Remand for unreasoned rejection of set-off claim in nullity restitution dispute

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, sub nr. x/2013, astfel cum a fost completată, reclamanta S.C. PĂLTINIŞ S.A. a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat de BNP B. şi Asociaţii sub nr. x/28.02.2013, privind imobilul Vila 3, situat în staţiunea Păltiniş, mun. Sibiu, să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului, în sensul obligării pârâtei la restituirea imobilului menţionat, radierii din cartea funciară a dreptului de proprietate întabulat pe numele pârâtei, corelativ cu întabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei.

Reclamanta a invocat ca motive de nulitate a actului juridic dintre părţi: încălcarea dreptului de preemţiune reglementat de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, caracterul ilicit al cauzei/lipsa cauzei şi lipsa consimţământului său la încheierea actului. Raportat la primul motiv de nulitate indicat de reclamantă, pârâta a invocat excepţia lipsei de interes.

Prin cererea reconvenţională, astfel cum a fost modificată, pârâta A. a solicitat ca în situaţia în care se va constata nulitatea contractului de vânzare - cumpărare să se constate conversia actului juridic în promisiune de vânzare - cumpărare, să se constate că titularii dreptului de preemţiune nu înţeleg să îşi exercite acest drept şi să dispună obligarea reclamantei la încheierea contractului de vânzare cu privire la imobil. În completare, pârâta a solicitat ca în situaţia desfiinţării contractului ca urmare a constatării nulităţii acestuia, să fie obligată reclamanta la restituirea preţului vânzării, în cuantum de 436.144, 89, precum şi la restituirea cheltuielilor efectuate cu intabularea imobilului şi cu obţinerea autorizaţiei de construire, să se instituie un drept de retenţie asupra imobilului până la plata sumelor solicitate. Reclamanta a invocat excepţia de inadmisibilitate a petitului privind constatarea neexercitării de către instituţiile abilitate a dreptului de preemţiune.

În cauză a fost formulată cererea de intervenţie în interes propriu de MUNICIPIUL SIBIU, prin care s-a solicitat să se dispună asupra dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin exercitarea dreptului de preemţiune.

Prin sentinţa nr. 958/2016 din 11 noiembrie 2016 Tribunalul Sibiu a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă; a admis în parte cererea principală şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat de BNP B. şi Asociaţii sub nr. x/28.02.2013, privind imobilul Vila 3, situat în staţiunea Păltiniş, mun. Sibiu şi a dispus radierea dreptului de proprietate intabulat pe numele pârâtei; a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Municipiul Sibiu şi a constatat dobândirea de către instituţie a dreptului de proprietate asupra imobilului, prin exercitarea dreptului de preemţiune; a respins excepţia de inadmisibilitate a petitului referitor la constatarea neexercitării dreptului de preemţiune de către instituţiile abilitate; a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta la restituirea preţului vânzării în cuantum de 436.144,89 RON, precum şi la restituirea cheltuielilor efectuate cu intabularea dreptului de proprietate şi cu obţinerea documentaţiei pentru eliberarea autorizaţiei de construire; a respins capătul de cerere reconvenţională privind instituirea dreptului de retenţie în favoarea pârâtei asupra imobilului până la restituirea sumelor stabilite anterior.

Sentinţa de fond a fost apelată de reclamanta S.C. PĂLTINIŞ S.A. şi pârâta A..

Prin decizia nr. 411/2017 din data de 5 octombrie 2017 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a Civilă a dispus următoarele: a admis apelurile formulate de reclamantă şi pârâtă şi a schimbat în parte sentinţa de fond; a admis cererea reconvenţională a pârâtei privind instituirea dreptului de retenţie asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului; a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul MUNICIPIUL SIBIU privind dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu prin exercitarea dreptului de preemţiune; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei de fond.

Prin decizia nr. 82/2018 din 8 martie 2018, instanţa de apel a admis în parte cererea de completare a deciziei nr. 411/5.10.2017, a dispus completarea deciziei în sensul obligării pârâtei A. la restituirea imobilului Vila 3 către reclamantă şi a respins în rest cererea de completare. Instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 444 C. proc. civ. în ce priveşte solicitarea de completare cu privire la obligarea pârâtei la restituirea imobilului ce făcut obiectul contractului anulat, ulterior îndeplinirii obligaţiei corelative de restituire a sumei conform deciziei; cu privire la solicitarea de radiere a dreptului de proprietate, instanţa a menţionat că a menţinut dispoziţia din sentinţa de fond prin care s-a dispus radierea dreptului de proprietate al pârâtei, astfel încât nu se constată o omisiune de pronunţare sub acest aspect; de asemenea, asupra cererii de intabulare a dreptului de proprietate al reclamantei, a arătat că a menţinut dispoziţia din sentinţa de fond prin care a fost respinsă această solicitare, respingerea fiind justificată prin faptul că reclamanta a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, care s-a produs automat prin anularea actului juridic, coroborată cu măsura de radiere a dreptului de proprietate a pârâtei, consecinţa fiind ajungerea la situaţia de carte funciară anterioară cumpărării.

Decizia de apel nr. 411/5.10.2017 a fost recurată de reclamanta S.C. PĂLTINIŞ S.A., criticile sale fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei recurate cu privire la respingerea motivelor de nulitate întemeiate pe cauza ilicită şi lipsa consimţământului şi admiterea în totalitate a cererii reconvenţionale, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecarea acestor aspecte.

Ulterior pronunţării deciziei nr. 82/08.03.2018, recurenta S.C. PĂLTINIŞ S.A. a formulat recurs împotriva acesteia, solicitând admiterea căii de atac şi casarea deciziei cu trimiterea spre rejudecare, criticând decizia de completare sub următoarele aspecte: greşita aplicare a normelor de drept material în ce priveşte solicitarea de intabularea a dreptului său de proprietate asupra imobilului, fiind încălcate dispoziţiile din materia cărţii funciare. A susţinut sub acest aspect că simpla repunere în situaţia anterioară nu echivalează că intabularea dreptului său de proprietate, o reală repunere a părţilor în situaţia anterioară încheierii actului nul impunând admiterea solicitării de intabulare.

Recursul declarat împotriva deciziei nr. 82/08.03.2028 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2013/a2. La termenul din data de 1 martie 2019, completul de judecată investit cu soluţionarea acestui recurs a dispus înaintarea cauzei către completul de judecată investit cu soluţionarea recursului declarat împotriva deciziei de apel nr. 411/05.10.2017, constatând existenţa unei strânse legături între cele două cauze.

La termenul din data de 7 martie 2019 s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2013 la dosarul nr. x/2013, în temeiul art. 494 raportat la art. 475 alin. (3) teza finală C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1791 din 17 octombrie 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile declarate de recurenta-reclamantă PĂLTINIŞ S.A. împotriva deciziilor nr. 411/2017 din 3 octombrie 2017 şi nr. 82/2018 din 8 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, a casat deciziile recurente şi a trimis cauza spre rejudecare.

S-a reţinut nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva greşitei aplicări a art. 1254 C. civ., sub aspectul repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului a cărui nulitate s-a constatat. S-a constatat, astfel, că instanţele inferioare au fost investite prin cererea principală cu solicitarea de constatare a nulităţii contractului dintre părţi, iar prin cererea reconvenţională cu solicitarea ca în cazul desfiinţării actului, să îi fie restituită suma de 436.144,99 RON, ca efect al repunerii în situaţia anterioară. În raport de cele arătate, s-a constatat că instanţa de apel, fără a analiza voinţa reală a părţilor semnatare a actului desfiinţat, a apreciat că se află în faţa unui contract de vânzare - cumpărare, prin raportare la denumirea înscrisă pe act. Or, în urma constatării nulităţii contractului, s-a concluzionat că instanţa era obligată, în lumina dispoziţiei legale menţionate, şi în virtutea efectului acestei nulităţi - considerarea inexistenţei actului, să dispună întocmai restituirea prestaţiilor la care s-au obligat părţile semnatare.

Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a făcut o greşită calificare a actului juridic supus analizei sub aspectul validităţii, fără a da valoare voinţei reale a părţilor, care au stipulat expres care sunt prestaţiile ce revin fiecăruia. Pe cale de consecinţă, calificând greşit actul juridic, a dispus repunerea în situaţia anterioară încheierii contractului, cu obligarea recurentei la restituirea unei prestaţii inexistente din punct de vedere juridic la data încheierii actului.

În ce priveşte criticile recurentei vizând caracterul necert al creanţei intimatei, Înalta Curte a subliniat aceeaşi limitare a obiectului judecăţii, dedus din acţiunea principală şi cererea reconvenţională. S-a arătat că instanţele inferioare aveau abilitarea în limitele cererilor părţilor, să examineze validitatea contractului şi în condiţiile în care constatau existenţa motivelor de nulitate, să dispună restabilirea situaţiei anterioare încheierii actului. S-a mai arătat că instanţele nu au fost investite cu o cerere prin care să fie obligate să analizeze creanţa intimatei, din perspectiva întinderii acesteia, neexistând un capăt de cerere care să impună cercetarea actului juridic care consfinţeşte limitele acestei creanţe. În acest context, s-a concluzionat că, chiar dacă reală susţinerea recurentei în sensul că poate opune cesionarului toate apărările pe care le putea opune si creditorului său, aceste apărări nu puteau fi valorificate în acel cadrul procesual.

S-a reţinut temeinica criticii recurentei şi cu privire la modalitatea de soluţionare a solicitării părţii de intabulare a dreptului său de proprietate, ulterior constatării nulităţii actului juridic dintre părţi, concluzionându-se că din perspectiva dispoziţiilor din materia cărţii funciare, eliminarea unei înscrieri din cartea funciară nu are drept consecinţă reactivarea înregistrărilor anterioare.

În urma soluţiei de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fixat, totodată, limitele rejudecării cauzei, precum şi aspectele ce urmau a fi reanalizate de instanţa de apel.

Prin decizia nr. 198/2021 din 22 aprilie 2021 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, în rejudecare, a dispus următoarele: a admis apelul declarat de reclamanta PĂLTINIŞ S.A.; a schimbat în parte sentinţa atacată; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare autentificat prin încheierea nr. 366 din 28.02.2013 de BNP B., în sensul reînscrierii în CF a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului teren de construcţii în suprafaţă de 787 mp, cu pensiune, situat în Staţiunea Păltiniş, Vil nr. 3, jud. Sibiu, întabulat în CF nr. x Sibiu (nr. CF vechi xristian III), nr. topografic x şi al redobândirii de cţtre pârâta A. a drepturilor de creanţă împotriva PĂLTINIŞ S.A. potrivit contractului de cesiune de creanţă autentificat prin încheierea nr. 365 din 28.02.2013 a BNP B.; a obligat pârâta să restizuie reclamantei imobilul Vila nr. 3, situat î Sibiu, Staţiunea Păltiniş, întabulat în CF nr. x Sibiu (nr. CF vechi xristian III), nr. topografic x.

A respins, totodată, cererea reconvenţională modificată, formulată de pârâtă, precum şi apelul formulat de aceeaşi parte împotriva sentinţei de fond.

A admis cererea formulată de apelanta-reclamantă PĂLTINIŞ S.A. şi a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării, în sensul că a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 454.500 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, ambele calculate de la 21.11.2017 până la data plăţii efective; a respins cererea de compensare formulată de apelanta-pârâtă.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că raportat la modul în care au fost redactate clauzele contractului constata ca fiind nul, repunerea în situaţia anterioară vizează, pe de o parte obligaţia pârâtei de restituire a imobilului - obiect al vânzării, iar pe de altă parte, redobândirea de către pârâtă a dreptului de creanţă împotriva reclamantei; a apreciat, totodată caracterul nefondat al solicitării pârâtei de restituire a cheltuielilor efectuate cu imobilul restituit, reţinând că starea clădirii era cunoscută de la momentul încheierii actului nul, că taxele notariale nu au fost achitate de aceasta, iar restul cheltuielilor fie nu sunt dovedite, fie sunt asumate raportat la calitatea pârâtei de membru în consiliul de administraţie al societăţii reclamante.

Totodată, instanţa de control devolutiv a admis cererea reclamantei de repunere în situaţia anterioară, urmare a achitării sumei la care aceasta fusese obligată prin sentinţa de fond, prin raportare la prevederile art. 723 alin. (1) şi art. 724 C. proc. civ., respingând cererea de compensare formulată de pârâtă, motivat de faptul că nu există o obligaţie de plată de natura celei invocate de parte.

Decizia de apel a fost atacată de pârâta A., aceasta solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

După o expunere a parcursului procesual, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., după o prezentare a aspectelor care au intrat, în opinia părţii, sub puterea lucrului judecat în primul ciclu procesual, recurenta-pârâtă a susţinut încălcarea limitelor casării, prin raportare la prevederile art. 501 C. proc. civ. în acest sens a arătat că în primul ciclu procesual, urmare a admiterii apelului propriu, s-a dispus respingerea cererii de intervenţie în interes propriu formulată de Municipiul Sibiu; această statuare nu a fost obiect al analizei în recurs, nefiind formulată calea extraordinară de atac de partea interesată; recurenta-pârâtă susţine că în rejudecare, prin respingerea apelului său s-a ajuns la situaţia paradoxală în care a fost reactivată soluţia primei instanţe de admitere a cererii de intervenţie în interes propriu, cu consecinţă stabilirii proprietarului ca fiind Municipiul Sibiu, dar cu obligaţia sa de a restitui imobilul intimatei-reclamante.

A mai arătat că a intrat de asemenea, sub puterea lucrului judecat, cele statuate asupra obligaţiei de restituire a sumelor reprezentând taxa de înscriere în CF şi costurile documentaţiei pentru obţinerea autorizaţiei de construcţiei, şi în mod nelegal, cu încălcarea limitelor casării, instanţa de apel a procedat la analiza acestor sume; a mai susţinut că deşi prima instanţa a statuat asupra bunei sale credinţe la încheierea actului, în rejudecare instanţa de apel a reanalizat acest aspect din perspectiva solicitării de restituire sumelor menţionate anterior.

Tot sub aspectul încălcării limitelor rejudecării, recurenta-pârâtă a susţiut şi că deşi instanţa de recurs a statuat asupra greşitei calificării a actului juridic ca fiind o simplă vânzare, impunând în rejudecare o recalificare a operaţiunii juridice dintre părţi, instanţa de apel a ignorat această dispoziţie, examinând operaţiunea tot ca pe o vânzare; a invocat, astfel, prevederile art. 1650 C. civ. şi ale art. 1493 C. civ., considerând că în realitate a îndeplinit tot o obligaţie de plată a preţului, astfel încât i se cuvenea restituirea acestuia.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat şi încălcarea prevederilor art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., reinterând criticile referitoare la intrarea sub puterea de lucru judecat a celor statuate cu privire la obligaţia instituită în sarcina intimatei-reclamante de restituire a sumelor constând în taxa de intabulare şi costurile documentaţiei pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie.

Raportat la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel sub aspectul lipsei considerentelor care să justifice soluţia de respingere a cererii de compensare, instanţa de apel nearătând motivele pentru care a înlăturat susţinerile sale vizând îndeplinirea condiţiilor legale pentru aplicarea acestei instituţii.

Sub motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1254 alin. (3) şi ale art. 1493 C. civ. În acest context a reiterat critica vizând greşita analiză a actului juridic ca fiind o simplă vânzare, precum şi susţinerea caracterului complex al operaţiunii juridice dintre părţi, cu raportare la aprecierea cesiunii de creanţă ca fiind o modalitate de executare a prestaţiei iniţiale, deci o plată a preţului, astfel încât nu putea fi obligată la restituirea sumei achitate de intimata-reclamantă. a mai arătat că, pe lângă textele legale greşit aplicate, instanţa de apel a încălcat şi principiul echităţii întrucât i-a recunoscut o creanţă împotriva unei societăţi aflate în insolvenţă, deşi a adus în contul preţului o creanţă în contul unei societăţi solvabile.

Din perspectiva aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă a susţinut şi încălcarea prevederilor art. 1616 şi 1617 C. civ. referitoare la compensare, reiterând susţinerile referitoare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege; a mai susţinut că intrarea societăţii intimate în procedura de insolvenţă nu împiedică constatarea compensaţiei de drept, prin raportare la dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 85/2014, invocând şi jurisprudenţă în acelaşi sens.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări: după prezentarea succintă a aspectelor care, în opinia părţii, au intrat sub puterea lucrului judecat sau care au fost trasate prin decizia de casare spre reanaliză în cadrul rejudecării cauzei, combătând susţinerile părţii adverse, recurenta-reclamantă a arătat că în limita rejudecării, instanţa de apel nu a mai analizat şi nu s-a mai pronunţat pe cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Municipiul Sibiu, nefiind, deci, în prezenţa unei reactivări a dispoziţiilor sentinţei de fond care vizau această cerere; a mai arătat că prin chiar decizia de casare s-a stabilit că rejudecarea va purta si asupra acelor sume solicitate de recurenta-pârâtă cu titlu de cheltuieli cu bunul supus restituirii; în ce priveşte greşita analiză a bunei credinţe, a arătat că prin decizia de casare s-a stabilit că analiza pretenţiilor privind cheltuielile efectuate cu imobilul supus restituirii va fi efectuată sub imperiul prevederilor art. 1644 C. civ.; a susţinut că instanţa de apel s-a pronunţat în limitele casării stabilind, astfel cum se impunea în decizia de casare, care sunt prestaţiile ce trebuie restituite urmare a constatării nulităţii actului juridic; a susţinut caracterul motivat al deciziei de apel sub aspectul cererii de constatare a compensării, reiterând apărările din faza apelului referitoare la pretinsa creanţă deţinută de recurenta-pârâtă; din perspectiva greşitei aplicări a normelor legale, a arătat că instanţa de recurs nu a statuat asupra caracterului complex al actului juridic anulat, exprimând opinia sa asupra naturii juridice a acestuia ca fiind o dare în plată; în sfârşit, a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale ale compensaţiei, recurenta-pârâtă, aceasta neinvestind instanţa cu o cererea care să vizeze analiza creanţei deţinute, aspect evidenţiat şi în decizia de recurs. De asemenea, a invocat situaţia de insolvenţă în care se găseşte societatea.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, ce a fost comunicat părţilor.

În şedinţa din 13 octombrie 2022 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul declarat de pârâtă, fixând termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru judecarea căii extraordinare de atac.

În această fază procesuală părţile nu au administrat proba cu înscrisuri noi.

Analizând legalitatea deciziei de apel, conform 483 C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 499 C. proc. civ., prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor invocate, Înalte Curte reţine următoarele:

Nu poate fi reţinută critica recurentei-pârâte, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând aplicarea greşită a prevederilor art. 501 C. proc. civ., care statuează asupra limitelor rejudecării cauzei după casarea deciziei de apel. Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a formulat critica de nelegalitate raportat la o pretinsă reactivare a dispoziţiei date de instanţa de fond cu privire la cererea de intervenţie principală formulată în primul ciclu procesual de intervenienta MUNICIPIUL SIBIU. Se observă că în primul ciclu procesual a fost formulată o asemenea cerere de intervenţie principală, iniţial admisă de instanţa de fond şi respinsă de instanţa de apel, motivat de faptul că nu a fost achitat preţul în vederea exercitării dreptului de premţiune de care se bucura intervenienta. Se observă, de asemenea, că în acel prim ciclu procesual, ambele părţi, atât reclamanta cât şi pârâta au criticat în apel soluţia de admitere a cererii de intervenţie principală, instanţa înlăturând toate aceste critici, dispoziţia de respingere adoptată de completul de judecată nefiind fundamentată pe aceste critici, şi pe aspectul neexercitării dreptului de preemţiune ca urmare a neachitării preţului consemnat în oferta înaintată de reclamantă.

Din această perspectivă este înlăturată susţinerea recurentei-pârâte în sensul că urmare a respingerii apelului propriu în al doilea ciclu procesual ar fi fost reactivată soluţia primei instanţe de admitere a cererii de intervenţie principală astfel cum fusese statuat anterior. Se reiterează faptul că respingerea cererii de intervenţie în apelul din primul ciclu procesual nu a fost dată în considerarea criticilor formulate de această parte, ci de aspecte sesizate de instanţa de prim control judiciar şi care nu fuseseră antamate prin criticile devolutive.

Sub un al doilea aspect, critica recurentei-pârâte nu poate fi reţinută şi în considerarea celor dezlegate prin decizia de casare pronunţată anterior de instanţa supremă. Se observă că la acel moment, instanţa de recurs a fost investiră doar cu recursul declarat de reclamantă, criticile acesteia nevizând şi aspectul soluţiei date cererii de intervenţie principală, în cauză nefiind formulat un recurs şi de către intervenientă. În consecinţă, instanţa de recurs a analizat cauza doar raportat la criticile formulate, cele dispuse de instanţa de apel cu privire la cererea de intervenţie principală intrând sub puterea de lucru judecat, nefăcând obiectul unei reanalizări din partea instanţei de apel, urmare a casării dispuse de instanţa supremă. În mod legal a apreciat instanţa de apel, văzând limitele casării dispuse, că nu mai este abilitată să cerceteze modul de soluţionare a cererii de intervenţie principală, intrat sub puterea lucrului judecat prin necontestarea sa pe calea recursului.

Înalta Curte reţine că menţinerea MUNICIPIUL SIBIU în cadrul procesual al rejudecării dintr-o inerţie a stabilităţii acestui cadru aşa cum a fost configurat iniţial de către părţi nu are valenţa reluării în analiză a aspectelor deja tranşate în primul ciclu procesual şi care nu au făcut obiectul măsurilor dispuse de instanţa de recurs în considerarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. În consecinţă, nu poate fi reţinută o nelegalitate a deciziei de apel sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme modul de soluţionare al cererii de intervenţie principală nu a fost analizat de instanţa de recurs, casarea dispusă vizând exclusiv raportul litigios dintre reclamantă şi pârâtă.

Din aceeaşi perspectivă, nu se apreciază nici că ar fi fost încălcate prevederile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., nefiind în prezenţa unei încălcări a autorităţii de lucru judecat. Chiar considerentul din decizia de casare citat de recurenta-pârâtă este relevant asupra modului în care, în mod legal, a procedat instanţa de apel. Astfel, statuându-se prin decizia de casare asupra limitelor rejudecării, cu indicarea autorităţii de lucru judecat asupra soluţiei date cererii de intervenţie principală, s-a impus instanţei de rejudecare reluarea analizei doar asupra aspectelor reţinute ca fiind greşit tratate, cu excluderea evidentă a aspectelor din memoriile de apel care vizau soluţia asupra cererii de intervenţie. În consecinţă, soluţiile adoptate de instanţa de apel în rejudecare, în speţă cea invocată de recurenta-pârâtă asupra respingerii apelului propriu, nu vizau şi acele critici în legătură cu cererea de intervenţie principală, tocmai pentru că dispoziţia din primul ciclu procesual asupra acestei cereri nefiind criticată în recurs, nu mai putea face obiect de analiză. De altfel, aşa cum legal a procedat, instanţa de apel, respingând apelul recurentei-pârâte, nu a expus şi considerente care să răspundă susţinerilor din calea devolutivă de atac cu privire cererea de intervenţie, tocmai în respectarea celor dispuse de instanţa de casare. Concluzia care se impuse este aceea că deşi instanţa devolutivă a respins apelul recurentei-pârâte, această soluţie nu a vizat şi cele dispuse în primul ciclu procesual, în apel, cu privire la cererea de intervenţie, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în raport de cel dispuse de instanţa de recurs.

Este înlăturată şi critica recurentei-pârâte, subsumată aceluiaşi motiv de casare, referitoare la nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul reanalizării pretenţiei sale de restituire, în cadrul cererii de repunere în situaţia anterioară încheierii actului nul, a cheltuielilor făcute cu imobilul (menţionând onorariul achitat pentru autentificarea actului, taxa de înscriere în cartea funciară şi costurile pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie). Înalta Curte reţine că în primul ciclu procesual aserţiunile din considerentele deciziei de casare referitoare la actele administratorului ca fiind cele ale societăţii însăşi nu tratau aspectul legalităţii măsurii de restituire a sumelor indicate de recurenta-pârâtă ci vizau criticile legate de unul din motivele de nulitate invocate la acel moment de reclamantă prin memoriul de recurs. În consecinţă, nu se poate aprecia asupra statuării definitive pe aspectul restituirii acestor sume, prin raportare la considerente din prima decizie de casare invocate de recurenta-pârâtă, aceste neputând fi considerate ca fiind în legătură cu sumele pretinse. În ceea ce priveşte considerente din sentinţa de fond prin care se aprecia asupra bunei credinţe a recurentei-pârâte la momentul încheierii actului nul, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, acest aspect nu a făcut obiect de analiză în recursul aferent primului ciclu procesual, dar fără a atrage consecinţa nelegalităţii deciziei de apel pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Se reţine, astfel, că recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel în ce priveşte pretenţiile anterior menţionate, tot sub imperiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând o încălcare a dispoziţiilor art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. fiind încălcată autoritatea de lucru judecat. Înalta Curte înlătură aceste critici, reţinând că prin chiar decizia de casare din primul ciclu procesual instanţa de recurs, în raport şi de motivele care au condus la trimiterea cauzei spre rejudecare, a impus instanţei de apel reanalizarea şi a acestor pretenţii, cu observarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1644 C. civ., fără a analiza, într-adevăr aspecte ce ţin de buna/reaua credinţă la încheierea actului nul, şi care ar fi presupus examinarea unor elemente ce ţin de situaţia de fapt. La acel moment, însă, având în vedere caracterul unitar al cererii de restabilire a situaţiei anterioare încheierii actului nul, instanţa de recurs a impus instanţei de rejudecarea şi analiza acestor sume, cu luarea în considerare a susţinerilor părţilor, consemnate în actele procedurale aflate la dosarul cauzei.

Înalta Curte mai reţine că recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel, invocând nelegalitatea acesteia în ce priveşte sumele cheltuite cu bunul şi sub imperiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se observă, din această perspectivă, că dezvoltarea criticii, aşa cum apare în memoriul de recurs, nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, aspectele invocate conducând spre analiza situaţiei de fapt, prin raportare la conduita părţilor. Or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de recurs are abilitarea legală de a examina conformitatea deciziei atacate cu normele de drept aplicabile, nefiind permis în această fază procesuală a se reexamina starea de fapt, concretizată în conduita părţilor.

Se observă, totodată, că în cadrul aceleiaşi critici, recurenta-pârâtă a susţinut că prevederile art. 1644 C. civ. fac trimitere la regulile din materia accesiunii şi că niciuna din regulile aplicabile nu conduceau la respingerea integrală a cererii vizând restituirea cheltuielilor în discuţie. Înalta Curte reţine că critica astfel cum a fost formulată este generală, neindicând concret care ar fi nelegalitatea deciziei de apel prin raportare expresă la textele legale din materia accesiunii (la care face trimitere art. 1644 C. civ.) care ar fi fost greşit aplicate sau interpretate de instanţa devolutivă. În acest context, instanţa de recurs nu poate analiza considerentele deciziei de apel, în lipsa formulării unei veritabile critici de nelegalitate care să determine o examinare în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Ultima critică a recurentei-pârâte subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a vizat, de asemenea, nerespectarea indicaţiilor din decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, raportat la art. 501 C. proc. civ., susţinându-se că una din dezlegările date a vizat greşita calificare a actului juridic dintre părţi ca fiind o simplă vânzare, aspect ignorat de instanţa de apel.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestei critici, cu următoarele considerente: se observă că în primul ciclu procesual nu a fost stabilită în sarcina instanţei de rejudecare o obligaţie de stabilire a naturii juridice a actului constatat ca fiind nul, motivele care au determinat casarea primei decizii de apel nefiind situate la acest nivel. Astfel, instanţa de recurs a constatat la acel moment nelegalitatea hotărârii atacate doar în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând restabilirea situaţiei anterioare încheierii actului nul, cu referire expresă la solicitarea pârâtei (recurentă în prezent) în acelaşi sens.

În acest context trebuie interpretată decizia de casare, având în vedere atât faptul că încă de la expunerea considerentelor care susţineau dispozitivul se indica expres că nelegalitatea hotărârii recurate era determinată de modul de soluţionare a cererii de repunere a părţilor în situaţia anterioară încheierii actului nul, cât şi modalitatea în care au fost stabilite obligaţiile instanţei în rejudecare, respectiv stabilirea prestaţiilor pentru corecta dispunere de repunere în situaţia anterioară, relevantă fiind trimiterea la prevederile art. 1254 C. civ. care reglementează efectele nulităţii. Niciun considerent din decizia de casare nu conduce la ideea trasării unei obligaţii de calificare din punct de vedere juridic a actului constatat nul, trimiterile din considerente citate de recurenta-pârâtă fiind doar în scopul identificării corecte de către instanţă în rejudecare a obligaţiilor ce îi incumbau, conform art. 501 C. proc. civ., respectiv aceea a identificării prestaţiilor părţilor ce trebuiau restituite.

În consecinţă, nu se identifică o nelegalitate a deciziei de apel din perspectiva prevederilor art. 501 C. proc. civ., instanţa de rejudecare rejudecând cauza în limitele trasate prin decizia de casare.

Critica recurentei-pârâte, fundamentată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la greşit stabilire a naturii juridice a actului nul, este nefondată, Înalta Curte reţinând în principal, aşa cum s-a expus anterior, că nu exista o obligaţie a instanţei de rejudecare să califice acel contract, aspect care rezultă, de altfel, şi din considerentele deciziei recurate. În niciunul din argumentele expuse şi care configurează soluţia pronunţată în cauză, instanţa de apel nu a examinat natura juridică a actului dintre părţi, preocuparea sa fiind aceea de a determina prestaţiile ce trebuie restituite. În acest context, se observă că identificarea actului dintre părţi, într-un paragraf al deciziei atacate, ca fiind contract de vânzare nu are valenţa calificării acelui act, ci reprezintă doar o modalitate de identificare a acestuia, instanţa citând doar titulatura pe care părţile au dat-o înscrisului întocmit.

În consecinţă, susţinerile recurentei-pârâte vizând reala natură a actului juridic constatat nul nu vor fi analizate, nefiind critici de nelegalitate care să poate fi analizate în raport de considerentele deciziei de apel, temeiurile de drept invocate de parte nefiind interpretate sau aplicate în vreun fel de instanţa de rejudecare.

În ceea ce priveşte prestaţiile părţilor, ce trebuiau a fi restituite, urmare a constatării nulităţii actului; Înalta Curte reţine legalitatea deciziei de apel, instanţa identificând corect care sunt acestea, împrejurarea invocată de recurenta-pârâtă referitoare la intrarea intimatei-reclamante în procedura insolvenţei neavând relevanţă în aplicarea prevederilor art. 1254 C. civ.

Recurenta-pârâtă a invocat şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticând decizia sub aspectul nemotivării solicitării formulate în rejudecare de compensare a creanţelor reciproce.

Înalta Curte reţine caracterul fondat al acestei critici, înlăturând apărarea intimatei-reclamante în sensul motivării corecte a acestui capăt de cerere. Se observă că atât recurenta-pârâtă, cât şi intimata-reclamantă au prezentat susţineri consistente cu privire la solicitarea de compensare a creanţelor reciproce, instanţa de apel limitându-se la respingerea cererii, cu singura motivare a lipsei unei obligaţii de plată, de natura celei invocate de parte, care să fie reţinută în sarcina reclamantei (intimată în cauză). Or, acest considerent este insuficient pentru a determina controlul de legalitate al deciziei de apel, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de recurs neavând posibilitatea să identifice care susţineri au fost înlăturate şi ce apărări au fost valorificate pentru a ajung la concluzia înscrisă în considerentele deciziei atacate.

Practic, instanţa de apel a expus doar concluzia la care a ajuns, fără a prezenta şi raţionamentul logico-juridic care să susţină acea concluzie, aspect de natură a impune reţinerea în cauză a nerespectării prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte observă că instanţa de apel a invocat, tot ca pe o concluzie a respingerii cererii recurentei-pârâte de compensare a creanţelor reciproce, împrejurarea că faţă de intimata-reclamantă a fost deschisă procedura insolvenţei. Şi în acest caz, instanţa de rejudecare nu a expus raţionamentul juridic care să justifice caracterul nefondat al cererii cu care era investiră prin raportare la intrarea societăţii intimate-reclamante în procedura insolvenţei. În consecinţă, şi sub acest aspect se reţine caracterul nemotivat al hotărârii atacate, instanţa de recurs fiind, de asemenea, în imposibilitate să efectueze controlul de legalitate al deciziei de apel, neputând identifica considerentele care să poată fi analizate din perspectiva prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte nu va analiza criticile recurentei-pârâte, subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la greşita aplicare şi interpretare a normelor juridice care reglementează instituţia compensării.

În consecinţă, raportat la prevederile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă, cu consecinţa casării deciziei de apel şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

În lumina prevederilor art. 501 C. proc. civ., Înalta Curte stabileşte următoarele limite ale rejudecării dispuse:

În raport de considerente care identifică aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, în rejudecare nu se va relua analiza asupra cererilor de apel formulate de ambele părţi, fiind reţinut că în ceea ce priveşte apelul intimatei-reclamante nu au fost formulate critici în calea extraordinară de atac, iar în ceea ce priveşte apelul recurentei-pârâte, criticile vizând modalitatea de soluţionare a acestuia au fost respinse de instanţa supremă.

De asemenea, nu se va rediscuta cererea de restabilire a situaţiei anterioare sub aspectul prestaţiei restituite intimatei-reclamante, acest aspect nefiind contestat în recurs, criticile recurentei-pârâte fiind circumscrise doar cererii de compensare a creanţelor reciproce.

În ceea ce priveşte rejudecarea cererii de compensare, Înalta Curte observă în primul rând, că în faţa instanţei de apel s-a ridicat problema posibilităţii formulării acesteia în urma casării dispuse în primul ciclu procesual, instanţa de rejudecare neachiesând la susţinerile intimatei-recurente vizând inadmisibilitatea investirii instanţei de prim control judiciar cu o nouă cerere în acea fază procesuală. Acest aspect nu a fost contestat în recurs, intrând sub puterea de lucru judecat, din perspectiva normelor procedurale.

Pe fondul cererii, urmare a acoperirii admisibilităţii din punct de vedere procedural, ambele părţi sunt în drept de a formula apărările pe care le consideră de cuviinţă, Înalta Curte reţinând că deja au fost prezentate asemenea apărări. În acest context, se reţine şi dezlegarea dată în primul ciclu procesual prin care s-a statuat că la acel moment procesual instanţa nu era investită cu o cerere prin care să fie pusă în discuţie analiza creanţei ce se solicită a fi compensată, din perspectiva întinderii acesteia, prin cercetarea actului juridic care stabileşte limitele acesteia. Or, în prezent, este creat cadrul în care să se efectueze acel control al creanţei, urmare a formulării cererii de compensare de către recurenta-pârâtă, în cadrul căreia se pun în discuţie caracterele creanţei invocate de aceasta.

În egală măsură, în cadrul creat de cerere de compensare va fi analizată şi situaţia apărută ca urmare a intrării intimatei-reclamante în procedura insolvenţei, din perspectiva normelor care reglementează această procedură specială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 198/2021 din 22 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă PĂLTINIŞ S.A., prin lichidator judiciar C. şi prin administrator special D. şi intimatul-intervenient în nume propriu MUNICIPIUL SIBIU - PRIN PRIMAR.

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea cererii de compensare formulată de apelanta A., precum şi sub aspectul întinderii obligaţiei de restituire urmare a întoarcerii executării.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2022.