele de închiriere nr. x/12.05.2014, nr. y/31.12.2013, nr. z/01.09.2014.

Reclamanta A. S.R.L. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 2 mai 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, luând în analiză cererea de suspendare a judecăţii cauzei formulată de pârâta B. S.A., a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei având ca obiect "pretenţii", până la soluţionarea definitivă a cauzei penale ce face obiectul dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava.

Prin sentinţa civilă nr. 74 din 10 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a respins cererea reclamantei A. S.R.L. de obligare a pârâtei B. S.A. la plata sumei de 609.499,44 RON, reprezentând daune contractuale - 470.763 RON şi dobândă legală calculată până la data introducerii acţiunii - 138.736,44 EON (precum şi la plata dobânzii legale în continuare până la achitarea debitului), ca neîntemeiată.

Totodată, a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. a formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 34 din 28 ianuarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 74 din 10.07.2020, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o, în sensul că: a admis în parte cererea, obligând pârâta B. S.A. la plata către societatea reclamantă a sumei de 456.336,42 RON, cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea mărfurilor distruse în urma incendiului din 15 decembrie 2014 şi a dobânzii legale la această sumă, în cuantum de 138.768,44 RON, calculată de la data de 15.12.2014 până la 15 decembrie 2017 (data introducerii acţiunii) şi în continuare până la achitarea integrală a debitului.

Totodată, a obligat pârâta-intimată la plata către reclamanta apelantă a sumei de 13.641 RON, reprezentând cheltuieli de judecată din ambele faze procesuale.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta B. S.A. a declarat recurs, prin care a susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, în cuprinsul deciziei recurate, nu au fost examinate toate apărările formulate de aceasta şi nu au fost indicate motivele pentru care unele din apărările pe care le-a formulat au fost înlăturate, aşa cum impun dispoziţiile art. 6 şi art. 425 lit. b) C. proc. civ., fiind astfel încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Evocând dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 C. proc. civ., art. 174 raportat la art. 176 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, prin întâmpinarea formulată în faza procesuală a apelului, distinct de apărările referitoare la cauzele exoneratoare de răspundere care fuseseră reţinute de instanţa de fond, a invocat inexistenţa legăturii de cauzalitate între faptele ce i-au fost imputate şi prejudiciul invocat de reclamantă, sens în care a arătat că aspectele evidenţiate în procesul-verbal de control întocmit de ISU Bucovina la data de 27 noiembrie 2014 vizează chestiuni de natură organizatorică, iar cele evidenţiate în procesul-verbal de intervenţie nr. x/2014 vizează o cauză a incendiului probabilă şi incertă, dar că nu neregulile imputate prin aceste procese-verbale au determinat producerea incendiului din 15 decembrie 2014.

Totodată, a subliniat faptul că, din raportul de expertiză întocmit de C., nu rezultă existenţa unei cauze a incendiului care să fi fost aferentă sau în legătură cu instalaţia electrică a imobilului proprietatea sa, aspecte pe care le-a reiterat ulterior prin concluziile scrise formulate în cauză.

În continuare, a arătat că, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat în raport de decizia nr. 200/2018 a Curţii de Apel Suceava, rămasă definitivă, statuând că este culpa recurentei pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale şi a celor decurgând din Legea nr. 307/2006 şi din legislaţia secundară conexă, făcând referire şi la neregulile reţinute prin procesul-verbal de control întocmit de ISU Bucovina la 27 noiembrie 2014, pentru ca, în final, să înlăture statuările instanţei de fond în privinţa cauzelor exoneratoare de răspundere (cazul fortuit şi fapta victimei).

Cu toate acestea, recurenta arată că instanţa de apel nu a examinat în nici un mod apărările privind inexistenţa legăturii de cauzalitate între faptele imputate (neexecutarea obligaţiei contractuale de a asigura paza şi securitatea clădirii, precum şi liniştita folosinţă a bunului de către locatar, respectiv neînlăturarea deficienţelor în materie de prevenire şi stingere a incendiilor, expuse în procesul-verbal de control din 27 noiembrie 2014) şi producerea incendiului din 15 decembrie 2014, respectiv a prejudiciului invocat de reclamantă, deşi aceste apărări erau esenţiale în cauză pentru că, în măsura în care ar fi fost validate, s-ar fi impus concluzia neîndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii contractuale.

Totodată, a susţinut că invocarea de către instanţa de apel a puterii de lucru judecat a statuărilor din decizia civilă nr. 200/2018 nu suplineşte această omisiune esenţială, deoarece nici considerentele deciziei sus menţionate nu cuprind argumente referitoare la legătura de cauzalitate dintre faptele imputate şi prejudiciu, iar aspectele de fapt reţinute prin acea decizie (nerefacerea instalaţiei electrice care să permită decuplarea separată a standurilor în caz de suprasarcină şi nerealizarea unei instalaţii suplimentare de stingere a incendiilor) se circumscriu caracterizării activităţii recurentei în materie de asigurare a pazei şi activităţii clădirii ca fiind defectuoasă, vizând, prin urmare, existenţa faptei ilicite imputate, fără nicio referire la existenţa sau inexistenţa legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Prin prisma celor arătate, recurenta solicită a se reţine că decizia recurată nu răspunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) şi art. 6 C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele pentru care a fost înlăturată apărarea esenţială privind lipsa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, împrejurare ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7, recurenta a susţinut că decizia recurată a fost dată cu nesocotirea statuărilor ce se bucură de autoritate de lucru judecat din încheierea definitivă pronunţată de Judecătoria Suceava în dosarul nr. x/2019, prin care a fost confirmată soluţia de clasare a cauzei penale pe considerentul existenţei unui caz fortuit.

Detaliind, recurenta arată că, în dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, a fost cercetată pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere din culpă prevăzută de art. 255 alin. (1), (2) C. pen., cu referire la incendiul produs la 15 decembrie 2014, iar prin Ordonanţa din 29 octombrie 2018, s-a dispus clasarea cauzei, reţinându-se incidenţa unei cauze de neimputabilitate prevăzută de legea penală, respectiv a cazului fortuit reglementat de art. 31 C. pen.

Prin încheierea pronunţată de Judecătoria Suceava la 18 iulie 2019, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă plângerea formulată împotriva Ordonanţei sus menţionate, menţinută prin Ordonanţa nr. 165/II/2/2018 a Prim - - procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, în motivarea acestei încheieri reţinându-se că incendiul din 15 decembrie 2014 a avut drept cauză principală utilizarea repetată de către locatarul standului nr. 10 a unui consumator electric de tip calorifer cu ulei, care a solicitat şi detensionat contactele electrice ale conexiunilor din prizele aferente prelungitorului.

Raportat la această situaţie de fapt, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că această utilizare nu are nicio legătură cu eventualul comportament culpabil al persoanelor implicate, privind neîndeplinirea condiţiilor de emitere a autorizaţiilor PSI şi a condiţiilor energetice de funcţionare, concluzionând că este incidentă ipoteza unui caz fortuit, întrucât nici o persoană nu ar fi putut să prevadă că, în urma utilizării unui calorifer electric conform cu destinaţia sa, s-ar putea produce la nivelul prizei prelungitorului electric, ca urmare a unui contact imperfect, o cantitate foarte mare de căldură, care va genera aprinderea învelişului de plastic al prizei şi cablurilor, respectiv a mărfurilor depozitate în imediata apropiere.

În continuare, a învederat că, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, iar instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

În acest context, evocând o decizie de speţă (decizia nr. 711/2020 a Î.C.C.J., secţia I civilă), recurenta a arătat că înţelesul acestei dispoziţii legale este acela că, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, indiferent de soluţia pe care aceasta o conţine, de condamnare, achitare sau de încetare a procesului penal, evident pentru cazurile care sunt compatibile cu existenţa unei fapte şi a unei persoane care a fost cercetată.

În continuare, a învederat că premisa autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale, reglementată prin dispoziţiile art. 28 C. proc. pen., presupune existenţa unei fapte care să fi fost cercetată, investigată în materialitatea sa, susţinând că, în cauză, această premisă este dată în contextul în care, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară, fapta de distrugere din culpă ce i-a fost imputată a fost cercetată în materialitatea ei, stabilindu-se mecanismul de declanşare şi propagare a incendiului, pe care instanţa penală l-a calificat ca având natura juridică a unui caz fortuit şi analizându-se, totodată, şi aspectele referitoare la culpa recurentei pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale în materie de prevenire şi stingere a incendiilor, s-a concluzionat în sensul că această culpă nu are legătură de cauzalitate cu declanşarea incendiului.

De asemenea, a mai susţinut că încheierile penale definitive pronunţate în procedura de cameră preliminară, în temeiul art. 340 şi urm. C. proc. pen., prin care a fost confirmată o soluţie de clasare adoptată de organele de urmărire penală, se bucură de autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în condiţiile art. 28 C. proc. pen., în măsura în care conţin dezlegări cu privire la fondul acuzaţiei penale şi la soluţionarea conflictului juridic penal.

Cum în cauză, nici reclamanta şi nici instanţa de apel nu au evocat împrejurări de fapt noi, care să nu fi fost cunoscute sau examinate la momentul soluţionării definitive a cauzei penale prin încheierea judecătorului de cameră preliminară, această încheiere are autoritate de lucru judecat în condiţiile art. 28 C. proc. pen.

De altfel, arată că însăşi considerentele din decizia recurată, referitoare la garantarea securităţii raporturilor juridice civile şi la dreptul la un proces echitabil, impun concluzia potrivit căreia nu pot fi ignorate statuările din încheierea judecătorului de cameră preliminară privind situaţia de fapt dedusă judecăţii, inexistenţa legăturii de cauzalitate între faptele imputate recurentei şi prejudiciul invocat de reclamantă şi la existenţa unui caz fortuit.

Referitor la dispoziţiile art. 28 alin. (1) teza a doua C. proc. pen., recurenta apreciază că, în principal, acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât textul de lege sus menţionat este de strictă interpretare şi vizează exclusiv hotărârile de achitare sau încetare a procesului penal, nu şi încheierile prin care este confirmată soluţia de clasare adoptată de organele de urmărire penală.

În subsidiar, arată că, şi dacă încheierea judecătorului de cameră preliminară ar fi asimilată unei hotărâri penale de achitare şi s-ar reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) teza a doua C. proc. pen., o astfel de împrejurare nu poate înlătura puterea de lucru judecat a statuărilor instanţei penale referitoare la situaţia de fapt ce individualizează mecanismul de generare a incendiului, la cauzele care au produs şi agravat acest eveniment şi la inexistenţa în lanţul cauzal a unui comportament culpabil al recurentei.

Faţă de toate aceste aspecte, susţine că ignorarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat ataşată statuărilor din încheierea judecătorului de cameră preliminară atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., cu precizarea că, în opinia recurentei, încălcarea autorităţii de lucru judecat sub aspectul efectului ei pozitiv se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7, care nu face distincţie între efectul pozitiv şi cel negativ al autorităţii de lucru judecat, dar că, în subsidiar, în măsura în care instanţa de recurs nu va împărtăşi această opinie, solicită analiza criticii sus menţionate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile de drept material aplicabile cauzei.

Detaliind, autoarea prezentului demers judiciar arată că, reţinându-i responsabilitatea pentru repararea prejudiciului suferit de reclamantă în urma incendiului din 15 decembrie 2014, instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 1530 C. civ., însă, în examinarea condiţiilor prevăzute de acest text de lege, Curtea a stabilit că recurenta-pârâtă se face vinovată de nerespectarea obligaţiilor asumate prin contractele de închiriere încheiate cu reclamanta şi a celor care îi incumbau potrivit art. 1786 lit. b) şi c) C. civ., statuând că fapta culpabilă constă în neîndeplinirea cerinţelor impuse de lege şi detaliate prin autorizaţia de prevenire şi stingere a incendiilor nr. x/1996 şi prin procesul-verbal de control din 27 noiembrie 2014, respectiv neîndeplinirea măsurilor referitoare la refacerea instalaţiilor electrice, astfel încât să permită decuplarea separată a standurilor în caz de suprasarcină şi a celor referitoare la realizarea unei instalaţii separate de stingere a incendiilor.

În continuare, faţă de ceea ce a reţinut instanţa de apel în raport de dispoziţiile art. 1548 C. civ., recurenta arată că, deşi a enunţat dispoziţiile art. 1530 C. civ., instanţa de apel nu a examinat dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prescrise de această reglementare, omiţând să analizeze şi să statueze asupra condiţiei care impune ca prejudiciul să fie "consecinţa directă şi necesară a neexecutării culpabile a obligaţiei".

Recurenta susţine că aplicarea corectă a dispoziţiei legale evocate de instanţa de apel impunea cu necesitate ca aceasta să examineze dacă fapta culpabilă reţinută în sarcina sa, constând în neîndeplinirea măsurilor referitoare la refacerea instalaţiilor electrice, astfel încât să permită decuplarea separată a standurilor în caz de suprasarcină şi a celor referitoare la realizarea unei instalaţii separate de stingere a incendiilor, reprezintă sau nu cauza directă şi necesară a prejudiciului invocat de reclamantă, or, în accepţiunea recurentei, o asemenea analiză lipseşte cu desăvârşire din considerentele deciziei recurate, cu toate că ea se impunea a fi efectuată şi în raport de apărările formulate prin întâmpinare şi concluziile scrise, prin care a invocat constant lipsa legăturii de cauzalitate dintre faptele imputate şi prejudiciu.

Mai arată că, împrejurarea constând în faptul că instanţa de apel a făcut trimitere la puterea de lucru judecat a statuărilor din decizia nr. 200/2018 a Curţii de Apel Suceava nu echivalează cu o examinare efectivă a cerinţei referitoare la legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu deoarece, aşa cum a arătat, decizia evocată nu cuprinde argumente referitoare la legătura de cauzalitate, or prezumţia puterii lucrului judecat nu poate fi ataşată unor chestiuni care nu şi-au găsit o dezlegare jurisdicţională efectivă în cuprinsul hotărârii anterioare.

În plus, arată că, şi dacă decizia nr. 200 din 18 iunie 2018 ar fi cuprins statuări referitoare la legătura de cauzalitate, acestea ar fi fost infirmate de hotărârea penală ulterioară (încheierea judecătorului de cameră preliminară din 18 iulie 2019), prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat că incendiul în discuţie nu are nicio legătură de cauzalitate cu eventualul comportament culpabil al recurentei, relativ la neîndeplinirea condiţiilor de emitere a autorizaţiei PSI şi a condiţiilor energetice de funcţionare.

Dată fiind această încheiere ulterioară, care se bucură de autoritate de lucru judecat, dacă instanţa de apel ar fi înţeles să examineze în mod distinct condiţia legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, ar fi trebuit să indice motivele pentru care statuările instanţei penale referitoare la lipsa legăturii de cauzalitate nu ar putea fi valorificate în cauza de faţă.

Prin urmare, în accepţiunea recurentei, instanţa de apel nu a găsit necesar să analizeze existenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta ce i-a fost imputată şi prejudiciu, cu toate că această condiţie rezultă în mod neechivoc din reglementarea de la art. 1530 C. civ., or această omisiune materializează o greşită aplicarea a legii, pentru că săvârşirea de către recurentă a unor fapte culpabile nu este suficientă pentru a atrage răspunderea civilă contractuală, câtă vreme nu este îndeplinită şi condiţia care impune ca prejudiciul să fie "consecinţa directă şi necesară a neexecutării culpabile a obligaţiei".

În măsura în care ar fi analizat şi îndeplinirea acestei condiţii, recurenta apreciază că instanţa de apel ar fi trebuit să constate că, potrivit statuărilor din încheierea judecătorului de cameră preliminară, dar şi potrivit raportului de expertiză întocmit de C. - căruia instanţa de fond i-a atribuit valoarea probatorie a unei expertize judiciare, fără ca instanţa de apel să infirme această valoare probatorie - sursa de aprindere a incendiului a fost instalaţia electrică de alimentare a caloriferului electric din standul nr. 10 (mai exact apariţia unor contacte imperfecte în prizele aferente prelungitorului la care era racordat acel calorifer), care a condus la producerea unei cantităţi de căldură capabilă să aprindă materialul plastic al izolaţiei cablului şi prizelor, sursele de aprindere fiind materialele combustibile aflate în proximitatea sursei şi anume materialul plastic al prelungitorului al mantalei cablurilor şi mărfurile combustibile depozitate în apropierea acestora, fiind exclusă orice defecţiune sau neconformitate tehnică a reţelei electrice a clădirii care să fi declanşat sau favorizat producerea incendiului.

Recurenta susţine că aceste concluzii, care au fost valorificate prin ordonanţa de clasare şi, ulterior, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară, exclud orice legătură de cauzalitate între producerea incendiului şi fapta recurentei de a nu fi refăcut instalaţiile electrice, astfel încât să permită decuplarea separată a standurilor în caz de suprasarcină pentru că, astfel cum au explicat experţii, releele de protecţie selectivă care trebuiau instalate nu s-ar fi declanşat ca urmare a acumulării de căldură generate exclusiv de conexiunile din prizele aferente prelungitorului la care era racordat caloriferul electric din standul nr. 10.

În ceea ce priveşte presupusa neîndeplinire de către recurentă a măsurilor de refacere a instalaţiilor electrice, conform obligaţiilor impuse prin autorizaţia de prevenire şi stingere a incendiilor nr. x/1996, lipsa legăturii de cauzalitate dintre fapta astfel imputată şi incendiul care a provocat prejudiciul reclamat este stabilită cu putere de lucru judecat prin încheierea de cameră preliminară, în cuprinsul căreia s-a statuat că evenimentul în discuţie nu are nici o legătură de cauzalitate cu eventualul comportament culpabil, relativ la neîndeplinirea condiţiilor de emitere a autorizaţiilor PSI şi a condiţiilor energetice de funcţionare.

În plus, arată că, prin Ordonanţa de clasare, confirmată prin încheierea sus menţionată, s-a reţinut că, potrivit raportului de expertiză electroenergetică întocmit în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Suceava, în anul 2008 au fost efectuate lucrări de schimbare a cablajului îmbătrânit, au fost refăcute legăturile electrice în doze şi s-au înlocuit echipamentele în tablourile electrice, iar, faţă de contractul încheiat de recurentă cu furnizorul de electricitate şi de consumul înregistrat în luna decembrie 2014, este exclusă eventualitatea unei suprasolicitări (suprasarcini) a reţelei de energie electrică.

Referitor la fapta ce îi este imputată, de a nu fi realizat o instalaţie suplimentară de stingere a incendiilor, recurenta evocă cele consemnate în procesul-verbal de control întocmit de ISU Bucovina la 27 noiembrie 2014, susţinând că aspectele imputate nu erau de natură a preveni incendiul cauzat exclusiv de detensionarea contactelor electrice din prizele prelungitorului folosit de un locatar şi nici de natură a limita propagarea incidentului, ai cărui factori favorizanţi au fost prezenţa materialelor combustibile sau inflamabile distribuite pe toată suprafaţa complexului comercial de către locatari, izbucnirea incendiului într-o incintă închisă cu tavan de beton şi componenta radiativă a incendiului, care a permis extinderea sa în plan orizontal şi radial.

Faţă de toate aceste aspecte, recurenta învederează că existenţa faptelor culpabile ce îi sunt imputate, astfel cum au fost ele reţinute prin decizia recurată, nu este suficientă pentru angajarea răspunderii contractuale în scopul reparării prejudiciului suferit de reclamantă câtă vreme, în cauză, nu este îndeplinită una din condiţiile prevăzute de art. 1530 C. civ., respectiv cea referitoare la legătura de cauzalitate dintre aceste fapte şi prejudiciu, concluzia contrară a instanţei de apel fiind consecinţa greşitei aplicări a dispoziţiei legale sus menţionate, materializate prin neverificarea condiţiei la care a făcut referire anterior.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că au fost aplicate greşit şi dispoziţiile art. 1351 alin. (3) C. civ. care reglementează cazul fortuit.

Cu privire la acest aspect, arată că, potrivit celor reţinute de instanţa de apel, evenimentul din 15 decembrie 2014 putea fi prevăzut şi împiedicat, deoarece încălcarea obligaţiilor legale şi contractuale ce îi incumbau a avut caracter repetat, a făcut obiectul mai multor constatări ale ISU Bucovina Suceava şi a fost reţinută cu autoritate de lucru judecat şi în cuprinsul deciziei nr. 200/2018 a Curţii de Apel Suceava.

Susţinând că aceste statuări sunt nelegale, recurenta învederează că decizia nr. 200/2018 a Curţii de Apel Suceava nu cuprinde nicio statuare referitoare la existenţa sau inexistenţa unui caz fortuit sau la posibilitatea sa de a prevedea ori a împiedica producerea incendiului, aşa încât apreciază că, sub acest aspect, în mod greşit au fost invocate dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat neputând fi ataşată nici cu valoare de excepţie, nici cu valoare de prezumţie unor chestiuni care nu au fost analizate şi nici dezlegate prin decizia respectivă.

În al doilea rând, arată că, spre deosebire de forţa majoră, în accepţiunea art. 1351 alin. (3) C. civ., cazul fortuit presupune imprevizibilitatea relativă a evenimentului generator de prejudicii şi imposibilitatea împiedicării acelui eveniment, care ia forma inevitabilităţii analizată tot la nivel subiectiv, prin raportare la persoana celui care ar fi fost chemat să răspundă în lipsa producerii evenimentului.

Mai arată că, în materia cazului fortuit, atât caracterul imprevizibil, cât şi cel inevitabil se analizează prin raportare la posibilitatea de prevedere şi/sau împiedicare a evenimentului concret aflat în dispută din perspectiva persoanelor implicate, iar nu prin raportare abstractă la evenimente de acelaşi gen, aşa încât dispoziţiile art. 1351 alin. (3) C. civ. impun a se verifica dacă persoana chemată sa răspundă pe temei contractual sau delictual a cunoscut sau putea cunoaşte cu diligente fireşti evenimentul care a cauzat prejudiciul.

Recurenta susţine că, în analiza sa, instanţa de apel a nesocotit aceste exigenţe ce decurg din reglementarea de la art. 1351 alin. (3) C. civ., întrucât, infirmând ipoteza unui caz fortuit, a făcut referire la aspecte care sunt caracteristice forţei majore, şi anume posibilitatea abstractă a recurentei de a prevedea şi preîntâmpina producerea unui incendiu prin raportare la concluziile controalelor anterioare la care a fost supusă, fără a analiza aceste aspecte prin raportare la cauza concretă care a declanşat incendiul din 15 decembrie 2014.

Mai arată că, faţă de împrejurarea că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, în ceea ce priveşte factorul declanşator al incendiului, nu a fost infirmată în apel, examinarea condiţiilor prevăzute de art. 1351 alin. (3) C. civ. impunea a se stabili dacă recurenta a avut posibilitatea concretă de a prevedea şi împiedica evenimentul concret care a declanşat incendiul şi care a constat, potrivit constatărilor neinfirmate ale judecătorului fondului, în utilizarea repetată a unui calorifer electric de către locatarul standului nr. 10, care, în cele din urmă, a generat incendiul.

De asemenea, mai arată că nu are nicio legătură cauza astfel stabilită cu incendiile anterioare, dar nici cu aspectele consemnate în procesul-verbal de control din 27 noiembrie 2014, care se refereau la utilizarea de către un locatar a unor sisteme de încălzire neomologate, respectiv aeroterme cu incandescenţă.

Totodată, învederează că niciunul din actele de control şi constatare întocmite anterior nu relevă posibilitatea recurentei de a prevedea faptul ca locatarul unui stand utilizează un prelungitor care ar putea fi suprasolicitat de utilizarea repetată a unui consumator de tip calorifer electric pe ulei (fără a exista indiciile unei utilizări neconforme cu destinaţia) şi că această suprasolicitare ar putea determina apariţia unor contacte imperfecte, apte să declanşeze un incendiu.

În acest sens, recurenta arată că, hotărârea definitivă pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în cauza penală, hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat, a statuat că "nicio persoană nu putea prevede faptul că, în urma unei utilizări conforme cu destinaţia, a unui calorifer electric, la nivelul prizei prelungitorului electric se va produce, ca urmare a unui contact imperfect, o cantitate foarte mare de căldură, care va genera aprinderea învelişului din plastic al prizei şi cablurilor, respectiv a mărfurilor depozitate în imediata apropiere".

De asemenea, recurenta apreciază ca fiind important de subliniat faptul că, în cauza penală, condiţiile cazului fortuit au fost analizate prin raportare la dispoziţiile art. 31 C. pen., care se referă la o imprevizibilitate a evenimentului cu caracter general şi obiectiv, determinată în raport de limitele generale omeneşti ale posibilităţii de prevedere, imprevizibilitate, care, în reglementarea C. civ., este specifică forţei majore, aceasta din urmă nefiind reglementată în C. pen. ca o cauză de neimputabilitate.

Aşa fiind, în contextul în care instanţa penală a statuat cu putere de lucru judecat că evenimentul ce a declanşat incendiul din 15 decembrie 2014 era general şi obiectiv imprevizibil, neputând fi anticipat de nicio persoană, apreciază că nici recurenta şi nici o altă persoană nu putea prevedea un astfel de eveniment şi nici nu îl putea împiedica, în condiţiile în care, potrivit contractelor de închiriere încheiate cu toţi locatarii, aceştia şi-au asumat răspunderea pentru respectarea măsurilor de prevenire şi stingere a incendiilor în spaţiile închiriate.

Pe cale de consecinţă, susţine că, în interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1351 alin. (3) C. civ., în raport de situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi neinfirmată/necenzurată de instanţa de apel, se impunea a se reţine că recurenta nu a avut posibilitatea de a prevedea şi nici de a împiedica evenimentul declanşator al incendiului, care a fost localizat la nivelul unui prelungitor dintr-un stand închiriat, iar nu la nivelul instalaţiei electrice a complexului comercial, fiind, astfel, incidentă ipoteza unui caz fortuit care, potrivit art. 1351 alin. (1), dar şi potrivit art. 8.2 din contractele de închiriere încheiate cu reclamanta, o exonerează pe recurentă de răspundere contractuală.

În încheiere, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 74/2020 a Tribunalului Suceava, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată din toate fazele procesuale.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8, art. 1530 C. civ., art. 1351 alin. (1) şi (3) C. civ., art. 28 alin. (1) C. proc. pen., art. 453 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 12 decembrie 2023, Înalta Curte, constituită în Complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părţi, cu posibilitatea de a depune un punct de vedere la acesta, în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au depus un punct de vedre la raport.

Prin încheierea din 12 decembrie 2023, Înalta Curte, constituită în Complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică în vederea soluţionării pe fond a acestuia.

La 5 martie 2024, intimata-reclamantă a depus la dosar, prin serviciul registratură, dovada cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor de recurs invocate şi a temeiurilor de drept incidente în cauză, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

O primă critică a recurentei-pârâte priveşte faptul că instanţa de apel nu a examinat toate apărările acesteia privind inexistenţa legăturii de cauzalitate între faptele imputate (neexecutarea obligaţiei contractuale de a asigura paza şi securitatea clădirii, precum şi liniştita folosinţă a bunului de către locatar, respectiv neînlăturarea deficienţelor în materie de prevenire şi stingere a incendiilor, expuse în procesul-verbal de control din 27 noiembrie 2014) şi producerea incendiului din 15 decembrie 2014, respectiv a prejudiciului invocat de reclamantă, deşi aceste apărări erau esenţiale în cauză, întrucât, în măsura în care ar fi fost validate, s-ar fi impus concluzia neîndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii contractuale a recurentei.

Aşadar, recurenta-pârâtă învederează că decizia atacată nu răspunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 din acelaşi Cod.

Cu titlu preliminar, întrucât recurenta susţine că decizia recurată nu răspunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b), fiind nemotivată în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre faptă şi producerea incendiului, respectiv a prejudiciului, Înalta Curte va reîncadra această critică în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi o va analiza ca atare.

Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens prezentând raţionamentul-logico juridic pentru care au fost înlăturate criticile intimatului-pârât.

Potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Pornind de la aceste considerente teoretice, instanţa supremă reţine, în primul rând, că, obiectul cererii de chemare în judecată priveşte solicitarea reclamantei A. S.R.L. de obligare a pârâtei B. S.A. la plata de despăgubiri constând în contravaloarea mărfurilor distruse în incendiul din 15 decembrie 2014.

Totodată, reţine faptul că raporturile dintre reclamantă şi pârâtă sunt guvernate de contractele comerciale de închiriere încheiate între acestea, cu privire la standurile nr. 83 şi nr. 84 din cadrul imobilului - COMPLEX COMERCIAL "B.", proprietatea pârâtei.

În al doilea rând, se reţine că, prin întâmpinarea formulată faţă de apelul exercitat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei primei instanţe, prin care a fost respinsă, în tot, cererea de chemare în judecată, pârâta a invocat, în esenţă, faptul că reclamanta trebuia să dovedească existenţa unei fapte ilicite a societăţii pârâte care a cauzat direct incendiul din 15.12.2014, produs la depozitul - Complex Comercial "B.", în condiţiile în care, aspectele evidenţiate în procesul-verbal de control întocmit de ISU BUCOVINA la 27 noiembrie 2014 vizează chestiuni de natură organizatorica, iar cele evidenţiate în procesul-verbal de intervenţie nr. x/2014 vizează o cauză a incendiului probabilă şi incertă.

Analizând apelul prin raportare la limitele efectului devolutiv prevăzute de dispoziţiile art. 477 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că, în speţă, reclamanta a invocat încălcarea obligaţiilor asumate de pârâtă prin contractele de închiriere încheiate între părţi, precum şi nerespectarea obligaţiilor ce îi incumbau locatorului în baza dispoziţiilor art. 1786 lit. b) şi c) C. civ. şi ale 1789 C. civ., respectiv să menţină bunul în stare corespunzătoare de folosinţă pe toată durata locaţiunii, să asigure locatarului liniştita şi utila folosinţă a bunului pe tot timpul locaţiunii şi să întreprindă tot ceea ce este necesar pentru a asigura în mod constant locatarului folosinţa liniştită şi utilă a bunului, fiind dator să se abţină de la orice fapt care ar împiedica, diminua sau stânjeni o asemenea folosinţă.

Astfel, a reţinut instanţa de prim control judiciar că, pentru a se putea atrage răspunderea contractuală a pârâtei, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: neexecutarea totală sau parţială ori neexecutarea să fie necorespunzătoare calităţii sau cantităţii; vinovăţia pârâtei sub forma culpei sau intenţiei; existenţa prejudiciului şi a raportului de cauzalitate dintre neexecutarea obligaţiei contractuale şi producerea prejudiciului invocat.

Raportând aceste condiţii la speţa de faţă, în urma analizării materialului probator (autorizaţia de prevenire şi stingere a incendiilor nr. x/20.05.1996 emisă de ISU Bucovina al Judeţului Suceava, proces-verbal de control din 27.11.2014 întocmit de aceeaşi autoritate), instanţa de apel a reţinut că omisiunea pârâtei de a duce la îndeplinire măsurile ce i-au fost puse în vedere în mod repetat - cu privire la refacerea instalaţiilor electrice, astfel încât să permită decuplarea separată a standurilor în caz de suprasarcină, respectiv în legătură cu realizarea unei instalaţii suplimentare se stingere a incendiilor - se circumscrie neîndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate în raporturile cu reclamanta, în calitate de proprietară a spaţiilor comerciale închiriate.

În ce priveşte vinovăţia, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 1548 C. civ., culpa debitorului unei obligaţii contractuale este prezumată prin simplul fapt al neexecutării, iar, în speţă, pârâta nu a răsturnat prezumţia de vinovăţie instituită de lege.

Referitor la prejudiciu, s-a reţinut că acesta constă în bunurile distruse cu ocazia incendiului, a căror valoare a fost cuantificată prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză.

Totodată, s-a reţinut că producerea prejudiciului a fost cauzată de încălcarea de către pârâtă a dispoziţiilor esenţiale din Legea nr. 307/2006 şi din legislaţia secundară conexă, precum şi din contractele de locaţiune încheiate între părţi.

În esenţă, instanţa de apel a aplicat sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile, în care se apreciază că fenomenul cauzei nu acţionează izolat ci este, de cele mai multe ori, condiţionat de anumiţi factori care, deşi nu produc în mod nemijlocit efectul, îl favorizează, astfel încât alcătuiesc un rol cauzal. Altfel spus, a reţinut în mod corect că nu poate fi luată în considerare doar cauza proximă, din moment ce realizarea unor instalaţii suplimentare de stingere a incendiului de către proprietar ar fi condus la neextinderea incendiului.

Aşadar, în mod nefondat invocă recurenta-pârâtă lipsa considerentelor prin care au fost înlăturate apărările sale cu privire la inexistenţa unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită şi producerea prejudiciului, cât timp, din decizia atacată rezultă faptul că instanţa de prim control judiciar a analizat probele administrate, inclusiv cele la care recurenta-pârâtă a făcut referire, a stabilit situaţia de fapt şi a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speţa dedusă judecăţii.

Instanţa supremă reţine, contrar celor învederate de recurentă, că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, astfel că instanţa de recurs nici nu ar putea să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt, aşa cum, în realitate, urmăreşte recurenta-pârâtă.

În acest context, se reţine că, în realitate, prin critica subsumată acestui motiv de recurs, recurenta şi-a manifestat nemulţumirea faţă de modul de apreciere de către instanţa de apel a conţinutului procesului-verbal de control întocmit de ISU BUCOVINA la 27 noiembrie 2014 şi al procesului-verbal de intervenţie nr. x/2014, respectiv a probelor pe baza cărora s-a reţinut existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi producerea prejudiciului în dauna reclamantei, concluzia la care a ajuns instanţa de apel fiind în opoziţie cu situaţia de fapt expusă de recurentă.

Or, Înalta Curte reţine că interpretarea probelor şi stabilirea culpei - elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecăţii - ţine de aprecierea suverană a instanţelor de fond, devolutive, atributul esenţial al instanţei de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Totodată, reţine că, raportat la obiectul cauzei, acţiune în răspundere contractuală, instanţa de apel avea obligaţia de a stabili cine a produs prejudiciul reclamat prin cererea de chemare în judecată, iar nu de a stabili doar cauza proximă a producerii incendiului din 15.12.2014 şi persoana responsabilă de producerea acestuia, aşa cum, în mod nefondat, susţine recurenta-pârâtă, ignorând condiţiile ce au favorizat extinderea incendiului în întreg imobilul.

Prin urmare, nu poate fi reţinută, în cauză, o omisiune a instanţei de prim control judiciar de a motiva existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită reţinută în sarcina pârâtei şi producerea incendiului din 15.12.2014, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate şi din acest punct de vedere.

Critica referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat a încheierii penale din 18.07.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Judecătoria Suceava, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă, în realitate, nesocotirea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, iar nu în motivul de casare prevăzut de pct. 7 al aceluiaşi articol, aşa cum a menţionat recurenta.

Titulara recursului a arătat că instanţa de apel a nesocotit autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale când a reţinut că, în cauză, nu este incidentă o cauză exoneratoare de răspundere sub forma cazului fortuit, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 28 C. proc. pen.

Este adevărat că, potrivit art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen., hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Este vorba, însă, de hotărârea penală de condamnare, iar nu de o hotărâre de natura celei avute în vedere de către recurentă (ordonanţa procurorului de clasare, menţinută prin încheierea de respingere a plângerii, pronunţate de instanţa penală).

Conform art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., în caz de achitare sau încetare a procesului penal, hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

În concluzie, în cauză, în analizarea condiţiilor răspunderii civile contractuale a autorului prejudiciului, instanţa nu este ţinută de încheierea penală din 18.07.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Judecătoria Suceava, critica recurentului fiind nefondată.

O primă critică subsumată motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. priveşte faptul că decizia atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1530 C. civ., motivat de faptul că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile atragerii răspunderii contractuale a recurentei-pârâte.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 1530 C. civ., "Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei".

Din dispoziţiile acestui articol se desprind condiţiile necesare a fi îndeplinite cumulativ pentru atragerea răspunderii contractuale, respectiv existenţa unei fapte ilicite săvârşită cu vinovăţie, a unui prejudiciu şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi producerea prejudiciului.

Recurenta-pârâtă susţine că, întrucât instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat a statuărilor din decizia nr. 200/18.06.2018 a Curţii de Apel Suceava, pronunţată în dosarul nr. x/2015, nu a mai procedat la analiza condiţiei care impune ca prejudiciul să fie consecinţa directă şi necesară a neexecutării culpabile a obligaţiei, deşi acest aspect nu a fost dezlegat prin decizia invocată.

În primul rând, instanţa supremă reţine că dosarul nr. x/2015 a avut ca şi părţi pe reclamanta D. S.R.L. şi pe pârâta B. S.A., obiectul dosarului fiind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, în baza răspunderii contractuale, pentru prejudiciul încercat ca urmare a incendiului din 15.12.2014.

Pentru producerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat este necesară identitatea de părţi, în sensul că statuările anterioare dintr-o hotărâre pot fi opuse de partea care a câştigat, într-un nou proces, faţă de partea cu care s-a judecat în primul proces.

Or, deşi prezentul dosar şi dosarul nr. x/2015 au avut acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, părţile sunt diferite, prin urmare neputând fi reţinut în mod judicios efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei nr. 200/18.06.2018 a Curţii de Apel Suceava, pronunţată în dosarul nr. x/2015.

Deşi întemeiată, această critică nu are natura să ducă la schimbarea soluţiei din dispozitivul deciziei atacate, întrucât aceasta este corectă, astfel că instanţa supremă va proceda la complinirea motivării instanţei de apel cu următoarele considerente:

Potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora, iar cum autoritatea lucrului judecat este un efect al hotărârii, aceasta nu le-ar putea fi opusă decât acelora (sau succesorilor lor) care au fost părţi în procesul anterior.

Cu toate acestea, hotărârea este opozabilă şi terţilor, în sensul că efectele hotărârii se impun acestora, atât timp cât nu fac, în condiţiile legii, dovada contrară, astfel cum prevede art. 435 alin. (2) C. proc. civ.. Cu alte cuvinte, considerentele decisive ale hotărârii prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă se vor opune terţilor cu valoarea unui mijloc de probă (respectiv, de prezumţie relativă), împotriva căruia se poate face dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces.

Aşadar, reclamanta din prezenta cauză, deşi nu a fost parte în procesul anterior menţionat, poate invoca dezlegările date aceleiaşi chestiuni litigioase în contra pârâtei-recurente, astfel cum rezultă implicit din dispoziţiile art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., neavând interesul de a face dovada contrară.

În ce o priveşte pe recurenta-pârâtă B. S.A., aceasta a fost parte în procesul civil soluţionat definitiv prin decizia 200/18.06.2018 a Curţii de Apel Suceava, pronunţată în dosarul nr. x/2015. Ca urmare, cu toate că această decizie nu are efect pozitiv în cauză, în condiţiile arătate anterior, aceasta este pe deplin obligatorie şi opozabilă recurentei, în temeiul art. 435 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în condiţiile în care reclamanta a invocat în cauză o hotărâre judecătorească nefavorabilă pârâtei, pronunţată într-un proces în care aceasta din urmă a fost parte, statuările din această hotărâre nu pot fi ignorate de către instanţă, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă.

De altfel, se remarcă faptul că instanţa de apel nu şi-a fundamentat soluţia pe efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al acestei decizii ci a procedat la o analiză proprie a materialului probator, pe baza căreia a reţinut îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii contractuale a pârâtei.

În al doilea rând, instanţa supremă constată, contrar celor învederate de recurenta-pârâtă, că incidenţa chestiunilor analizate prin decizia nr. 200/18.06.2018 a Curţii de Apel Suceava a fost reţinută în prezentul dosar doar cu privire la existenţa faptei ilicite a recurentei, constând în neîndeplinirea cerinţelor impuse de lege şi detaliate prin autorizaţia de prevenire şi stingere a incendiilor nr. x/20.05.1996, emisă de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Bucovina al Judeţului Suceava, precum şi în omisiunea de a duce la îndeplinire măsurile ce i-au fost puse în vedere în mod repetat - cu privire la refacerea instalaţiilor electrice, astfel încât să permită decuplarea separată a standurilor în caz de suprasarcină, respectiv în legătură cu realizarea unei instalaţii suplimentare de stingere a incendiilor. Aceste aspecte au fost reţinute de instanţa de apel ca fiind circumscrise neîndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate de pârâtă, în calitate de proprietară a spaţiilor comerciale închiriate, în raporturile cu reclamanta.

Or, recurenta-pârâtă nici nu a contestat, în cauză, existenţa faptelor ilicite, susţinând doar că nu există o legătură de cauzalitate între faptele reţinute de instanţa de apel şi producerea prejudiciului în dauna reclamantei, astfel încât nu justifică o vătămare din acest punct de vedere.

Cu privire la neîndeplinirea acestei din urmă condiţii, recurenta-pârâtă nu a dezvoltat critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, argumentele sale vizând elemente de probatoriu (raportul de expertiză din dosarul penal, procese-verbale de control şi restul înscrisurilor la care recurenta a făcut referire) cărora instanţa de apel nu le-ar fi dat valenţa probatorie susţinută de recurentă.

Aşa cum s-a arătat în precedent, instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu poate fi luată în considerare doar cauza proximă, din moment ce realizarea unor instalaţii suplimentare de stingere a incendiului de către proprietar ar fi condus la neextinderea incendiului. Or, prin criticile sale, în realitate, recurenta-pârâtă pune în discuţie reevaluarea materialului probator pe baza căruia instanţa de apel a stabilit şi existenţa unor alte circumstanţe cauzale care au contribuit la producerea prejudiciului în dauna reclamantei, iar nu doar cauza proximă, respectiv producerea incendiului.

Însă, recursul urmăreşte verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept incidente, analiza probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt reprezentând atributul instanţelor devolutive.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă nu va primi argumentele recurentei-pârâte privind puterea de lucru judecat a considerentelor instanţei penale din încheierea penală din 18.07.2019, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa civilă nu este ţinută de hotărârea penală de clasare, respectiv nici de considerentele din cuprinsul acesteia.

Întrucât, aşa cum s-a arăt în prima parte a analizei recursului declarat în cauză, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, instanţa de apel a analizat fiecare dintre condiţiile prevăzute de art. 1530 C. civ., reţinând, pe baza analizei şi interpretării materialului probator, pe care instanţa de recurs nu îl poate reanaliza, îndeplinirea cumulativă a acestora, critica recurentei-pârâte este nefondată.

Instanţa de recurs nu poate primi criticile recurentei-pârâte privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1351 alin. (3) C. civ., întrucât acestea vizează netemeinicia alegată a deciziei atacate, nu nelegalitatea ei, neputând face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, nedevolutivă.

Astfel, în realitate, argumentele dezvoltate de recurentă, concretizate, în esenţă, în susţinerea faptului că, atât cauza care a declanşat incendiul, cât şi incendiul din 15.12.2014, sunt situaţii de fapt ce nu puteau fi prevăzute, prin raportare, pe de o parte, la modul concret în care s-au desfăşurat evenimentele, iar pe de altă parte, la procesele-verbale de control şi incendiile anterioare, urmăresc reaprecierea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt, contrare celei reţinute de instanţa de apel, cu privire la calificarea incendiului din 15.12.2014 ca fiind un eveniment ce întruneşte condiţiile cazului fortuit, exonerator de răspundere contractuală.

Această argumentaţie nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât recursul urmăreşte verificarea aplicării legii la o situaţie de fapt stabilită anterior de instanţele devolutive, iar nu o reconfigurare a elementelor de fapt care să atragă incidenţa textelor legale invocate de recurentă.

Totodată, vor fi înlăturate şi susţinerile privind lipsa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 200/2018 a Curţii de Apel Suceava, relativ la inexistenţa unui caz fortuit sau la posibilitatea recurentei de a prevedea ori împiedica producerea incendiului, întrucât, în cauză nu este aplicabilă autoritatea de lucru judecat a acestei decizii, iar pe de altă parte, soluţia nu a fost fundamentată pe reţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al acestei decizii ci pe o analiză proprie a materialului probator de către instanţă.

În sfârşit, instanţa de recurs notează faptul că recurenta ignoră aspectul că instanţa de apel a reţinut că producerea prejudiciului a fost cauzată de încălcarea de către pârâtă a dispoziţiilor esenţiale din Legea nr. 307/2006 şi din legislaţia secundară conexă, precum şi din contractele de locaţiune încheiate între părţi, iar nu numai de producerea incendiului, în sine, aşa cum greşit încearcă să sugereze recurenta.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 34 din 28 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Raportat la prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 1.666 RON către intimata-reclamantă A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 34 din 28 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1.666 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2024.