Unilateral modification of interest rates based on financial market evolution: abusiveness of non-transparent criteria in consumer credit contracts under Law 193/2000

Şedinţa publică din data de 1 martie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub număr de dosar x/2017, astfel cum a fost precizată la data de 19.09.2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat:

A. În temeiul art. 1, art. 2, art. 4 şi art. 14 din Legea nr. 193/2000 şi pct. 1 lit. a) din Anexa la lege:

I. Constatarea nulităţii absolute parţiale a clauzelor contractuale:

- 7 lit. o):

"încălcarea de către Împrumutat/Codebitor a oricărei dintre obligaţiile ce îi revin, în baza oricărui Contract, altul decât în baza prezentului Contract, la care Împrumutatul/Codebitorii este parte sau dacă indiferent de motiv şi fără acordul scris al băncii, după caz, orice astfel de Contract este suspendat, reziliat sau modificat iar respectiva încălcare, suspendare reziliere sau modificare determină în mod automat sau ca urmare a unei notificări trimise de cealaltă parte, exigibilitatea înainte de termen a obligaţiilor ce îi revin Împrumutatului/Codebitorului, potrivit Contractului respectiv"; capătul de cerere a fost evaluat la suma de 265.093 RON;

- 11.1:

"La cererea Împrumutatului/Codebitorului, Banca va furniza acestuia un exemplar al graficului de rambursare în vigoare, împrumutatul acceptând faptul că graficul de rambursare se poate modifica unilateral, de către bancă în mod corespunzător modificării ratei dobânzii, rambursărilor în avans sau în cazul acordării creditului în două tranşe"; reclamanţii au precizat că acest capăt de cerere nu are caracter evaluabil în bani;

- 11.4:

"Modificările clauzelor prezentului Contract se efectuează în baza acordului părţilor urmând a fi consemnate în Act adiţional cu excepţia celor privind valoarea ratelor de credit şi rata dobânzii curente care se vor opera de către bancă în condiţiile prezentului Contract"; reclamanţii au precizat că acest capăt de cerere nu are caracter evaluabil în bani.

Repunerea părţilor în situaţia anterioară.

II. Constatarea nulităţii absolute parţiale a clauzei:

- art. 2.16 din Actul adiţional din data de 19.04.2013, "împrumutatul declară că a fost informat că suma lunară de plată (echivalentul în RON a sumei lunare de plată) se poate modifica pe viitor ca urmare a posibilităţii variaţiei cursului de schimb valutar şi/sau a variaţiei ratei dobânzii creditului ca efect al variaţiei indicelui de referinţă conform contractului şi îşi asumă acest risc. împrumutatul declară că a fost informat că rata anuală a dobânzii poate să crească pe viitor ca urmare a posibilităţii creşterii indicelui de referinţă şi îţi asumă acest risc"; capătul de cerere a fost evaluat la suma de 265.093 RON.

Repunerea părţilor în situaţia anterioară.

III. Constatarea nulităţii absolute parţiale a clauzei contractuale incluse în contractul de credit nr. x încheiat la data de 08.05.2007 - respectiv art. 3.3, sintagma "în funcţie de evoluţia pieţei financiare", iar ca efect al constatării nulităţii absolute clauzelor contractuale menţionate mai sus:

- repunerea părţilor în situaţia anterioară;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă majorată unilateral, peste dobânda curentă contractuală iniţială a băncii de 5,9 p.p. valabilă la data semnării contractului - reprezentând majorare unilaterală ce se menţine şi în prezent în cuantumul ratei dobânzii - (echivalentul cu care în mod abuziv a fost majorată unilateral dobânda peste 5,9%), începând cu data de 01.02.2008 si până la data de 19.04.2013;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la momentul efectuării fiecărei plăţi nedatorate şi până la restituirea efectivă a acestora.

Capătul de cerere a fost evaluat la suma de 30.278 RON.

IV. Constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale incluse în contractul de credit nr. x din 08.05.2007 respectiv a art. 3.5 referitor la perceperea unui comision de procesare în valoare de 2% din valoarea creditului, iar ca efect al constatării nulităţii absolute clauzei contractuale menţionate mai sus:

- repunerea părţilor în situaţia anterioară,

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2332,68 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de procesare perceput;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la momentul efectuării plăţii şi până la restituirea efectivă a acesteia.

Capătul de cerere a fost evaluat la suma de 9.347 RON.

B. În temeiul art. 970 C. proc. civ. de la 1865 şi a deciziei nr. 62/2017 punctele 45-49:

V. Adaptarea pentru viitor a contractul de credit nr. x încheiat la data de 08.05.2007, în sensul:

a) conversiei soldului creditului şi tuturor accesoriilor sale, în RON, la un curs maxim de 2,4045 RON/1 CHF, reprezentând echivalentul cursului valutar CHF/LEU din momentul Contractării (respectiv 2,0038 RON/1 CHF) plus 20%;

b) stabilirii unei dobânzi fixe de 3%/an, dobândă ce se va aplica până la data scadenţei finale a contractului de credit;

c) recalcularea sumelor de plată ca efect al conversiei în RON şi ca efect al modificării dobânzii, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, şi restituirea sumelor achitate în plus de la acea dată şi până la implementarea efectivă a conversiei de către bancă.

Capătul de cerere a fost evaluat la suma de 103.501 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 3177 din 31 octombrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea reclamanţilor A. şi B., formulată în contradictoriu cu pârâta C. S.A., a constatat nulă absolut clauza cuprinsă în art. 3.3 din contractul de credit doar în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica dobânda în raport de evoluţia pieţei financiare băncii; a obligat pârâtă la plata către reclamanta a sumei de bani reprezentând diferenţa de dobândă de peste 5,9 puncte procentuale pe an calculată pentru perioada 08.05.2007 - 19.04.2013; a obligat pârâta la plata dobânzii legale pentru sumele sus menţionate calculate de la data efectuării fiecărei plăţii şi până la data restituirii efective. Totodată, a constatat nulă absolut clauza cuprinsă în art. 7 lit. o) din contractul de credit, a respins în rest cererea, ca nefondată, şi a luat act că reclamanţii au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A., iar prin decizia civilă nr. 477 A din 16 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondate apelurile.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 477 A din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În argumentarea recursului, pârâta C. S.A. a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a legii şi a considerat ca fiind abuzive clauzele prevăzute la art. 3.3 teza a II-a şi la art. 7 lit. o) din contractul de credit nr. x/08.05.2007, fără o analiză temeinică.

Instanţa de apel motivează şi contradictoriu în sensul că, în decizia recurată, menţionează următoarele:

"Curtea constată că nu caracterul variabil al dobânzii are caracter abuziv, părţile având posibilitatea să prevadă în contract o dobândă variabilă, însă dobânda trebuie să varieze în funcţie de criterii transparente, banca trebuind să aibă un motiv prevăzut în contract pentru modificarea dobânzii, astfel încât nu se poate susţine ca o asemenea obligaţie nu îi incumbă băncii." Or, Banca tocmai prin clauze pe care instanţele de fond şi apel le-au considerat abuzive şi-a îndeplinit această obligaţie legală.

Soluţia instanţei de apel de a constata caracterul abuziv al acestor clauze este greşită, hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa de apel în mod greşit a încercat să inducă ideea, eronată, de altfel, că profesionistul se află pe o poziţie de superioritate, spre deosebire de consumator.

Referitor la soluţia prin care instanţa de apel a anulat caracterul revizuibil al dobânzii, recurenta a susţinut că evoluţia pieţei financiare nu conferă dreptul discreţionar al băncii de a modifica nivelul ratei dobânzii, deoarece evoluţia pieţei financiare nu ţine de voinţa subiectivă a băncii, ci de o serie de factori care influenţau variaţia indicilor care definesc şi determină obiectiv evoluţia acestei pieţe. Motivul variaţiei este obiectiv pentru că, pe de o parte, sintagma "evoluţia pieţei financiare" nu se limitează la evoluţia unul singur indice din această piaţă, ci la o multitudine şi, pe de altă parte, pentru că evoluţia pieţei financiare nu este în niciun caz sub controlul şi influenţa unei bănci.

Instanţa de apel nu s-a aplecat deloc asupra situaţiei concrete din speţă, limitându-se doar să facă aprecieri de ordin general, în sensul că dobânda nu ar fi determinabilă şi nici previzibilă, că banca nu a prevăzut în contract nici un motiv, aspect neadevărat, dispoziţiile contractuale prevăzând elemente clare în raport de care dobânda aplicată creditului putea fi determinată.

Recurenta a evidenţiat aspectele ignorate de instanţa de apel cu privire la criteriile în baza cărora a variat rata dobânzii curente, subliniind, în acest context, că a respectat dispoziţiile normative incidente.

Astfel, s-a arătat că la data încheierii contractului, anul 2007, banca nu avea obligaţia de a prezenta şi de a descrie o formulă de calcul a procentului anual de dobândă compusă din marjă fixă + LIBOR CHF la 6 luni (acest algoritm fiind implementat prin Actul adiţional încheiat după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010), cel chemat de legiuitor să stabilească preţul contractului de credit fiind, în primul rând, instituţia de credit care oferă acest produs potenţialilor clienţi.

Recurenta a susţinut neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, arătând că, în speţă, clauzele privitoare la posibilitatea băncii de a modifica dobânda nu pot avea caracter abuziv, în considerarea modului concret în care au fost aplicate.

Instanţa de apel a dispus anularea clauzei menţionate, făcând o analiză insuficientă şi incorectă îndeplinirii cumulative a tututor cerinţelor ce se desprind din dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pronunţând astfel o soluţie eronată.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel, clauzele contractuale privitoare la dobândă au fost negociate cu consumatorul, iar clauzele privitoare la modificarea ratei dobânzii nu sunt de natură a produce un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor.

Instanţa de apel a reţinut că modul de redactare al pretinsei clauze abuzive de la pct. 3.3. "Această constatare nu este de natură a transforma contractul de credit dintr-un contract cu o dobânda variabilă într-un contract cu dobândă fixă, ci reliefează faptul că banca nu poate proceda la modificarea dobânzii în lipsa unor criterii clare de variaţie."

Or, această susţinere este greşită, instanţa de apel omiţând că dezechilibrul semnificativ cerut de legiuitor trebuie să fie unul efectiv, generat de aplicarea clauzelor în discuţie, ceea ce nu a fost demonstrat în cauza de faţă, nicidecum unul eventual, abstract.

Sarcina probei în vederea demonstrării unui astfel de dezechilibru concret aparţinea intimaţilor - reclamanţi, care însă nu a administrat nicio dovadă în sensul existenţei unui dezechilibru semnificativ produs ca urmare a existenţei şi aplicării clauzelor privitoare la dobândă.

Este esenţial a se menţiona că legislaţia în materie bancară şi cea în materia protecţiei consumatorului nu interzice ca pe parcursul derulării unui contract de credit să se producă modificări ale ratei dobânzii, prin stabilirea acesteia succesiv ca fiind fixă sau variabilă.

În plus, la data încheierii Contractului de credit, Banca nu avea obligaţia legală de a exprima în contract formula de calcul a ratei dobânzii variabile în funcţie de un anumit indice de referinţă, iar criteriul de care a uzat Banca pentru determinarea dobânzii revizuibile în nici un caz nu poate fi calificat ca fiind imprecis, aşa cum în mod nedrept notează instanţa de apel.

Arată că la data încheierii contractului de credit, Banca a respectat întocmai prevederile Legii 193/2000 pct. 1 lit. a) alineatul al doilea din Anexa la lege, în sensul că a prevăzut în contract o motivaţie întemeiată a variaţiei dobânzii revizuibile - evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii - banca nefiind obligată de a menţiona o formulă de calcul.

Mai mult, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, a fost aliniată formula de calcul a ratei dobânzii la rigorile acestui act normativ, rata dobânzii fiind compusă din media indicelui public Libor la 6 luni + marja fixă a băncii.

În aceste condiţii,apreciază că nu se poate susţine că rata dobânzii ar putea fi modificată în mod discreţionar de către bancă, câtă vreme variaţia ratei dobânzii este influenţată începând cu anul 2010 doar de evoluţia indicelui Libor la 6 luni.

Prin urmare, ceea ce trebuia instanţa de apel să observe este că acel criteriu în raport de care a fost modificată dobânda pe parcursul derulării contractului de credit cu intimaţii - reclamanţi a fost unul transparent.

Cu alte cuvinte, instanţa trebuia să analizeze modul concret şi efectiv în care clauzele contractuale au fost aplicate şi nu să reţină pur şi simplu întrunirea condiţiei dezechilibrului semnificativ şi lipsa bunei credinţe.

Aşa fiind, având în vedere conţinutul clauzei în discuţie, în speţă, nu putem fi în prezenţa unui dezechilibru semnificativ produs în detrimentul consumatorului.

În opinia recurentei, determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu este contrară cerinţelor bunei-credinţe, evidenţiind o serie de argumente în acest sens.

Pentru justa şi echitabila soluţionare a cauzei de faţă, este fundamental să se constate că, independent de redactarea clauzelor în discuţie, care de altfel au respectat exigenţele legale de transparenţa de la momentul inserării acestora în contract, din modul concret şi efectiv în care aceste clauze au fost aplicate, rezultă că un dezechilibru semnificativ nu a luat naştere, astfel că decizia recurată este netemeinică sub acest aspect şi se impune a fi modificată în consecinţă.

Prin urmare, aplicarea dobânzii revizuibile nu poate fi interpretată ca fiind o clauză ce permite băncii să schimbe condiţiile de rambursare a împrumutului în funcţie de propria analiză, asa cum, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel, ci al voinţei ambelor părţi.

Având în vedere modul concret prin care banca a înţeles să facă aplicarea clauzelor contractuale privitoare la dobândă, apare ca evident faptul că acestea nu sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamanţilor.

Legiuitorul a statuat cu titlu de excepţie (alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000), condiţiile în care o clauză contractuală nu este abuzivă chiar dacă furnizorul de servicii îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii.

Prin urmare, mai susţine recurenta, pentru ca o clauză contractuală să poată fi calificată ca fiind abuzivă, ar fi necesar ca dezechilibrul produs în detrimentul consumatorului să fie de o asemenea amploare încât să nu poată fi prevăzut de către un consumator în mod obiectiv şi să nu permită consumatorului să atingă scopul urmărit prin încheierea contractului de credit, or, în speţă nu este cazul.

Totodată, a arătat recurenta, instanţa de apel nu a realizat o analiză corectă a clauzei prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexa, unde este prevăzută, prin excepţie de la dispoziţiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1) pentru a ajunge la concluzia greşită că această clauză este de natură a conduce la un dezechilibru între prestaţiile părţilor câtă vreme posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda era cunoscută de către împrumutaţi de la momentul încheierii contractului.

Aceste statuări ale instanţei nu pot fi primite în condiţiile în care O.U.G. nr. 174/2008, primul act normativ ce a introdus obligativitatea exprimării dobânzii variabile în funcţie de indici de referinţă verificabili, a intrat în vigoare ulterior semnării contractului şi, conform principiilor aplicării legii în timp, nu retroactivează.

Astfel cum s-a arătat prin întâmpinările depuse la tribunal şi în apel, analiza presupusului caracter abuziv al clauzelor contestate trebuie să se facă prin raportare la actele normative în vigoare la data încheierii contractului de credit.

La data de 03.04.2007 nu exista obligaţia legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcţie de un anumit indice de referinţă sau un indicator, cu menţionarea unei formule de calcul, ci - conform lit. a) de la alin. (1) al Anexei la Legea nr. 193/2000 - trebuia să fie prezentată doar motivaţia întemeiata care ar conduce la modificare de dobândă, ceea ce a fost respectat prin utilizarea sintagmei de la art. 3.3 teza a doua ("în funcţie de evoluţia pieţei financiare").

Nu se poate susţine că împrumutatul a fost obligat să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului (clauza abuzivă în sensul lit. b) pct. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000), întrucât, astfel cum se poate constata, clauza contractuală privind dobânda de la art. 4.3 a fost stipulată în mod clar şi inteligibil.

Pentru toate argumentele expuse, recurenta a apreciat pe deplin legală clauza de la art. 3.3 privind posibilitatea de modificare a dobânzii în funcţie "evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii", inserată în contractul de credit încheiat în aprilie 2007 cu intimatii-reclamanţi.

Aceleaşi abordări şi interpretări greşite ale legii sunt săvârşite de instanţa de apel şi cu privire la clauza de la art. 7 lit. o) din contractul de credit.

Astfel, instanţa de apel nu a analizat dacă sunt îndeplinite sau nu în totalitate condiţiile impuse de legiuitorul român în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, limitându-se să facă o analiză mai detaliată doar asupra clauzei de la art. 3.3 din contractul de credit.

Recurenta a arătat că ipotezele prevăzute de art. 7 lit. o) au în vedere situaţiile în care împrumutatul/codebitorul, prin neîndeplinirea culpabilă sau chiar intenţionată a obligaţiilor asumate în alte contracte, ar ajunge în imposibilitatea de a-şi onora obligaţiile prevăzute în prezentul contract, fiind, pe cale de consecinţă, în culpă pentru această imposibilitate.

Ca urmare, sunt eronate reţinerile primei instanţe şi ale instanţei de apel, potrivit cu care "desfiinţarea prezentului contract este legată, în cazul descris la art. 7 lit. o) şi de) nerespectarea obligaţiilor din alte contracte încheiate cu banca sau cu o terţă persoană, contracte care nu au legătură cu prezentul contract (...)". Este evident că prin această clauză nu s-a urmărit instituirea unui drept al băncii de a desfiinţa contractul de credit în funcţie de cum îşi execută debitorii obligaţiile din alte contracte, ci a avut ca scop implementarea unui mecanism de siguranţă pentru eventuale situaţii în care debitorii ar fi fost tentaţi să invoce o imposibilitate de executare a contractului de credit rezultată din desfiinţarea altor contracte.

În concluzie, recurenta a solicitat a se constatata legalitatea clauzei de la art. 7 lit. o) din contract şi menţinerea ei în contract; astfel că, fiind legale clauzele de la art. 3.3 şi art. 7 lit. o) din contract, nu este legală nici restituirea sumelor încasate în baza lor.

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia netimbrării/insuficientei timbrări a recursului, susţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013; totodată, au invocat excepţia nulităţii recursului in temeiul dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 octombrie 2022, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 7 decembrie 2022, au fost respinse excepţia netimbrării/insuficientei timbrări şi excepţia nulităţii recursului, invocate de intimaţii-reclamanţi, prin întâmpinare; a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă şi s-a acordat pentru judecarea acestuia la 1 martie 2023, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Recursul pendinte priveşte soluţia dată capetelor de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 3.3 din contractul de credit în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica dobânda în raport de "evoluţia pieţei financiare", precum şi al clauzei prevăzute la art. 7 lit. o) din contractul de credit, conform căreia:

"încălcarea de către Împrumutat/Codebitor a oricărei dintre obligaţiile ce îi revin, în baza oricărui Contract, altul decât în baza prezentului Contract, la care Împrumutatul/Codebitorii este parte sau dacă indiferent de motiv şi fără acordul scris al băncii, după caz, orice astfel de Contract este suspendat, reziliat sau modificat iar respectiva încălcare, suspendare reziliere sau modificare determină în mod automat sau ca urmare a unei notificări trimise de cealaltă parte, exigibilitatea înainte de termen a obligaţiilor ce îi revin Împrumutatului/Codebitorului, potrivit Contractului respectiv".

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-şi găseşte incidenţa.

Instanţa supremă reţine că aspectele privind negocierea clauzelor privitoare la dobândă, pe care le invocă recurenta, se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

De asemenea, aspectele legate de transparenţa clauzei contestate şi susţinerea lipsei unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa de recurs reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, toate constatările factuale ale instanţei de apel şi evaluarea probelor administrate reprezintă aspecte de temeinicie a hotărârii, care nu intră în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei 3.3, nu a avut în vedere îndeplinirea cumulativă a condiţiilor impuse de art. 4 din lege, însă criticile nu sunt fondate.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (în vigoare la momentul încheierii contractului):

"sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Aşadar, această clauză care dă posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unor criterii prezentate explicit în contract, este o clauză abuzivă, întrucât nu conţine criterii bine individualizate care să permită consumatorului obişnuit să verifice întrunirea condiţiilor de aplicare a clauzei şi modul de aplicare efectivă a clauzelor de către bancă.

Expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract şi care să conţină criterii clare şi previzibile, astfel încât să permită consumatorilor să determine întinderea obligaţiilor asumate.

Înalta Curte subliniază că, în speţă, clauza de la art. 3.3 privind dobânda din contractul de credit a fost apreciată de instanţele de fond ca fiind abuzivă doar în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica dobânda în raport de evoluţia pieţei financiare.

Sunt nefondate şi susţinerile recurentei conform cărora instanţa de apel a anulat caracterul revizuibil al dobânzii, în condiţiile în care această instanţă a menţionat expres că nu caracterul variabil al dobânzii are un caracter abuziv, părţile având posibilitatea să prevadă în contract o dobândă variabilă, însă dobânda trebuie să varieze în funcţie de criterii transparente, banca trebuind să aibă un motiv prevăzut în contract pentru modificarea dobânzii.

Astfel, prin clauza contractuală contestată, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, fără ca în contract să fie stipulat un criteriu verificabil în acest sens, existând doar menţiunea că rata dobânzii poate fi modificată în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, schimbări semnificative care nu au fost definite în cuprinsul contractului. În atare condiţii, nici reclamanţii, în calitate de consumatori, şi nici instanţa de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca poate modifica dobânda şi nici nu se poate verifica dacă această modificare este oportună sau justificată.

Dezechilibrul semnificativ rezultă din chiar modul de formulare al clauzei, criteriile de variaţie a dobânzii fiind stipulate exclusiv în favoarea pârâtei, fără posibilitatea reclamanţilor de a le verifica. Prin urmare, cum în mod legal a reţinut şi instanţa de prim control judiciar, nu are relevanţă pentru existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor împrejurarea că, în concret, dobânda nu a fost majorată, atâta timp cât legea impune instanţei sarcina de a cenzura însăşi existenţa clauzelor abuzive, iar nu doar modalitatea concretă de aplicare a acestora de către profesionişti.

Tot în acest context, se constată că susţinerea recurentei conform căreia, instanţa de apel motivează şi contradictoriu, ar putea fi încadrată în pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., conform căruia hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, însă nici acest motiv de casare nu-şi găseşte incidenţa.

Înalta Curte constată că hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia, motivarea fiind clară şi concisă.

În mod evident, banca are dreptul de a stipula în contracte o dobândă variabilă, însă, în cadrul acestui demers, trebuie să respecte dispoziţiile imperative din materia dreptului consumatorului. Or, stipularea unei dobânzi variabile, fără indicarea unui criteriu obiectiv şi verificabil, nu îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor legale din materia dreptului consumatorului, faţă de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Totodată, curtea de apel a apreciat cu justeţe ca fiind lipsite de relevanţă şi susţinerile pârâtei cu referire la faptul că începând cu luna iunie 2010 dobânda a variat exclusiv în funcţie de Libor la 6 luni, întrucât relevanţă prezintă modalitatea de redactare a clauzelor contractuale în forma lor din contractul de credit iniţial şi nu modalitatea de punere în executare a acestora.

Astfel, cu referire la încheierea actului adiţional în baza O.U.G. nr. 50/2010, aspect invocat de către societatea bancară şi în recurs, instanţa de apel a reţinut în mod legal că, în cauză, s-a constatat caracterul abuziv al art. 3.3 în ceea ce priveşte criteriul de modificare a dobânzii în forma sa din contractul iniţial şi nu din actul adiţional.

Aşadar, la data încheierii contractului de credit recurenta-pârâtă trebuia să se conformeze dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 sub aspectul reglementării unor clauze contractuale cu obligaţii clare de plată, cu caracter neechivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Neprocedând în acest mod, recurenta-pârâtă a generat posibilitatea împrumutatului să sesizeze instanţa de judecată cu verificarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare este contrară cerinţelor bunei credinţe raportat la faptul că profesionistul, deşi nu a încheiat un contract aleatoriu ci un contract comutativ, nivelul obligaţiei de plată a dobânzii stabilit în sarcina consumatorului ţine de voinţa sa exclusivă, ceea ce exclude buna credinţă.

Deşi cele două entităţi contractuale, respectiv banca şi împrumutatul, sunt subiecte de drept privat, libertatea băncii de a reglementa clauzele contractuale nu este absolută, ci ea trebuie să se manifeste în limitele impuse prin legislaţia privind protecţia consumatorilor, ale cărei norme au carater imperativ, de la care părţile nu pot deroga.

Prin urmare, în raport cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în mod corect au constatat instanţele de fond că această clauză, care dă posibilitatea băncii de a modifica unilateral rata dobânzii în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, este abuzivă.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând caracterul abuziv al clauzei care posibilitatea băncii de a modifica dobânda în raport de evoluţia pieţei financiare, sunt nefondate.

În memoriul de recurs, recurenta a formulat critici privind soluţia referitoare capătul de cerere vizând clauza de la art. 7 lit. o) din contractul de credit, însă aceasta nu a formulat veritabile critice de nelegalitate prin raportare la considerentele deciziei de apel.

Recurenta a apreciat că instanţa de apel nu a analizat dacă sunt îndeplinite sau nu în totalitate condiţiile impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a interpretat greşit clauza de la art. 7 lit. o), întrucât prin aceasta nu s-a urmărit instituirea unui drept al băncii de a desfiinţa contractul de credit în funcţie de cum îşi execută debitorii obligaţiile din alte contracte, ci a avut ca scop implementarea unui mecanism de siguranţă pentru eventuale situaţii în care debitorii ar fi fost tentaţi să invoce o imposibilitate de executare a contractului de credit rezultată din desfiinţarea altor contracte.

Se constată că, sub aparenţa unor critici de nelegalitate, recurenta-pârâtă reia în mare măsură, susţinerile din memoriul de apel.

Prin urmare, argumentele recurentei-pârâte prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât susţinerile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

În consecinţă, faţă de modalitatea în care recurenta-pârâtă a înţeles să-şi argumenteze calea extraordinară de atac cu privire la soluţia dată asupra capătului de cere privind caracterul abuziv al clauzei de la art. 7 lit. o) din contractul de credit încheiat, Înalta Curte constată că nu se poate realiza controlul de legalitate al deciziei de apel, recurenta urmărind, prin reluarea criticilor cenzurate de instanţa de apel, o nouă verificare şi interpretare a celor susţinute în faţa acelei instanţe.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată şi la argumentele care au format convingerea instanţei nu poate constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Pentru toate raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident nici motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 477 A din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 477 A din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2023.