Cassation limits review to strict legal errors: Reiteration of factual lease termination and fraud arguments rejected as merits arguments

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în data de 08 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat, în principal, constatarea rezilierii, iar în subsidiar, anularea contractului de locaţiune nr. x/08.04.2016, precum şi obligarea pârâtei la plata daunelor-interese. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1170, 1214, 1215, 1257, 1350, 1270, 1777 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2539 din 15.10.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., calea de atac fiind respinsă ca nefondată prin decizia civilă nr. 1818/2022 din 16 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil şi nu a exercitat rol activ, nerespecând astfel dispoziţiile art. 22 şi 224 C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că instanţa de control judiciar devolutiv, în ceea ce priveşte primul motiv de apel invocat, referitor la încălcarea dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii, în mod nelegal a reţinut că această critică este formală, întrucât, astfel cum reiese din încheierea de şedinţă de la termenul din 17.09.2021, când au avut loc dezbaterile asupra fondului, prima instanţă nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor niciuna dintre aspectele cu care ulterior s-a considerat învestită şi asupra cărora s-a pronunţat.

Astfel, prima instanţă nu a analizat simple ipoteze derivate din argumentele expuse de părţi, ci s-a pronunţat asupra unor instituţii de drept civil distincte, cu implicaţii şi efecte juridice diferite, cu care nu a fost învestită şi pe care nu le-a pus în discuţie. Prin urmare, a arătat recurenta, că nu a avut posibilitatea de a se apăra cu privire la instituţiile juridice asupra cărora s-a pronunţat prima instanţă.

Susţine titulara memoriului de recurs că prima instanţă a reţinut încetarea contractului prin acordul de voinţă al părţilor la data încheierii procesului-verbal de predare-primire, în contextul în care fiecare parte a invocat nerespectarea obligaţiilor de către partea cealaltă, ceea ce demonstrează confuzia primei instanţe şi încălcarea rolului activ, încălcare pe care instanţa de apel nu a înţeles să o sancţioneze.

Referitor la motivul de apel ce a vizat depăşirea limitelor învestirii sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, a precizat recurenta-reclamantă că instanţa de apel a reţinut că această critică nu este fondată, întrucât prima instanţă s-a pronunţat asupra obiectului cererii cu care a fost învestită - constatarea rezilierii contractului de locaţiune - pe care a respins-o ca neîntemeiată.

Potrivit recurentei, analiza primei instanţe indică o confuzie între învestirea instanţei cu cererea privind dispunerea rezilierii şi învestirea cu cererea având ca obiect constatarea rezilierii intervenite ca urmare a faptului că pârâta B. S.A. a fost pusă în întârziere şi nu şi-a executat obligaţia în termenul acordat prin notificarea transmisă.

Recurenta a menţionat că, în ipoteza în care instanţa se considera nelămurită, principiul rolului activ instituit de art. 22 C. proc. civ. o obliga să stăruie în aflarea adevărului şi să ceară explicaţii ori lămuriri cu privire la situaţia de fapt ori motivarea în drept.

Autoarea recursului a precizat că, deşi toate aceste argumente au fost dezvoltate pe larg prin motivele de apel şi notele scrise depuse la dosar, instanţa de control judiciar devolutiv le-a ignorat, pronunţând prin urmare o hotărâre nelegală, care atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar.

În acest sens s-a arătat că instanţa de apel îşi poate însuşi argumentele primei instanţe în condiţiile în care acestea sunt analizate prin prisma criticilor şi apărărilor formulate de părţi, însă nu îi este permisă preluarea identică a concluziilor din cuprinsul hotărârii apelate, fără a răspunde efectiv motivelor de apel.

A mai învederat titulara memoriului de recurs că, deşi a formulat pe calea apelului atât critici de nelegalitate, cât şi critici de netemeinicie împotriva sentinţei atacate, curtea de apel le-a respins fără a le examina în mod concret, fiind încălcate astfel exigenţele impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motiv pentru care se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1552 alin. (1) C. civ., deoarece instanţa de apel nu a arătat argumentele conform cărora a concluzionat că notificarea de reziliere nr. 623 din 02.04.2018 nu este conformă dispoziţiilor legale, caracterul echivoc ale acesteia nefiind demonstrat în condiţiile în care, ulterior notificării a avut loc predarea bunului prin încheierea procesului-verbal întocmit în acest sens.

Recurenta a mai menţionat că, prin încheierea cu pârâta B. S.A. a contractului de locaţiune nr. x/08.04.2016 s-a urmărit utilizarea spaţiului închiriat în scopul montării şi exploatării unei staţii mobile de betoane. Deşi locatorul a cunoscut acest aspect, acesta nu a adus la cunoştinţă imposibilitatea realizării acestui scop determinant al actului juridic încheiat.

S-a mai arătat că, în vederea obţinerii autorizaţiei de construire a unei staţii mobile pentru mixarea betonului, în cuprinsul certificatului de urbanism s-a menţionat că se impune elaborarea şi aprobarea unui Plan urbanistic (PUZ), obligaţie ce era în sarcina locatorului B. S.A.

Conform recurentei, în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că apelanta reclamantă s-a mărginit la a susţine că intimatei-pârâte îi incumba obţinerea planului urbanistic, fără niciun temei legal ori suport probator şi fără a combate efectiv cele statuate de prima instanţă, în urma analizării prevederilor Legii nr. 350/2001.

În acest sens, a precizat titulara memoriului de recurs că, prin apel, a arătat că obligaţia asumată a fost aceea de a obţine avizele şi autorizaţiile necesare şi că planul urbanistic nu reprezintă un aviz sau o autorizaţie, ci însăşi premisa necesară obţinerii autorizaţiei de construire.

De asemenea, s-a susţinut că, prin aplicarea regulilor de interpretare a contractelor reiese faptul că reclamanta nu şi-a asumat elaborarea acestui plan, ci simpla obţinere a unor avize sau autorizaţii de construire, iar, în ipoteza în care exista vreun dubiu, clauzele îndoielnice se interpretau în favoarea celui care s-a obligat.

A mai arătat recurenta că, după nenumărate negocieri şi notificări transmise pârâtei B. S.A., a constatat că se află în imposibilitate de a utiliza spaţiul închiriat pentru a-şi desfăşura activitatea, motiv pentru care a considerat reziliat contractul în baza notificării nr. x din 02.04.2018, ca urmare a neexecutării de către locator a obligaţiilor contractuale.

O altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare vizează existenţa dolului la data încheierii contractului de închiriere, având în vedere că, deşi reprezentanţii pârâtei au cunoscut situaţia juridică a terenului anterior semnării contractului, aceştia au prezentat reclamantei doar documente conform cărora situaţia juridică a spaţiului era clară, determinând astfel semnarea contractului. Prin urmare, instanţele de fond, în aplicarea corectă a legii, ar fi trebuit să dispună anularea contractului pentru existenţa dolului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 31 august 2023.

Prin întâmpinarea transmisă la 17 noiembrie 2023 intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat, pe cale de excepţie, anularea recursului în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că recurenta-reclamantă nu a arătat în ce constă încălcarea de către instanţele de fond a dispoziţiilor procedurale şi materiale invocate şi nu a indicat motivele de apel care nu au fost analizate de către instanţa de control judiciar devolutiv.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune dovezi în acest sens.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat în data de 15 decembrie 2023, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului precum şi a tuturor apărărilor intimatei-pârâte, cu consecinţa admiterii recursului astfel cum a fost formulat şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin rezoluţia din data de 19 decembrie 2023 a fost stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la 27 februarie 2024 cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., constând în realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare expres şi limitativ reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul examinării, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentă cu privire la situaţia de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare, deoarece în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanţa competentă examinează recursul în condiţiile legii din perspectiva conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., dispoziţii legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, ori când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când motivele sunt contradictorii ori străine de natura cauzei, respectiv dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil şi nu a exercitat rol activ, încălcând astfel dispoziţiile art. 22 şi 224 C. proc. civ.

În acest sens, a arătat titulara memoriului de recurs că instanţa de control judiciar devolutiv, în ceea ce priveşte primul motiv de apel referitor la încălcarea dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii, în mod nelegal a reţinut că această critică este formală, întrucât din dezbaterile ce au avut loc la termenul din 17 septembrie 2021, rezultă că prima instanţă nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor niciuna dintre cererile cu care ulterior s-a considerat învestită şi asupra cărora s-a pronunţat.

În legătură cu această critică, constată instanţa supremă că recurenta-reclamantă reiterează motivele formulate în cadrul apelului, prin care a invocat încălcarea de către prima instanţă a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, care au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Reţine Înalta Curte că, în substanţa ei, acest motiv vizează de fapt sentinţa primei instanţe, iar titulara memoriului de recurs nu a formulat critici concrete în ceea ce priveşte argumentele instanţei de apel, care, deşi a considerat formale susţinerile invocate prin primul motiv de apel, a examinat apărările reclamantei şi a statuat că aspectele analizate de prima instanţă reprezintă sinteza susţinerilor şi apărărilor ambelor părţi, precum şi a chestiunilor ce au rezultat din probele administrate, considerând îndeplinită cerinţa contradictorialităţii prin comunicarea actelor procedurale şi a înscrisurilor, precum şi prin concluziile formulate de părţi asupra probatoriului şi fondului cauzei.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate a mai arătat recurenta-reclamantă că instanţa de control judiciar devolutiv a apreciat nefondat motivul de apel ce a vizat depăşirea limitelor învestirii, reţinând că prima instanţă s-a pronunţat asupra obiectului cererii cu care a fost învestită, respectiv constatarea rezilierii contractului de locaţiune.

Înalta Curte constată că, din modul de formulare a acestei critici, recurenta reiterează, de asemenea, criticile din apel privind depăşirea limitelor învestirii de către prima instanţă, invocând şi încălcarea rolului activ reglementat de art. 22 C. proc. civ.

Prin reluarea motivelor de apel, recurenta-reclamantă tinde, în realitate, să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac ce este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar şi nu doar reiterarea susţinerilor de la judecata din faţa instanţei de apel.

Prin urmare, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă a fost criticată decizia recurată în sensul că aceasta nu respectă exigenţele impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a respins criticile reclamantei fără a le examina în mod efectiv.

A mai adăugat titulara memoriului de recurs că prin decizia recurată trebuia să stabilească partea căreia îi revenea obligaţia contractuală de a obţine planul urbanistic zonal care să permită emiterea autorizaţiei de construire pentru staţia de betoane, însă considerentele deciziei nu cuprind această analiză.

Verificând decizia recurată din perspectiva acestor critici, Înalta Curte constată că instanţa de control judiciar devolutiv, validând raţionamentul primei instanţe, a reţinut, în esenţă, că, din analiza obligaţiilor contractuale ce reveneau locatorului, respectiv de a preda bunul şi de a asigura utila şi liniştita folosinţă a spaţiului, nu se putea deduce stabilirea convenţională în sarcina acestuia a obligaţiei de a obţine un plan urbanistic zonal în baza căruia apelanta-reclamantă să efectueze demersurile pentru eliberarea autorizaţiei de construire. S-a mai statuat că apelanta-reclamantă s-a limitat a susţine că intimatei-pârâte îi revenea obţinerea planului urbanistic zonal, fără a arăta vreun temei legal sau convenţional ori suport probator şi fără a combate efectiv cele statuate de prima instanţă.

Prin considerentele deciziei recurate s-a mai reţinut că susţinerea apelantei nu se bazează pe regulile de interpretare a contractului, de determinare a conţinutului său în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor părţilor, stabilite de C. civ., ci reprezintă modalitatea subiectivă a acesteia de interpretare a clauzelor contractuale.

De asemenea, cercetând înscrisurile depuse la dosar şi examinând criticile apelantei, instanţa de control judiciar devolutiv a constatat că reclamanta nu a făcut dovada demersurilor de obţinere a planului urbanistic zonal către instituţiile publice competente, această condiţie fiind necesară pentru eliberarea autorizaţiei de construire.

Instanţa supremă subliniază că intră în sfera de aplicare a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedusă din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeleasă ca o contracţie excesivă a raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Totodată, Înalta Curte formulează observaţia că instanţa de apel poate să îşi însuşească argumentele primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului semnifică faptul dreptul apelantului de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, hotărârea instanţei de apel este amplu motivată şi respectă exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., raţionamentul expus fiind logic şi clar, instanţa prezentând pe larg argumentele sale prin care a răspuns în concret criticilor din memoriul de apel prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, în urma interpretării clauzelor contractuale prin prisma probatoriului administrat în cauză. Împrejurarea că instanţa de control judiciar devolutiv nu a soluţionat cauza în sensul dorit de recurenta-reclamantă nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Prin urmare, nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante fundamentate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În privinţa criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că, deşi s-a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1552 alin. (1) C. civ., acest motiv de casare a fost invocat în mod formal de către titulara memoriului de recurs, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost nesocotite regulile de drept substanţial invocate.

În legătură cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1552 alin. (1) C. civ., recurenta-reclamantă a criticat faptul că instanţa de apel nu a arătat motivele pentru care notificarea de reziliere nr. 623 din 02.04.2018 nu este conformă dispoziţiilor legale, caracterul echivoc ale acesteia fiind nesusţinut de probele administrate în cauză.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns criticilor reclamantei, reţinând că apelanta nu a făcut dovada incidenţei niciuneia dintre situaţiile în care putea interveni rezilierea contractului conform dispoziţiilor art. 1552 alin. (1) şi art. 1553 alin. (1) C. civ., în sprijinul tezei potrivit căreia contractul de locaţiune a încetat prin reziliere ca urmare a notificării înaintate intimatei prin adresa nr. x/02.04.2018. A statuat instanţa de control judiciar devolutiv că transmiterea unei notificări echivoce cu privire la denunţarea contractului dacă nu i se va pune la dispoziţie planul urbanistic zonal care să îi permită reclamantei obţinerea autorizaţiei, nu putea fi considerată declaraţie de reziliere unilaterală făcută în condiţiile legii.

Prin dezvoltarea criticilor anterior expuse, recurenta-reclamantă nu a contestat, în substanţa lor, dezlegările instanţei de control judiciar devolutiv cu privire la natura echivocă a notificării de denunţare a contractului şi la caracterul neîntemeiat al cererii de constatare a rezilierii contractului de locaţiune, nearătând în concret de ce este greşit raţionamentul curţii de apel cu referire la dispoziţiile de drept material invocate.

Trimiterile recurentei-reclamante la textul art. 1552 alin. (1) C. civ. privind rezoluţiunea unilaterală a contractului reprezintă, de fapt, nemulţumirea cu privire la concluziile instanţei de apel extrase în urma interpretării clauzelor contractuale deduse judecăţii prin prisma probatoriului administrat în cauză.

De altfel, în dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a făcut referire la situaţia de fapt în ceea ce priveşte scopul încheierii contractului de locaţiune şi modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor contractuale, prezentând aprecierile sale cu privire la diferenţele existente între avize, autorizaţii şi plan urbanistic, astfel de critici neputând forma însă obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât nu reprezintă decât aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate asupra cărora instanţa de recurs nu se poate pronunţa, întrucât dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. impun examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul instanţelor devolutive.

În egală măsură, Înalta Curte constată că, şi în cadrul criticilor privind existenţa dolului la data încheierii contractului de închiriere, sunt reluate motivele cuprinse în cererea de apel, iar recurenta-reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze argumentele instanţei de apel şi care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această etapă procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurenta-reclamantă critică soluţia primei instanţe. Or, obiectul recursului îl constituie decizia instanţei de apel, a cărei conformitate cu regulile de drept aplicabile trebuie verificate numai prin prisma motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, nu sunt întrunite exigenţele art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, dispoziţii de strictă interpretare şi aplicare.

Faţă de toate aceste considerente, se constată că nu se confirmă niciunul dintre motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 488 din C. proc. civ., instanţa de apel dând în mod corect eficienţă normelor de drept procedural şi material incidente cauzei, hotărârea atacată fiind prin urmare la adăpost de orice critică.

Pentru aceste motive, constatând că nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Solicitarea intimatei-pârâte B. S.A., privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, urmează a fi respinsă, întrucât nu s-a făcut dovada, în condiţiile art. 452 din Codul de procedură civilă, a existenţei şi întinderii acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1818/2022 din 16 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.A., privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2024.