Restitution of excess interest charges for nullity of variable rate clauses in Franci elvețieni mortgage due to lack of objective index and consumer protection

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 23 aprilie 2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., B. S.A. - Sucursala Coşbuc, C.., Banca Naţională a României, Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei să constate caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor de la art. 4 (dobânzi si comisioane - art. 4.1, art. 4.2, art. 4.3 şi art. 4.6), art. 4.11 lit. b), art. 5.5 şi art. 8.1 pct. 9 din contractul de credit ipotecar nr. x/06.08.2007; să oblige pârâtele (bănci) în solidar la restituirea sumelor de 35.211,44 RON, reprezentând dobânda achitată excedentar în perioada 25.08.2008-25.06.2011 şi de 42.404.17 RON, achitată cu titlu de comision de administrare credit în perioada 25.09.2007-15.04.2014, precum şi eliminarea acestui comision din contract începând cu data pronunţării hotărârii definitive în prezenta cauză; reclamantul a mai solicitat să se constate că la data contractării creditului, 06.08.2007, a împrumutat suma de 165.700 franci elveţieni, echivalentul a 100.000 euro, la o paritate de 1,65 şi, pe cale de consecinţă, să constate că sumele achitate în franci elveţieni până în prezent cu titlu de sold sunt din cei 100.000 euro (la paritatea 1,65), iar sumele rămase de achitat se raportează la diferenţa de achitat până la 100.000 euro la paritatea de 1,65; a mai solicitat obligarea băncii la emiterea unui nou grafic de rambursare actualizat, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 820 din 11 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului A. împotriva pârâtelor B. S.A., B. S.A. - Sucursala Coşbuc şi C..

A respins acţiunea formulată împotriva pârâţilor Banca Naţională a României şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unor persoane fară calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 644 din 22 martie 2018, a admis apelul formulat de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 820 din 11 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014 în contradictoriu cu intimaţii pârâţi S.C. B. S.A., S.C. B., C..

A schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 teza a II-a, 4.2 teza a II-a şi 4.3 din contractul de credit nr. x/06.08.2007.

A obligat pârâtele B. S.A. şi B. S.A. Sucursala Coşbuc, în solidar, să restituie reclamantului suma de 28.145,77 RON reprezentând dobândă încasată în plus, în temeiul clauzelor declarate nule, în perioada 25.08.2008-25.06.2011.

A respins în rest cererea ca neîntemeiată.

A obligat pârâtele B. S.A. şi B. S.A. Sucursala Coşbuc, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 700 RON cheltuieli de judecată.

A obligat intimatele B. S.A. şi B. S.A. Sucursala Coşbuc, în solidar la plata către apelantul reclamant a sumei de 2.540 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.A..

La 29 ianuarie 2019 recurentul-reclamant a învederat instanţei că între B. S.A. şi D. S.A. a intervenit fuziunea la 31.12.2018, aceasta din urmă preluând calitatea de pârâtă în cauză.

Prin decizia nr. 1097 din 22 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat recursul reclamantului A. declarat împotriva deciziei civile nr. 644 din 22 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 644 din 22 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a casat-o în parte şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului reclamantului sub aspectul soluţiei asupra capătului de cerere vizând restituirea sumelor aferente clauzelor anulate, fiind menţinute în rest dispoziţiile deciziei recurate.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2014*.

Prin decizia civilă nr. 1806 din 15 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în rejudecare şi în limitele acesteia, a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 820 din 11 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

Obligă pârâta D. S.A. la restituirea către reclamant a sumei de 28.145,77 RON reprezentând dobânda încasată în plus, în temeiul clauzelor declarate nule, în perioada 25.08.2008-25.06.2011.

Obligă pârâta D. S.A. la plata către reclamant a sumei de 700 RON cheltuieli de judecată de la fond.

Obligă pârâta D. S.A. la plata către reclamant a sumei de 2540 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta D. S.A., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

In motivarea recursului, recurenta a prezentat parcursul judiciar şi a arătat că în rejudecare părţile nu au ajuns la negociere, iar în cauză instanţa de apel a reţinut că tipul de variabilitate a rămas sub sancţiunea nulităţii pentru cauză abuzivă.

In continuare, a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul forţei obligatorii a contractului, prevăzut de art. 969 C. civ., dispunând restituirea sumelor achitate peste dobânda iniţială din contract.

Potrivit recurentei, rezultă că instanţa de apel a apreciat că dobânda contractuală a fost una fixă, subliniind că nu putea propune o altă dobândă pentru un credit care era deja rambursat la data rejudecării apelului.

A mai susţinut că, instanţa de apel a ignorat faptul că la 11 iulie 2008 creditul a fost cesionat către C.. şi că reclamantul a pus în executare decizia pronunţată în cauză.

La 5 mai 2023 intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, deoarece pârâta nu a atacat încheierile din 5 aprilie 2022, 17 mai 2022 şi 13 septembrie 2022 prin care s-a dispus negocierea părţilor, astfel că acestea au intrat în puterea lucrului judecat.

Totodată, a mai invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate ce ar putea fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi Cod, iar în subsidiar a solicitat respingerea căii de atac exercitate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 6 iulie 2023, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 12 octombrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1806 din 15 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen pentru judecata acestuia la data de 14 decembrie 2023.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul forţei obligatorii a contractului, prevăzut de art. 969 C. civ., dispunând restituirea sumelor achitate peste dobânda iniţială din contract.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a apreciat că dobânda contractuală a fost una fixă, subliniind că nu putea propune o altă dobândă pentru un credit care era deja rambursat la data rejudecării apelului, totodată a arătat că, instanţa a ignorat faptul că la 11 iulie 2008, creditul a fost cesionat către C.. şi că reclamantul a pus în executare decizia pronunţată în cauză.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse, având în vedere că prin decizia de casare, în primul ciclu procesual, instanţa supremă a apreciat că în rejudecare, părţile trebuie să poarte negocieri pentru stabilirea modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, care să urmărească crearea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, care să aibă drept obiectiv protecţia consumatorului care stă la baza Directivei 19/13.

Astfel, în cauză trebuia analizată dobânda variabilă din perioada 25 august 2008-25 iunie 2011, respectiv caracterul variabil peste dobânda fixă de 4,85%/an, în raport de indicele de referinţă al băncii, reclamantul solicitând diferenţa percepută în plus, în baza clauzelor abuzive contestate.

În acest context, se poate observa din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, având în vedere şi recomandările deciziei de casare, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi considerentele încheierilor interlocutorii, prin care instanţa de apel a dispus purtarea unor discuţii de mediere de către părţi cu prezentarea ofertelor şi a soluţiilor negociate, sens în care, Înalta Curte constată că doar reclamantul A. s-a conformat acestor dispoziţii, transmiţând în acest sens propuneri de negociere, iar recurenta nu a înţeles să dea curs dispoziţiilor deciziei de casare.

Prin urmare, propunerea reclamantului pentru intimată era, în sensul că nivelul dobânzii să fie calculat astfel: dobânda fixă de 4,85% pe an + SAR3MC (0,060000) + 0,0031 % (valoarea ajustării de marjă).

Aşadar, dobânda astfel solicitată este la fel sau inferioară celei de la data acordării creditului, în anul 2007 şi, contrar aprecierilor recurentei referitoare la o dobândă fixă, nu se poate reţine încălcarea principiul forţei obligatorii a contractului, prin restituirea sumelor achitate peste dobânda iniţială din contract.

În aceste condiţii, instanţa de apel în mod corect a reţinut că, criteriul de variaţie aflat exclusiv la îndemâna băncii a fost constatat nul în primul ciclu procesual, iar un criteriu agreat de părţi nu a putut fi stabilit, un eventual criteriu obiectiv nu ar fi condus la creşterea dobânzii curente, astfel că, soluţia de restituire a sumelor pentru dobânda superioară privind perioada respectivă, stabilită din probatoriul administrat, apare drept corectă.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a ignorat faptul că la 11 iulie 2008, creditul a fost cesionat către C.. şi că reclamantul a pus în executare decizia pronunţată în cauză.

Această susţinere nu poate fi primită, întrucât aşa cum a apreciat şi instanţa de apel, în cazul în care recurenta ar fi considerat că eventualele debite nu au trecut în patrimoniul D., problema de drept s-ar fi rezumat la o apreciere asupra calităţii recurentei-pârâte D., iar pe de altă parte, însăşi D. acceptă faptul că a preluat universalitatea patrimoniului B. (pârâta obligată iniţial) din moment ce, odată introdusă drept continuator al recurentei iniţiale (B.), prin încheierea Înaltei Curţi din 23 mai 2019, nu a arătat că nu ar fi preluat în cadrul universalităţii patrimoniale şi obligaţiile derivând din acest contract.

De asemenea, recurenta D. nu a făcut vreo dovadă concretă cu privire la faptul că respectivul contract, precum şi implicit efectele nulităţii sale parţiale, inclusiv cu privire la restituirea prestaţiilor, ar fi fost exclus din operaţiunea de preluare activ şi pasiv, iar trimiterea spre rejudecare a privit doar elemente de fond, nu şi de calitate procesual pasivă.

Aşadar, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1806 din 15 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1806 din 15 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi intimata-pârâtă C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2023.