Timing of guarantee debt exigibility and start of statute of limitations under contractual documentation completion clauses

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021, la data de 3 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN (numită, în continuare, FNGCIMM), pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 40610,47 Eur, în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând un procent de 52,1839% din finanţarea restantă acordată de reclamantă beneficiarului B. S.R.L., garantată de pârâtă prin confirmarea de includere în Plafonul de garantare nr. x/19 decembrie 2011, emisă în temeiul Convenţiei cadru - Plafon de garantare nr. 156 din 25 octombrie 2011.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare pentru perioada cuprinsă între data refuzului plăţii garanţiei (15 aprilie 2016) şi data achitării debitului principal, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 499 din 15 martie 2022, s-a admis excepţia invocată de pârâtă şi s-a respins acţiunea, ca urmare a prescripţiei dreptului material la acţiune.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.A., înregistrat la data de 3 octombrie 2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin decizia nr. 403 din 13 martie 2023, apelul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat.

A. S.A. a declarat, în termen legal, recurs împotriva deciziei susarătate, recurs înregistrat la data de 28 septembrie 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 2524 alin. (2), art. 1523 alin. (2) lit. c) şi d) şi art. 1268 alin. (3) din C. civ., critică subscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, recurenta a arătat că instanţa de apel, reţinând că termenul de prescripţie a început să curgă în termen de 150 de zile de la data celei de a doua solicitări de completare a documentaţiei, respectiv de la data de 30 aprilie 2015, iar nu de la data de 15 aprilie 2016 (data când Banca a luat cunoştinţă de refuzul de plată a garanţiei) a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale relative la interpretarea contractului. Astfel, instanţa de prim control judiciar a făcut o eronată aplicare a prevederilor art. 1268 alin. (3) C. civ., potrivit cărora clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

Astfel, pentru a considera că sunt aplicabile raportului juridic stabilit între părţi prevederile art. 1523 alin. (2) lit. d) C. civ., instanţa de apel a apreciat că după expirarea termenului de 60 de zile de la data ultimei solicitări de completare a documentaţiei, curgea termenul suspensiv de plată, de 90 de zile, prevăzut de art. 9.4 alin. (1) din convenţie. În realitate, termenul de 60 de zile la care se face referire este cel în care finanţatorul, sub sancţiunea decăderii, are dreptul de a completa documentele ce însoţesc cererea de plată, nu termenul în care pârâta avea obligaţia de a soluţiona cererea de plată. Aceasta din urmă putea solicita şi alte documente şi ulterior împlinirii termenului de 60 de zile, drept de care pârâta a uzat, prin solicitarea din 16 noiembrie 2011.

Prin urmare, în opinia recurentei, creanţa a devenit exigibilă la data la care debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic intenţia de a nu plăti garanţia, potrivit art. 1532 alin. (2) lit. c) din C. civ.

Aşa fiind, la data introducerii cererii de executare silită, termenul de prescripţie s-a întrerupt. Chiar dacă executarea silită a fost anulată prin hotărâre definitivă (decizia pronunţată în dosarul nr. x/2019), efectul întreruptiv de prescripţie s-a produs, în condiţiile art. 2539 alin. (2) din C. civ., întrucât reclamanta-recurentă a introdus cererea de chemare în judecată de faţă înăuntrul termenului de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În consecinţă, instanţa de apel, menţinând soluţia de respingere a acţiunii, ca prescrisă, a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale privind interpretarea convenţiilor, precum şi a dispoziţiilor art. 1523 alin. (2) lit. d) relative la exigibilitatea obligaţiei de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi. În mod asemănător, instanţa de apel a încălcat normele legale incidente prescripţiei dreptului material la acţiune, anume cele prevăzute de art. 2524 şi art. 2539 alin. (2) din C. civ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat, ci tind la o reevaluare a probelor şi a situaţiei de fapt. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia recurată este legală.

La termenul din 5 martie 2024, excepţia nulităţii recursului a fost respinsă, reţinându-se că o parte din criticile formulate pot fi subscrise motivului de nelegalitate invocat [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..].

Recursul de faţă este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil analizei propriu-zise a motivelor de nelegalitate, instanţa reţine că obiectul prezentei cauze este reprezentat de cererea finanţatorului de obligare a fidejusorului la plata garanţiei aferente unei finanţări restante acordate de Bancă unui beneficiar din categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, în sensul Legii nr. 346/2004. Raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de Convenţia-Cadru nr. 156/2011, modificată prin mai multe acte adiţionale succesive. Cererea de plată a garanţiei a fost respinsă de Fond prin notificarea nr. x din 14 aprilie 2016, astfel că reclamanta din prezenta cauză a iniţiat executarea silită a sumei de 40610,47 Euro, ce a făcut obiectul dosarului de executare nr. 193/2019 pe rolul C.. Executarea silită însăşi a fost desfiinţată pe calea contestaţiei la executare, în cadrul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Sectorului 1, pentru lipsa de certitudine a creanţei, astfel că, înăuntrul termenului de 6 luni de la data soluţionării definitive a contestaţiei, reclamanta-recurentă a iniţiat prezenta acţiune. Soluţia instanţei de fond, menţinută de instanţa de apel dar întemeiată pe alte considerente decât cele iniţiale de admitere a prescripţiei dreptului material la acţiune, este fundamentată, în esenţă, pe împrejurarea că termenul general de prescripţie, de 3 ani, era deja împlinit anterior iniţierii procedurii de executare silită a creanţei, astfel că cererea anterioară de realizare a aceleiaşi creanţe nu a fost de natură să întrerupă un termen deja epuizat.

După scurta expunere a raportului juridic dedus judecăţii şi a principalelor aspecte litigioase, instanţa reaminteşte că rolul instanţei de recurs nu este acela de a reevalua materialul probator administrat şi de a statua asupra momentului începerii curgerii prescripţiei extinctive, prin raportare la elemente factuale.

Demersul instanţei învestite cu judecata prezentei căi extraordinare de atac, limitat doar la aspecte de nelegalitate, îşi propune să determine în ce măsură au fost corect aplicate normele legale de drept material relative la începutul prescripţiei extinctive în cazul obligaţiilor contractuale de a da (cum este cea de faţă), precum şi regulile de interpretare a convenţiilor.

Din această perspectivă, reţine, în primul rând, că art. 2524 alin. (1) C. civ. instituie regula potrivit căreia, în cazul obligaţiilor contractuale de a da, cum este cea de a plăti o sumă de bani, cu titlu de garanţie, prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuie astfel să o execute.

În al doilea rând, stabilirea scadenţei obligaţiei de a da presupune interpretarea acelor clauze din contract ce reglementează plata garanţiei, după regulile statornicite de prevederile art. 1266-1269 C. civ.. Interpretarea contractului ara drept rezultat stabilirea exactă a conţinutului acestuia şi permite, în ultimă instanţă, corecta determinare a însăşi forţei obligatorii a convenţiei.

Evaluând modalitatea în care instanţele devolutive au interpretat clauzele contractuale cuprinse în articolele 9.2 - 9.4 din contractul-cadru plafon de garantare nr. 156 din 4 noiembrie 2011, astfel cum a fost modificat inclusiv prin actul adiţional nr. x din 1 aprilie 2013, constată încălcarea art. 1266 C. civ. privind voinţa concordantă a părţilor, precum şi greşita aplicare a art. 1267 C. civ., referitor la interpretarea sistematică. În esenţă, numai prin cercetarea ansamblului contractului se putea ajunge la stabilirea voinţei comune, reale, a părţilor.

Astfel, înainte de a putea solicita obligarea pârâtei, în calitate de fideiusor, la plata garanţiei, reclamanta are obligaţia contractuală de a-i adresa acesteia o cerere de plată, însoţită de o serie de documente explicit enumerate de art. 9.2 din contract. Articolul 9.3 din contract instituie, în esenţă, dreptul Fondului de a solicita completarea documentaţiei de către Bancă, atunci când apreciază că aceasta este incompletă, precum şi de a solicita plata comisionului de garantare restant. Corelativ dreptului Fondului de a solicita completarea documentaţiei, se instituie obligaţia finanţatorului de a depune documentele solicitate, în termen de 60 de zile calendaristice.

Aşa cum în mod corect se arată prin motivele de recurs, termenul de 60 de zile instituit prin prevederile art. 9.3 alin. (2) nu vizează obligaţia Fondului de a soluţiona cererea. Că este aşa, rezultă în mod explicit din conţinutul alin. (3) al aceluiaşi articol, potrivit căruia, în situaţia în care Banca nu se conformează obligaţiei de a depune documentele solicitate înăuntrul acestui termen, Fondul este îndrituit să soluţioneze cererea doar pe baza documentelor înregistrate până la expirarea lui. În continuare, în acelaşi alin. (3) se inserează următoarele:

"Orice document transmis de Finanţator şi înregistrat la Fond ulterior termenului menţionat sau comision încasat după acest termen, nu va fi luat în considerare la analiza documentaţiei şi a eventualelor contestaţii. Termenul de 60 de zile calendaristice se calculează de la data fiecărei solicitări de completare transmisă de Fond".

Prin urmare, pe cale convenţională, părţile au stipulat un termen în care Finanţatorul este îndrituit să completeze documentaţia anexată cererii de plată şi sancţiunea nerespectării acestui termen (neluarea în considerare a actelor depuse ulterior). Aşa fiind, este fără suport în prevederile contractuale concluzia instanţei de apel, potrivit căreia termenul de 60 de zile afectează obligaţia pârâtei de a da. Nu este vorba de un termen suspensiv, în sensul că, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei de a plăti garanţia, în sensul art. 1412 alin. (1) C. civ.. În realitate, acest articol 9.3 din contract reglementează doar obligaţiile de a face ce incumbă părţilor (de a formula o cerere de plată, de a completa documentaţia, de a soluţiona cererea ş.a.m.d), respectiv o întreagă procedură convenţională ce precedă naşterea obligaţiei Fondului de a da (de a plăti garanţia).

Interpretarea pe care instanţa de apel a dat-o clauzelor contractului ignoră obligaţia instituită de art. 1267 C. civ., de interpretare sistematică, prin ruperea din context a articolului 9.3 şi omisiunea de a-l corobora cu prevederile art. 9.4 din convenţie. Potrivit acestui din urmă articol, plata garanţiei se efectuează în termen de 90 de zile calendaristice de la primirea cererii de plată, însoţită de documentele prevăzute la art. 9.2 (alin. (1).

Din cercetarea ansamblului contractului, instanţa de apel putea în mod facil să deducă că obligaţia pârâtei de a da (de a plăti garanţia) este afectată nu numai de modalitatea termenului suspensiv, ci şi de o condiţie suspensivă (aceea ca Finanţatorul să depună, anexat cererii, toate documentele prevăzute de convenţie).

O atare concluzie rezultă şi ca urmare a regulii de stabilire a voinţei concordante a părţilor, prin raportare la elementele menţionate, cu titlu exemplificativ, de prevederile art. 1266 alin. (2) C. civ., cum sunt practicile statornicite între părţi şi comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Astfel, pârâta a solicitat reclamantei, potrivit dreptului conferit de art. 9.3 din contract, completarea documentaţiei anexate cererii de plată a garanţiei de 3 ori. Or, instanţa de apel, pentru a determina momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului de a cere plata garanţiei a adăugat un termen de 60 de zile celei de a doua solicitări, plus alte 90 de zile, fără ca din raţionamentul propus să rezulte de ce nu a ales, ca punct de reper, prima cerere de completare sau de ce nu a dat relevanţă celei de a treia solicitări de depunere documente. Or, din comportamentul părţilor contractante rezulta, cu prisosinţă, voinţa acestora de a nu considera obligaţia exigibilă anterior aprecierii de către Fond a caracterului complet al documentaţiei anexate cererii de plată sau mai înainte de soluţionarea acesteia, în orice modalitate (admitere sau respingere).

Faţă de cele mai sus arătate, constată că instanţa de apel, în stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripţie pentru dreptul la acţiunea în executarea obligaţiei de a da, a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1266, art. 1267 C. civ. raportat la dispoziţiile art. 2524 C. civ.. Pe cale de consecinţă, în mod greşit a menţinut soluţia instanţei de fond, de admitere a prescripţiei dreptului material la acţiune şi, ca atare, procesul a fost soluţionat fără a se intra în cercetarea fondului.

Constată, de asemenea, că părţile nu au solicitat, în mod expres, nici prin cererea de apel şi nici prin întâmpinarea formulată în acea etapă procesuală, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Aşa fiind, potrivit art. 496 alin. (2) şi art. 497 teza I raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul şi va casa decizia recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 403 din 13 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 5 martie 2024.