Judgment as a substitute for sales contract: bilateral promise versus mere obligation to negotiate and unfulfilled payment condition

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024

Deliberând asupra recursurilor constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia Civilă la data de 18.07.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare pentru imobilul situat în intravilanul Comunei Căteasca, sat Căteasca, pct. "Autostradă" Km 94+290, jud. Argeş, compus din teren în suprafaţă de 768 mp, înscris în cartea funciară cu nr. x şi clădire în suprafaţă de 541 mp, amplasată pe acest teren, înscrisă în cartea funciară cu nr. x, inclusiv pentru transferarea dreptului de superficie asupra terenului în suprafaţa de 2.588 mp pe care se face accesul de la Autostrada A1 la imobilul menţionat, la un preţ reprezentând echivalentul în RON a sumei de 46.950 Euro, TVA inclus, şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1279 alin. (3), art. 1669, art. 1196, art. 1178, art. 1182, art. 1186, art. 1191 alin. (2) C. civ.

La data de 10.02.2020, reclamanta a depus o cerere prin care a solicitat introducerea în cauză a pârâtei B. S.R.L., proprietara terenurilor descrise în cererea de chemare în judecată.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată în data de 22 iunie 2020, tribunalul a luat act de precizarea cererii de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, în sensul că au calitate de pârâte B. S.A. şi B. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 511/2021 din 25 octombrie 2021, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a admis acţiunea astfel cum a fost modificată şi s-a perfectat vânzarea-cumpărarea cu privire la imobilul anterior identificat, intervenită între pârâte în calitate de vânzătoare şi reclamantă în calitate de cumpărătoare, în schimbul preţului de 46.950 Euro, TVA inclus, echivalentul a 222.073,50 RON, s-a precizat că hotărârea ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

De asemenea, pârâtele au fost obligate să plătească în solidar reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 10.046,5 RON, reduse.

2. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele B. S.A. şi B. S.R.L., cererea fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care, prin decizia civilă nr. 522/A-COM, pronunţată la 19 decembrie 2022, a admis apelul, a schimbat sentinţa apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată în cursul procesului.

De asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată şi cererea intimatei-reclamante privind obligarea apelantelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată din apel.

3. Reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1669 şi art. 1179 C. civ., interpretând eronat şi considerentele Deciziei nr. 23/2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reţinând greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare pentru cele două imobile.

A arătat recurenta-reclamantă că instanţa de apel a nesocotit trăsătura caracteristică a acestui demers judiciar care vizează suplinirea de către instanţa de judecată a consimţământului promitentului vânzător în acele cazuri în care acesta refuză în mod nejustificat să perfecteze actul de vânzare-cumpărare, deşi s-a obligat în acest sens.

Astfel, susţine recurenta, promisiunea constituie o convenţie care nu are ea însăşi efect translativ de proprietate, ci părţile se obligă la încheierea ulterioară a actului juridic translativ de proprietate, cu privire la bunuri şi la un preţ care sunt determinate sau determinabile, respectiv la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Prin decizia pronunţată instanţa de apel a interpretat greşit acordul de voinţă al părţilor în ceea ce priveşte vânzarea-cumpărarea imobilelor, acord pe care însăşi pârâtele l-au recunoscut încă de la prima instanţă şi implicit prin apelul formulat însă prin decizia pronunţată s-a făcut confuzie între stabilirea elementelor esenţiale ale viitorului contract şi executarea obligaţiilor conform clauzelor stabilite.

Potrivit recurentei-reclamante, instanţa de apel trebuia să analizeze pretenţia dedusă judecăţii în conformitate cu exigenţele impuse de art. 22 alin. (1), (6) şi art. 478 C. proc. civ., să interpreteze probatoriul administrat în cauză iar în raport cu criticile şi apărările formulate de ambele părţi, să constate existenţa consimţământului pârâtelor la încheierea convenţiei.

S-a mai susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere că pârâtele au recunoscut în faţa instanţelor de fond că între părţi a intervenit o promisiune de vânzare şi că pârâtele nu au precizat niciodată care ar fi fost obligaţiile pe care reclamanta nu şi le-ar fi îndeplinit.

În continuarea expunerii criticilor s-a susţinut că prin decizia recurată, contrar înscrisurilor depuse la dosar din care rezultă existenţa unei promisiuni de vânzare-cumpărare, care îndeplinea toate condiţiile legale pentru validitatea contractului la a cărui perfectare s-au obligat părţile, astfel cum impune textul art. 1279 alin. (1) C. civ., respectiv consimţământul, capacitatea de a contracta, obiectul vânzării şi preţul, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1295 alin. (1) C. civ., conform cărora actul este considerat de lege ca fiind valabil de îndată ce se realizează acordul de voinţă asupra lucrului vândut şi asupra preţului acestuia.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că oferta irevocabilă de a contracta, emisă de pârâta B. S.A. în conformitate cu dispoziţiile art. 1188 şi art. 1191 C. civ., a fost reprezentată de Anunţul din 13.02.2018 şi Propunerea de vânzare - Cerere de ofertă CDO x nr. 140/27.04.2018, acceptarea ofertei de către reclamantă fiind înaintată pârâtei, care a invitat reprezentantul reclamantei la negociere. Ulterior negocierii, prin procesul-verbal COD x încheiat la 8 iunie 2018 au fost stabilite de către promitenţii-vânzători şi promitenta-cumpărătoare obiectul contractului, preţul şi termenul de plată.

În acest context factual a considerat recurenta-reclamantă că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că părţile doar s-au obligat să negocieze încheierea contractului, în condiţiile în care inclusiv martorul audiat în faţa instanţei de control judiciar devolutiv a afirmat că negocierile dintre părţi s-au încheiat cu întocmirea unui document intern denumit "aprobare de vânzare".

De asemenea, susţine recurenta, instanţa de apel a interpretat greşit adresa nr. x/24.10.2018, prin care pârâta B. S.A. a confirmat că este de acord cu angajamentul de a contracta, angajament care este dovedit şi prin mesajul transmis reclamantei în data de 13.11.2018, prin care au fost solicitate o serie de înscrisuri în vederea redactării contractului de vânzare-cumpărare. Deşi din probele administrate în cauză rezulta că negocierile dintre părţi se încheiaseră anterior datei de 24.10.2018, fiind stabilite toate condiţiile esenţiale pentru întocmirea contractului de vânzare, prin decizia recurată au fost încălcate normele de drept material cu privire la condiţiile de validitate ale promisiunii sinalagmatice de vânzare, prin care s-a convenit cu privire la încheierea contractului de vânzare, obiectul, termenul de plată şi clauzele esenţiale ale acesteia.

O altă critică priveşte încălcarea de către instanţa de apel a deciziei nr. 23/2017, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept, prin care s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1279 alin. (3) teza I şi art. 1669 alin. (1) C. civ., nu este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare a unui bun imobil, în vederea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, în considerentele căreia s-a precizat că promisiunea bilaterală de vânzare este un contract consensual.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare se invocă şi încălcarea dispoziţiilor art. 1178 C. civ., întrucât contrar celor reţinute de instanţa de apel, promisiunea bilaterală de vânzare îndeplinea toate condiţiile esenţiale şi de fond prevăzute de art. 1179 alin. (1) C. civ., fiind ea însăşi un contract, care îndeplinea toate condiţiile de validitate astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, sens în care sunt reluate chestiuni referitoare la starea de fapt.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 7 aprilie 2023.

La 16 iunie 2023 a fost transmisă la dosar întâmpinarea formulată de intimatele-pârâte B. S.A. şi B. S.R.L., prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamantei.

La aceeaşi dată a fost transmis şi recursul incident al pârâtelor, calea extraordinară de atac fiind întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs invocat au arătat recurentele-pârâte că cererea modificatoare a acţiunii a fost formulată de către reclamantă cu depăşirea termenului stabilit, sub sancţiunea decăderii, de dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ.. Astfel, deşi primul termen de judecată a avut loc la data de 16.12.2019, reclamanta a formulat, în temeiul art. 72 alin. (2) C. proc. civ., cererea de introducere în cauză a B. S.R.L. abia la termenul din 10.02.2020, când instanţa a dispus prorogarea discuţiilor cu privire la admisibilitatea cererii modificatoare.

Prima instanţă nu a pus în discuţie şi nici nu s-a pronunţat cu privire la admisibilitatea cererii modificatoare nici la următoarele termene de judecată acordate în cauză, luând doar act de precizarea reclamantei sub aspectul cadrului procesual pasiv la termenul de judecată din 22.06.2020, în sensul că au calitate de pârâte atât societatea B. S.A., cât şi societatea B. S.R.L.

Astfel, B. S.R.L. a dobândit calitatea de pârâtă în cauză, fără a exista acordul expres al pârâtei cu privire la cererea modificatoare formulată cu depăşirea termenului prevăzut de art. 204 Cod procedură civilă, fiind încălcate principiile dreptului la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ. şi contradictorialităţii reglementat de art. 14 din acelaşi cod.

În consecinţă, recurentele-pârâte arată că este nelegală decizia pronunţată de instanţa de apel cu privire la respingerea motivului prin care a fost criticată modificarea cadrului procesual formulată cu depăşirea termenului legal, motivarea instanţei fiind aceea că pârâtele nu au atacat şi încheierea din 22.06.2020, prin care instanţa a luat act de modificarea cadrului procesual pasiv.

Prin răspunsul la întâmpinare transmis la dosar în data de 17 iulie 2023, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâte prin întâmpinare.

La 31 iulie 2023 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. la recursul incident al pârâtelor, prin care a solicitat, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. anularea recursului incident pentru lipsa motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea ca nefondat.

Pârâtele B. S.A. şi B. S.R.L. au transmis la dosar răspunsul la întâmpinarea formulată la recursul incident, solicitând respingerea excepţiei nulităţii, precum şi a tuturor apărărilor şi susţinerilor recurentei-reclamante, cu consecinţa admiterii recursului incident astfel cum a fost formulat.

Prin rezoluţia din data de 7 septembrie 2023 a fost stabilit, pentru soluţionarea recursului, termen de judecată la 5 decembrie 2023 cu citarea părţilor în şedinţă publică, când s-a dispus amânarea cauzei, la solicitarea reprezentantului convenţional al recurentei-reclamante, în vederea pregătirii apărării.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

Cu titlu preliminar se va reţine că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., constând în realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare expres şi limitativ reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul examinării, în această etapă procesuală, criticile ce vizează situaţia de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare, astfel cum rezultă explicit din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa competentă examinează recursul în condiţiile legii din perspectiva conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin recursul principal declarat împotriva deciziei pronunţate în apel şi întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.R.L. formulează critici în sensul că instanţa de control judiciar devolutiv a nesocotit acordul de voinţă al părţilor în ceea ce priveşte vânzarea imobilelor şi a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare.

În cadrul acestui motiv de recurs, a fost invocată încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1669, art. 1179 C. civ. şi a considerentelor obligatorii ale Deciziei nr. 23/2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. A arătat recurenta-reclamantă că, prin iniţierea demersului judiciar, instanţa a fost chemată să suplinească consimţământul pârâtelor la încheierea convenţiei. De asemenea, s-a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere că pârâtele au recunoscut în faţa instanţelor de fond că între părţi a intervenit o promisiune de vânzare şi că pârâtele nu au precizat niciodată care ar fi fost obligaţiile pe care reclamanta nu şi le-ar fi îndeplinit.

În acest sens, susţine recurenta-reclamantă, instanţa de apel, contrar, înscrisurilor depuse la dosar din care rezultă că vânzarea bunurilor imobile către reclamantă a fost aprobată chiar de către pârâte, ceea ce semnifică încheierea unei promisiuni de vânzare în condiţiile art. 1279 alin. (1) C. civ. iar actul este considerat de lege ca fiind valabil încheiat de îndată ce se realizează acordul de voinţă asupra lucrului vândut şi asupra preţului acestuia, a pronunţat o decizie prin care au fost încălcate şi dispoziţiile art. 1295 alin. (1) C. civ., precum şi ale art. 1178 C. civ.

Reţine Înalta Curte că dispoziţiile art. 1.279 alin. (1) C. civ. stabilesc regula conform căreia promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate clauzele contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea şi statuează prin alin. (3) că, în ipoteza în care promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite.

Conform alin. (4) al aceluiaşi articol "Convenţia prin care părţile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract nu constituie promisiune de a contracta".

Potrivit art. 1.669 alin. (1) C. civ., "Când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite".

Prin urmare, pentru pronunţarea unei asemenea hotărâri trebuie îndeplinite condiţiile pentru valabilitatea contractului de vânzare, iar în ceea ce priveşte condiţiile esenţiale şi de fond, promisiunea de vânzare, fiind ea însăşi un contract, trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate aplicabile contractelor în general stipulate de art. 1.179 alin. (1) C. civ., respectiv capacitatea de a contracta, consimţământul valabil exprimat, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală. Fiind o proiecţie a unui contract de vânzare viitor, promisiunea sinalagmatică de vânzare trebuie să îndeplinească şi condiţiile de validitate specifice acestui contract.

Verificând considerentele deciziei recurate din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat conţinutul concret al actului juridic dedus judecăţii şi a examinat îndeplinirea condiţiilor de valabilitate prin cercetarea voinţei interne şi reale a părţilor, a negocierilor purtate şi a comportamentului ulterior al acestora, etape prealabile şi necesare încheierii unei promisiuni de a contracta, concluzionând că între părţi nu a existat o promisiune în sensul art. 1.669 C. civ., ci ele s-au obligat, cel mult, să negocieze în vederea încheierii unui eventual contract, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 1.279 alin. (4) C. civ.. A mai statuat instanţa de apel că obiectul contractului, preţul şi termenul de plată, deşi sunt unele dintre elementele principale ale convenţiei, ele nu reprezintă totalitatea elementelor esenţiale de care depinde încheierea contractului. În acest sens, au fost invocate prevederile art. 1.185 C. civ., potrivit cărora:

"Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea" şi a reţinut că, prin adresa din 24.10.2018, pârâtele au solicitat tocmai stabilirea unei noi întâlniri cu reclamanta "pentru a negocia şi celelalte condiţii contractuale, esenţiale pentru un eventual transfer de proprietate".

În aceste condiţii, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că între părţi nu a existat o promisiune bilaterală de vânzare în sensul art. 1.669 C. civ. şi a dezvoltat argumentele în baza cărora a concluzionat că discuţiile dintre părţi nu s-au finalizat şi cu încheierea unei astfel de promisiuni, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 1.185 C. civ., întrucât pârâtele şi-au exprimat acordul doar cu privire la preţul imobilelor, solicitând însă negocieri ulterioare în privinţa celorlalte condiţii esenţiale ale vânzării, în eventualitatea unui transfer al dreptului de proprietate. În acest sens, s-a constatat că adresa din 24.10.2018 nu poate constitui o acceptare a ofertei de a contracta în condiţiile art. 1.196 C. civ., întrucât era necesar ca aceasta să conţină suficiente elemente pentru formarea convenţiei, cerinţă neîndeplinită în cauză, fiind astfel justificată apărarea pârâtelor conform căreia în absenţa acordului părţilor asupra tuturor elementelor esenţiale, în cauză nu s-a încheiat o promisiune de vânzare.

Critica privind încălcarea deciziei nr. 23/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este de asemenea nefondată.

Prin această hotărâre prealabilă s-a statuat în interpretarea dispoziţiilor art. 1.279 alin. (3) teza I şi art. 1.669 alin. (1) C. civ., că nu este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare a unui bun imobil, în vederea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.

Aceste dezlegări nu sunt incidente în cauză, deoarece prin decizia recurată nu s-a reţinut lipsa formei autentice a promisiunii de vânzare, ci faptul că nu s-a încheiat o astfel de promisiune care constituie premisa necesară pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.

Totodată, instanţa de apel a arătat că, chiar şi în ipoteza în care s-ar constata existenţa unei promisiuni bilaterale de vânzare, pentru a pronunţa o hotărârea care să ţină loc de contract de vânzare este necesar ca cel care solicită pronunţarea unei astfel de hotărâri să îşi execute propriile obligaţii ori să fie gata să şi le îndeplinească. Or, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, a rezultat că reclamanta nu şi-a respectat obligaţia de plată a preţului şi nici nu a fost gata să îşi îndeplinească această obligaţie.

Cu privire la restul susţinerilor se observă că recurenta-reclamantă îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat şi a interpretat probele administrate în cauză, ceea ce este incompatibil cu calea extraordinară de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, fiind exclusă examinarea elementelor factuale ale cauzei, acesta fiind atributul instanţelor devolutive.

În egală măsură, criticile privind depoziţia martorului audiat în cauză, interpretarea înscrisurilor de la dosar, a negocierilor şi discuţiilor purtate de părţi reprezintă chestiuni de netemeinicie a căror analiză, în considerarea specificului acestei căi de atac este exclusă, astfel cum rezultă explicit din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. care impun verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aşa fiind, se constată că nu se confirmă motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a dat o corectă interpretare şi aplicare normelor de drept materiale incidente şi regulilor de drept, care au fundamentat decizia pronunţată.

În privinţa criticilor formulate de pârâte prin recursul incident, Înalta Curte, cu titlu prealabil, reţine aplicabilitatea în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi nu a celui prevăzut la pct. 8, indicat de recurentele-pârâte, întrucât se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, respectiv dispoziţiile art. 204 alin. (1) Cod procedură civilă.

În susţinerea recursului incident au arătat pârâtele, în esenţă, că cererea modificatoare a fost formulată cu depăşirea termenului stipulat de art. 204 C. proc. civ., fiind încălcate principiile dreptului la apărare prevăzut de art. 13 Cod procedură civilă şi contradictorialităţii reglementat de art. 14 din acelaşi cod.

Potrivit pârâtelor, este greşită decizia instanţei de control judiciar devolutiv, de respingere a motivului de apel prin care a fost criticată modificarea cadrului procesual efectuată cu depăşirea termenului legal, având în vedere că prima instanţă doar a luat act de precizarea reclamantei sub aspectul cadrului procesual pasiv şi nu a existat o încheiere prin care să se fi pronunţat asupra acestui aspect şi care să poată fi atacată.

Criticile recurentelor-pârâte sunt nefondate, dezlegarea instanţei de apel fiind corect argumentată, în sensul că, în lipsa învestirii cu un apel declarat în mod expres şi împotriva încheierii de şedinţă din 22 iunie 2020, conform art. 466 alin. (4) C. proc. civ., verificarea legalităţii acesteia, nu era posibilă.

De altfel, în legătură cu această critică sunt reluate motivele referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ. fără a fi criticate, în substanţa lor, argumentele instanţei de apel cu privire la limitele învestirii sale, care nu au vizat şi încheierea din 22 iunie 2020 pronunţată de prima instanţă.

Prin urmare, nu sunt fondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Faţă de toate aceste considerente, se constată că nu se confirmă niciunul dintre motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 488 din C. proc. civ., instanţa de apel dând în mod corect eficienţă normelor de drept procedural şi material incidente cauzei, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică.

Pentru aceste motive, constatând că nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte va respinge ca nefondate atât recursul principal, cât şi recursul incident, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L. şi recursul incident declarat de pârâtele B. S.A. şi B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 522/A-COM din 19 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2024.