Judicial requalification of corporate share transfer annulment action under the active role doctrine

Şedinţa publică din data de 29 februarie 2024

Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 aprilie 2022 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâţii E. S.A., F. şi G., au solicitat instanţei de judecată anularea/constatarea nulităţii actelor de cesiune a acţiunilor societăţii E. S.A. deţinute de pârâta G..

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 215, art. 1246, art. 1247, art. 1254 C. civ., art. 79, art. 127, art. 128, art. 1361 şi art. 144 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile.

Prin sentinţa civilă nr. 1422 din 13.12.202,2 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost admisă excepţia lipsei de obiect, fiind respinsă cererea de chemare în judecată ca lipsită de obiect.

2. Împotriva acestei sentinţe reclamanţii A., B., C. şi D. au declarat apel, prin care au solicitat respingerea excepţiei lipsei de obiect, anularea încheierii de şedinţă din data de 05.12.2022 şi a hotărârii apelate, ca nelegale, şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru continuarea judecăţii.

În subsidiar, au solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate şi admiterea cererii astfel cum a fost formulată, cu consecinţa anulării/constatării nulităţii a actelor de cesiune a acţiunilor societăţii E. S.A. deţinute de pârâta G., în procent de 39,898% participare la beneficii şi pierderi, reprezentând 6.498.470 acţiuni, ce au format obiectul înregistrărilor Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Constanţa la data de 16.10.2017, încheiate cu pârâtul F..

Prin decizia civilă nr. 97 din 7 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, a fost admis apelul reclamanţilor, a fost anulată sentinţa apelată şi trimisă cauza primei instanţe pentru rejudecare.

3. Împotriva acestei decizii pârâţii E. S.A. şi F. au declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurenţii menţionează faptul că obiectul acţiunii a fost reprezentat de anularea contractului de cesiune încheiat între G. şi F. pentru un număr de 6.498.470 acţiuni, reprezentând un procent de 39,898% din capitalul social al E. S.A., iar temeiul juridic al cererii a fost clar şi neechivoc indicat şi susţinut de motivele de fapt şi de drept invocate.

În opinia recurenţilor, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiectul acţiunii, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt fiind limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, neputând fi extins din oficiu la efectuarea de alte verificări care exced cadrului stabilit de cererea de chemare în judecată.

Or, obiectul acţiunii fiind clar stabilit, instanţa de judecată nu poate încălca limitele învestirii şi nici să verifice la nivel general cum a dobândit pârâtul F. acţiunile, întrucât s-ar schimba obiectul cererii de chemare în judecată şi nu calificarea juridică a acesteia, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi rolului activ al judecătorului.

Potrivit recurenţilor, instanţa de apel în mod greşit, cu încălcarea principiului disponibilităţii, a reţinut în considerentele deciziei recurate faptul că pretenţia concretă a reclamanţilor constă în apărarea drepturilor societare prin verificarea modului de transmitere a acţiunilor către acţionarul majoritar.

Sub acest aspect, se arată că apărarea drepturilor societare este o chestiune ce tine de interesul în formularea acţiunii şi este o chestiune abstractă, în timp ce obiectul acţiunii reprezintă un lucru concret, clar determinat, acesta fiind indicat prin cererea de chemare în judecată şi constând în transferul pachetului de acţiuni de la G. la F..

Se mai susţine că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor această modificare din oficiu a cererii de chemare în judecată, apărările recurenţilor nefiind raportate la această modificare.

Prin urmare, recurenţii apreciază că recalificarea acţiunii în sensul evocat de instanţa de apel, prin modificarea obiectului şi a temeiului juridic al acţiunii, nu poate fi justificată de exercitarea rolului activ al judecătorului, atât timp cât înfrânge principiul disponibilităţii prevăzut la art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

În aprecierea recurenţilor instanţa de apel nu numai că nu a respectat limitele stabilite de aceste principii, dar a şi dispus din oficiu o modificare a acţiunii, în sensul că, în eventualitatea inexistenţei contractului de cesiune, instanţa trebuie sa dispună verificarea modalităţii de dobândire de către F. a acţiunilor, aspect care încalcă în mod clar principiile disponibilităţii, rolului activ al judecătorului şi dreptului la apărare.

În acelaşi sens au fost invocate şi dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., care statuează asupra posibilităţii modificării cererii de chemare în judecată, până la primul termen la care reclamantul este legal citat, schimbarea în apel a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată nefiind posibilă, conform art. 200 şi art. 209 C. proc. civ. raportate la art. 478 din acelaşi cod.

Totodată, se arată că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel faptul că în faţa primei instanţe s-a avut în vedere doar lipsa contractului de cesiune în sens de instrumentul şi nu s-a analizat daca acest contract exista în sens de negotium.

În continuare, recurenţii prezintă istoricul E. S.A. prin raportare la acţiunile acesteia şi susţin faptul că recurentul F. nu a încheiat niciun contract cu intimata G..

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 19 octombrie 2023 intimaţii - reclamanţi A., B., C. şi D. au solicitat anularea recursurilor pentru nemotivare, iar în subsidiar, respingerea acestora ca nefondate.

Cauza a fost înregistrată la 6 septembrie 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2022, iar prin rezoluţia din 8 ianuarie 2024 s-a fixat termen de judecată la 29 februarie 2024.

I. Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ., cu prioritate, a luat în examinare excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâtul F., invocată din oficiu, pe care a admis-o la termenul de judecată de la 29 februarie 2024.

În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 485 alin. (1) C. proc. civ. privind termenul de 30 de zile de declarare a recursului şi actele de procedură din dosar, constatând neexercitarea dreptului procesual în cadrul termenului imperativ stabilit de lege, Înalta Curte urmează să respingă recursul ca tardiv declarat.

II. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate de pârâta E. S.A., în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul declarat de această parte, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. are în vedere situaţia în care instanţa îndeplineşte un act care intră în atribuţiile puterii legiuitoare sau ale celei executive, nefiind incident în cazul în care aceasta îşi atribuie drepturi procedurale pe care legea nu i le recunoaşte sau încalcă alte norme juridice.

În cauza de faţă, motivul de recurs menţionat este invocat în mod formal de către recurentă, nefiind arătată în concret modalitatea în care instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi, ca atare, nu poate fi primit.

Criticile recurentei privind încălcarea principiilor procesului civil, respectiv al disponibilităţii, rolului activ, contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii sau principii ale procesului civil.

În opinia recurentei, stabilind că în cauză pretenţia concretă a reclamanţilor constă în apărarea drepturilor societare prin stabilirea modului de transmitere a acţiunilor către acţionarul majoritar, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut la art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., depăşind limitele învestirii instanţei de judecată.

Totodată, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, întrucât nu putea schimba obiectul şi temeiul de drept al cererii de chemare în judecată în sensul reţinut mai sus, în condiţiile în care limitele învestirii instanţei de judecată au fost clar determinate de reclamanţi.

Procedând în această manieră, recurenta susţine că prin decizia de apel că au fost încălcate si principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare, întrucât modificarea obiectului cererii nu a fost pusă în discuţia părţilor pentru a putea fi formulate apărări în acest sens.

Înalta Curte constată că, prin criticile privind încălcarea principiului disponibilităţii raportat la obiectul şi temeiul cererii de chemare în judecată, recurenta susţine practic că instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, potrivit art. 478 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat argumentele reclamanţilor privind existenţa obiectului cererii de chemare în judecată, constând în verificarea existenţei pretinselor transferuri de acţiuni deţinute de G. şi a stabilit că prin acţiunea introductivă reclamanţii au pretins că se consideră vătămaţi prin achiziţionarea de către acţionarul F. a pachetului de acţiuni deţinut de G., deşi adunarea generală nu a aprobat o asemenea valorificare. Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv pretenţia concretă a reclamanţilor, constă în apărarea drepturilor societare prin verificarea modului de transmitere a acţiunilor către acţionarul majoritar.

În continuare, instanţa de apel a reţinut că, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., judecătorul trebuie să stabilească pretenţia concretă fără a se substitui voinţei părţilor, calificarea acţiunii fiind efectuată nu după natura termenilor folosiţi de reclamant, ci după motivele de fapt evocate şi după scopul urmărit prin cererea de chemare în judecată.

Totodată, instanţa de apel a motivat că lipsa unui contract de cesiune, care să ateste transferul acţiunilor, este o problemă care ţine de fondul raporturilor juridice dintre părţi, nefiind posibilă respingerea acţiunii pentru lipsa obiectului, atât timp cât acesta se conturează din modul de formulare a acţiunii.

Mai mult, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a avut în vedere doar lipsa contractului de cesiune în sens de instrumentum şi nu de negotium, în cazul inexistenţei contractului impunându-se a fi verificate argumentele reclamanţilor privind nelegalitatea transferului de acţiuni.

Raportat la petitul cererii de chemare în judecată şi la motivele de fapt şi de drept expuse în susţinerea acesteia, care conturează cadrul procesual dedus judecăţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a încălcat limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, fiind respectat principiul disponibilităţii procesului civil în ceea ce priveşte obiectul şi temeiul cererii de chemare în judecată.

Într-adevăr, potrivit art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ. prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

De asemenea, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ. "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

În considerarea principiului disponibilităţii, părţile pot determina nu numai existenţa procesului, ci şi conţinutul acestuia prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei, precum şi a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

În cauză, se constată că prima instanţă a fost învestită cu o cerere privind anularea actelor de cesiune a acţiunilor societăţii E. S.A., deţinute de G., încheiate cu pârâtul F., în motivare susţinându-se că transferul acţiunilor deţinute de G. a fost făcut fără ca tranzacţia să fie aprobată de adunare generală.

Totodată, se reţine că prin cererea de apel reclamanţii au precizat, în limitele permise de art. 478 alin. (4) C. proc. civ., că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă verificarea existenţei pretinselor transferuri de acţiuni, iar instanţa de apel, faţă de aceste menţiuni şi în virtutea rolului activ, a identificat pretenţia concretă dedusă judecăţii, urmare a analizării motivelor de fapt şi de drept prezentate în acţiunea introductivă.

În acest sens, instanţa de apel a constatat că pretenţia concretă a reclamanţilor constă în apărarea drepturilor societare prin verificarea modului de transmitere a acţiunilor către acţionarul majoritar.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a identificat în mod corect pretenţia dedusă judecăţii în temeiul elementelor de fapt şi a scopului urmărit de reclamanţi prin formularea cererii, stabilind că nu se poate reţine inexistenţa obiectului cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, identificând obiectul dedus judecăţii prin cererea de chemare în judecată, prin raportare la petitul cererii, motivele de fapt şi de drept expuse în susţinerea acesteia şi la precizările reclamanţilor din apel, instanţa de prim control judiciar nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii nesolicitate, nefiind încălcat dreptul părţilor de a determina cadrul procesual din perspectiva obiectului şi cauzei acţiunii.

Aşadar, fiind respectate limitele învestirii instanţelor de judecată, se constată că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 478 C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

În egală măsură, nici critica privind încălcarea principiului rolului activ al judecătorului nu este fondată.

În opinia recurentei, instanţa de apel a încălcat rolul activ al judecătorului întrucât a schimbat obiectul şi temeiul de drept al cererii de chemare în judecată prin calificarea pretenţiei deduse judecăţii.

Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc" şi alin (4) "judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă".

Din textele legale evocate rezultă că rolul activ al judecătorului este indisolubil legat de scopul aflării adevărului judiciar, sens în care instanţa poate califica obiectul acţiunii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, raportându-se la motivele de fapt prezentate în cererea de chemare în judecată şi la scopul urmărit de reclamant.

În cauză, se constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat anularea actelor de cesiune în baza cărora pârâtul F. a dobândit acţiunile deţinute de G. motivat de faptul că nu a existat o adunare generală care să aprobe un astfel de transfer, iar în calea de atac a apelului, urmare a explicitării obiectului acţiunii de către apelanţii reclamanţi şi a motivelor de fapt relevate în cererea de chemare în judecată, în virtutea rolului activ, instanţa a calificat pretenţia ca vizând apărarea drepturilor societare ale reclamanţilor prin verificarea modului de transmitere a acţiunilor către acţionarul majoritar.

Prin urmare, instanţa de apel a analizat motivele de fapt ale acţiunii şi scopul urmărit de reclamanţi prin introducerea acesteia şi a stabilit în mod corect, în virtutea rolului activ, că prin cererea de chemare în judecată părţile au urmărit, în realitate, verificarea situaţiei juridice în baza căreia acţionarul majoritar a dobândit un pachet de acţiuni la societatea E. S.A.

În consecinţă, Înalta Curte constată că prin calificarea dată în apel pretenţiilor deduse judecăţii, instanţa a respectat principiul rolului activ al judecătorului prevăzut la art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., fără a proceda la modificarea obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată.

Nu poate fi primită nici critica privind încălcarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare pe motiv că modificarea obiectului cererii nu a fost pusă în discuţia părţilor, pentru a putea fi formulate apărări în acest sens.

Principiul contradictorialităţii, consacrat de art. 14 C. proc. civ., presupune ca orice aspect privind litigiul să fie pus în discuţia părţilor, iar actele de procedură şi înscrisurile să fie comunicate între acestea, în condiţiile legii, pentru a putea să-şi exprime opinia.

De asemenea, dreptul la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ. presupune, între altele, dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de cuprinsul dosarului, de a propune probe şi a formula apărări.

Instanţa supremă subliniază faptul că instanţa de apel nu a modificat obiectul cererii de chemare în judecată, ci a calificat pretenţia dedusă judecăţii în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ.

De asemenea, este de menţionat faptul că atunci când instanţa îşi exercită rolul activ şi califică pretenţia dedusă judecăţii în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., acesta este obligată să pună în discuţia părţilor calificarea juridică dată.

În cauză, faţă de soluţia primei instanţe, dezbaterile din apel nu au purtat asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii, ci asupra existenţei înseşi a obiectului acţiunii civile, intimaţii având cunoştinţă de explicitările aduse de reclamanţi prin motivele de apel în privinţa acestui element al cererii de chemare în judecată, astfel încât nu s-ar putea susţine că nu au avut posibilitatea să discute în contradictoriu şi să formuleze apărări în privinţa criticilor din apel.

Nici critica privind încălcarea art. 204 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea cererii de chemare în judecată se poate face până la primul termen la care reclamantul este legal citat, la prima instanţă.

Astfel cum s-a arătat, instanţa de apel nu a modificat cererea de chemare în judecată în sensul prevăzut de art. 204 C. proc. civ., ci a calificat pretenţiile deduse judecăţii în virtutea rolului activ al judecătorului prevăzut de dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Mai mult, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod just a reţinut că toate susţinerile pârâţilor privind inexistenţa unui contract care să consfinţească transmiterea acţiunilor nu ţin de fondul raporturilor juridice dintre părţi, ci de dovedirea pretenţiilor, nefiind posibil a fi respinsă acţiunea pentru lipsa obiectului atât timp cât acesta se conturează din modul de formulare a acţiunii.

În consecinţă, nefiind în prezenţa unor încălcări ale normelor de ordin procedural sau ale principiilor procesului civil, sancţionate cu nulitatea potrivit art. 174 C. proc. civ., motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod este nefondat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este invocat doar formal, întrucât recurenta nu a indicat în cuprinsul memoriului de recurs nicio normă de drept material încălcată sau aplicată greşit de instanţa de apel.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 97 din 7 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâtul F. împotriva deciziei civile nr. 97 din 7 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 februarie 2024.