Recovery of litigation costs from failed insolvency petition: justification of filing as absence of tortious act

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 18 octombrie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat, în temeiul art. 194 şi 453 C. proc. civ. şi art. 1349 C. civ., obligarea pârâtei la plata sumei de 1.314.129,88 RON - reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2013 pe rolul Tribunalului Buzău şi în toate dosarele asociate ce s-au format în legătură cu dosarul nr. x/2013, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 333/2022 din 24 mai 2022 a admis cererea reclamantei A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pe care a obligat-o să achite reclamantei suma de 1.314.129,88 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/2013 şi a dosarelor asociate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B. S.R.L. solicitând, în principal, admiterea apelului şi, constatând că Tribunalul Buzău nu s-a pronunţat în integralitate pe fondul cauzei şi pe apărările pârâtei, anularea integrală a sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se pronunţa cu privire la prescripţie şi a face analiza completă a cuantumului cheltuielilor solicitate, iar în subsidiar, admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate şi, rejudecând, constatarea împlinirii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune şi respingerea cererii de chemare în judecată; de asemenea, în ipoteza respingerii apărărilor privind prescripţia, a solicitat respingerea pe fond a acţiunii ca nefondată.

Prin decizia nr. 25 din 26 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 333/2022 din 24 mai 2022 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că respinge cererea ca neîntemeiată, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, recurenta-reclamantă A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în procedura insolvenţei, cu referire la încălcarea autorităţii de lucru judecat a considerentelor încheierii din 28 octombrie 2013 de deschidere a procedurii insolvenţei.

Mai susţine recurenta încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 1391 din 28 septembrie 2016 privind menţinerea măsurii suspendării procedurii insolvenţei până la soluţionarea dosarului penal.

De asemenea, se susţine încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 138 din 2 aprilie 2018 - de admitere a cererii de revizuire, definitivă prin decizia nr. 548 din 17 octombrie 2018, în sensul în care, instanţa de apel a reţinut că "judecătorul sindic nu a statuat că starea de insolvenţă nu a existat".

Astfel, constatarea existenţei unei stări de insolvenţă a debitoarei, în condiţiile respingerii cererii acesteia de deschidere a procedurii insolvenţei prin hotărâre judecătorească definitivă, încalcă autoritatea de lucru judecat a dispozitivului sentinţei nr. 138/2018, rămasă definitivă prin decizia nr. 548/2018.

Totodată, se mai susţine încălcarea autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 548 din 17 octombrie 2018, având în vedere că instanţa de apel a reţinut că, urmare admiterii revizuirii, "procedura de insolvenţa începută nu mai poate continua din punct de vedere formal, procedural".

În acest context, se reţin considerentele deciziei nr. 548/2018, care concluzionează în sensul că demersul B. S.R.L. a avut caracter ilicit, fiind consecinţa unei fraude de natură penală, motiv pentru care decizia nr. 25 din 26 ianuarie 2023, în care se reţine caracterul justificat al acestui demers este în contradicţie cu constatările judiciare anterioare, fiind astfel încălcată autoritatea de lucru judecat ataşată deciziei nr. 548/2018.

Faţă de aceste aspecte, având în vederea contradicţia existentă între lucrul judecat prin hotărârile judecătoreşti definitive, fiind îndeplinite condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta apreciază că se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că prin decizia atacată au fost încălcate prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 14 alin. (6) C. proc. civ.

Aceasta, în contextul în care, motivarea instanţei de apel echivalează cu reţinerea incidenţei prevederilor art. 1353 C. civ., care reglementează exerciţiul drepturilor ca temei al înlăturării caracterului ilicit al faptei, iar prin cererea de apel nu au fost formulate astfel de critici împotriva sentinţei nr. 333 din 24 mai 2022, motiv pentru care decizia nr. 25/2023 statuează în afara sferei motivelor de apel cu care a fost învestită, fiind astfel încălcate limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 14 alin. (6) C. proc. civ., recurenta susţine că prin întâmpinarea formulată, au fost formulate apărări cu privire la motivele de apel invocate prin cererea de apel, în condiţiile impuse de art. 4711 alin. (3) raportat la art. 205 alin. (2) lit. c) C. proc. civ., iar cauza exoneratoare de răspundere reţinută de instanţa de apel din perspectiva prevederilor art. 5 pct. 29 şi pct. 71 din Codul Insolvenţei este o chestiune juridică care nu a fost pusă în discuţia părţilor.

Faţă de aceste aspecte se susţine îndeplinirea condiţiei existenţei vătămării procesuale, din moment ce recurenta nu a avut, contrar art. 13 şi art. 14 alin. (4) C. proc. civ. dreptul de a-şi face apărări şi de a-şi prezenta susţinerile asupra acestei chestiuni de fapt esenţiale, care a condus instanţa de apel la admiterea apelului şi respingerea cererii de chemare în judecată.

Având în vedere că decizia recurată s-a fundamentat esenţial pe împrejurarea că formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei nu ar fi frauduloasă şi că acest lucru ar conduce la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, argument cu privire la care recurenta nu a formulat apărări, nefiind supus dezbaterii contradictorii, se impune casarea deciziei recurate.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ., recurenta susţine că prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 333/2022 a reţinut incidenţa răspunderii speciale din materia cheltuielilor de judecată reglementată de art. 453 C. proc. civ., în schimb instanţa de apel, prin decizia nr. 25/2023, a reţinut că norma juridică în raport analizează temeinicia cererii de chemare în judecată ar fi norma generală din materia răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1357 C. civ.

Prin urmare, decizia atacată analizează temeinicia obligării pârâtei la plata sumei de 1.314.129,88 RON din perspectiva răspunderii delictuale de drept comun, deşi cauza acţiunii formulate de recurentă a fost alta, fiind astfel schimbată nelegal cauza cererii de chemare în judecată, contrar prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Cu referire la încălcarea art. 479 alin. (1) C. proc. civ., în contextul în care instanţa de apel a analizat exclusiv cererea de chemare în judecată, deşi nu există nicio referire în cuprinsul motivării apelului pârâtei sau la motivele de apel, rezultă că măsura din dispozitivul hotărârii de admitere a apelului este lipsită de temei, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor evocate, iar vătămarea recurentei este evidentă, în condiţiile în care instanţa de apel nu a analizat apelul declarat de pârâtă, ci s-a substituit primei instanţe, desfiinţând nelegal sentinţa apelată şi pronunţând o nouă hotărâre.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 479 alin. (2) C. proc. civ., referitor la refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, recurenta susţine că înscrisurile din dosarul nr. x/2011 nu au fost administrate în prezenta cauză, nefiind pusă în discuţia părţilor necesitatea completării probelor administrate la instanţa de fond, sens în care este îndeplinită condiţia existenţei vătămări procesuale ale acesteia.

Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea prevederilor art. 453 C. proc. civ. şi art. 1353, 1349 C. civ.

Astfel, încălcarea art. 453 C. proc. civ. - lipsa analizei condiţiilor prevăzute de lege, recurenta arată că a formulat o cerere de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces soluţionat definitiv.

Prin urmare, instanţa urma să analizeze conduita pârâtei, constând în formularea şi depunerea unei cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, în condiţiile în care s-a constatat caracterul neîntemeiat al acestei cereri, iar în acest context, sunt aplicabile normele speciale ale art. 453 C. proc. civ., nu cele generale prevăzute de art. 1357 C. civ.

Aceasta deoarece, art. 453 C. proc. civ. vizează condiţia unei "culpe procesuale" care se prezumă în sarcina părţii "care pierde procesul".

Aşadar, soluţionarea apelului trebuia să pornească de la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ., fiind necesar să se ţină seamă de specificul acestei forme de răspundere, în prezenta cauză fiind făcută aplicarea normelor generale din materia răspunderii delictuale, astfel încât se impune casarea deciziei recurate.

Cu referire la încălcarea prevederilor art. 453 C. proc. civ., ce vizează analizarea unor condiţii neprevăzute de lege, recurenta susţine că pentru obligarea părţii care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată, este nerelevantă reaua sa credinţă şi comportamentul fraudulos/infracţional al unui terţ.

In aceste condiţii, formularea plângerii penale şi contestarea formală a creanţei C. S.R.L. nu înlătură complicitatea evidentă între debitoare şi creditoarea majoritară.

Aceste aspecte exced însă cadrului procesual al prezentei cauze, de vreme ce culpa procesuală a pârâtei este dovedită prin respingerea cererii sale de deschidere a procedurii, condiţia unei rele-credinţe sau intenţii frauduloase nefiind necesară pentru suportarea cheltuielilor de judecată.

Se mai susţine de către recurentă, încălcarea art. 1353 C. civ. - lipsa analizei condiţiilor prevăzute de lege, sens în care se arată că în măsura în care se va considera că ar fi aplicabilă instituţia de drept comun a răspunderii civile delictuale, decizia recurată este nelegală ca urmare a faptului că încalcă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi pe cele ale art. 1353 C. civ.

În acest context, se arată că instanţa de apel nu precizează norma juridică care explică de ce dreptul debitorului de a cere deschiderea procedurii insolvenţei ar avea drept consecinţă înlăturarea caracterului ilicit al faptei, fiind în acest sens încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 482 din acelaşi Cod, care impun obligaţia de indicării motivelor de drept pe care se întemeiază soluţia.

O ultimă critică vizează încălcarea art. 1349 C. civ. referitoare la nelegala analiză a condiţiei vinovăţiei, în condiţiile în care, instanţa de apel a apreciat că nu ar fi îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite, pentru motivul speculativ că "în afara creanţei C. S.R.L., mai existau şi alte creanţe certe, lichide şi exigibile datorate altor creditori, în cuantum de peste 40.000 RON, pentru care nu existau lichidităţi disponibile şi care ar fi justificat pe deplin deschiderea procedurii de insolvenţă".

In aceste condiţii, recurenta apreciază că instanţa de apel a aplicat nelegal dispoziţiile art. 1349 C. civ., de vreme ce, în realitatea obiectivă, s-a reţinut expres prin hotărâri judecătoreşti definitive că înlăturarea creanţei majoritare urmare fraudei penale conduce la concluzia că debitoarea nu s-a aflat niciodată în stare de insolvenţă.

Pentru aceste considerente, recurenta se consideră îndreptăţită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în procedura insolvenţei, cu referire la încălcarea autorităţii de lucru judecat a considerentelor încheierii din 28 octombrie 2013 de deschidere a procedurii insolvenţei.

Tot în acest context, se susţine încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 1391 din 28 septembrie 2016 privind menţinerea măsurii suspendării procedurii insolvenţei până la soluţionarea dosarului penal.

De asemenea, se susţine încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 138 din 2 aprilie 2018 - de admitere a cererii de revizuire, definitivă prin decizia nr. 548 din 17 octombrie 2018, în sensul în care, instanţa de apel a reţinut că "judecătorul sindic nu a statuat că starea de insolvenţă nu a existat".

Totodată, se mai susţine încălcarea autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 548 din 17 octombrie 2018, care concluzionează în sensul că demersul B. S.R.L. a avut caracter ilicit, fiind consecinţa unei fraude de natură penală, motiv pentru care decizia atacată, în care se reţine caracterul justificat al acestui demers este în contradicţie cu constatările judiciare anterioare, fiind astfel încălcată autoritatea de lucru judecat ataşată deciziei nr. 548/2018.

Cu referire la încălcarea autorităţii de lucru judecat a considerentelor încheierii din 28 octombrie 2013 de deschidere a procedurii insolvenţei, a sentinţei nr. 138 din 2 aprilie 2018 - de admitere a cererii de revizuire, definitivă prin decizia nr. 548 din 17 octombrie 2018, Înalta Curte constată că această critică este nefondată.

Aceasta deoarece, prin încheierea pronunţată la 28 octombrie 2013 în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Buzău a admis cererea debitoarei B. şi a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei, împotriva acesteia, A. formulând cerere de revizuire, iar prin sentinţa civilă nr. 138/02.04.2018, Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2016 a admis cererea, a schimbat în tot încheierea atacată, în sensul respingerii cererii formulate de debitorul B. S.R.L. privind deschiderea procedurii generale a insolvenţei, sentinţa fiind menţinută prin decizia civilă nr. 548/17.10.2018, în condiţiile în care instanţa de apel a respins toate apelurile formulate în cauză.

Astfel, susţinerea recurentei, potrivit căreia, constatarea existenţei unei stări de insolvenţă a debitoarei, în condiţiile respingerii cererii acesteia de deschidere a procedurii insolvenţei prin hotărâre judecătorească definitivă, încalcă autoritatea de lucru judecat a dispozitivului sentinţei nr. 138/02.04.2018, definitivă prin decizia nr. 548/17.10.2018 nu poate fi susţinută.

Aceasta deoarece, judecătorul sindic nu a statuat că starea de insolvenţă nu a existat, ci a reţinut că urmare a retractării pe calea revizuirii a hotărârii prin care se dispusese deschiderea procedurii insolvenţei, respingându-se cererea debitoarei, se presupune, prin raportare la dispoziţiile legale susmenţionate, că debitoarea nu s-a aflat niciodată în procedura insolvenţei.

Aşadar, prin efectul admiterii definitive a cererii de revizuire a încheierii de deschidere a procedurii de insolvenţă a fost dispusă închiderea nu a procedurii de insolvenţă, care se consideră că nu a avut loc, ci închiderea dosarului, însă acest efect juridic de natură pur procedurală nu duce la concluzia că starea de insolvenţă ca situaţie de fapt patrimonială, definită prin art. 5 pct. 29 din O.U.G. nr. 91/2013, nu ar fi existat.

Mai susţine recurenta, încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 1391 din 28 septembrie 2016 privind menţinerea măsurii suspendării procedurii insolvenţei până la soluţionarea dosarului penal, precum şi a sentinţei nr. 138 din 2 aprilie 2018 - de admitere a cererii de revizuire, definitivă prin decizia nr. 548 din 17 octombrie 2018, în care s-a reţinut că demersul B. S.R.L. a avut caracter ilicit, fiind consecinţa unei fraude de natură penală, iar în decizia atacată s-a reţinut caracterul justificat al acestui demers, context în care se apreciază încălcarea autorităţii de lucru judecat ataşată deciziei nr. 548/2018.

Cu privire la încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 1391 din 28 septembrie 2016 - în speţă fiind vorba de decizia nr. 1389 din 28 septembrie 2016 privind menţinerea măsurii suspendării procedurii insolvenţei până la soluţionarea dosarului penal, se constată că această critică nu poate fi primită.

Prin decizia nr. 1389 din 28 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au fost respinse recursurile declarate de creditoarea S.C. C. S.R.L. şi debitoarea B. S.R.L. împotriva încheierii din 22 aprilie 2016 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost suspendată judecata, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2014 aflat pe rolul Judecătoriei Buzău.

În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că, în mod corect, instanţa de fond a dispus măsura suspendării cauzei până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2014, întrucât acesta are relevanţă în cauză nu atât în soluţionarea efectivă a dosarului de insolvenţă, cât în modalitatea de soluţionare a cauzei raportat la principiile procedurii colective care se opun unei asemenea suspendări, totodată reţinându-se că particularitatea speţei constă în faptul că dosarul a cărui suspendare a fost dispusă de prima instanţă are ca obiect administrarea procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea B. S.R.L..

Referitor la încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 138 din 2 aprilie 2018 - de admitere a cererii de revizuire, definitivă prin decizia nr. 548 din 17 octombrie 2018, în care s-a reţinut că demersul B. S.R.L. a avut caracter ilicit, fiind consecinţa unei fraude de natură penală, raportat la decizia atacată care susţine caracterul justificat al acestui demers, se constată că această critică este nefondată.

Aceasta deoarece, deşi pârâta nu a formulat cerere în anulare împotriva sentinţei civile nr. 603/03.10.2011 a Tribunalului Prahova, ce a constituit titlu executoriu ataşat de către S.C. C. S.R.L. la cererea sa de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de S.C. B. S.R.L., cererea devenind declaraţie de creanţă în dosarul de insolvenţă nr. x/2013, S.C. B. S.R.L. a formulat în anul 2011 plângere penală împotriva reprezentaţilor legali ai S.C. C. S.R.L..

Astfel, prin sentinţa penală nr. 841/03.12.2015 a Judecătoriei Buzău, definitivă prin decizia penală nr. 1192/14.10.2016 a Curţii de Apel Ploieşti, au fost condamnaţi penal prepuşii S.C. C. S.R.L. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi a fost anulată factura fiscală nr. x/05.01.2011, iar din considerentele hotărârilor penale a rezultat că manoperele frauduloase de natură penală care au condus la întocmirea acestei facturi şi la utilizarea sa în vederea obţinerii titlului executoriu - sentinţa nr. 603/03.10.2011 a Tribunalului Prahova - au fost săvârşite exclusiv de prepuşii S.C. C. S.R.L..

În acest context, se reţine că între S.C. C. S.R.L. şi pârâta-apelantă nu a existat nicio legătură care să ateste crearea aparenţei unei creanţe care să greveze în mod fraudulos patrimoniul pârâtei-apelante S.C. B. S.R.L. - aşa cum susţine recurenta.

Aceasta deoarece, în perioada anului 2013 când pârâta a cerut deschiderea procedurii de insolvenţă, aceasta s-a văzut obligată să accepte existenţa unui debit nedatorat în realitate, dar consfinţit de un titlu executoriu ce nu mai putea fi contestat, sentinţa nr. 603/03.10.2011 a Tribunalului Prahova. Acest titlu a fost însă ulterior desfiinţat în urma demersurilor debitoarei.

Prin urmare, tot ca o consecinţă a soluţiilor pronunţate de instanţele penale, prin sentinţa nr. 138/02.04.2018 a Tribunalului Buzău pronunţată în dosar nr. x/2016 a fost admisă cererea de revizuire formulată de A. S.A. şi a fost schimbată în tot încheierea din 28 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Buzău în dosarul x/2013, în sensul că a fost respinsă cererea S.C. B. S.R.L. de deschidere a procedurii de insolvenţă, soluţie rămasă definitivă prin respingerea apelurilor prin decizia nr. 548/17.10.2018 a Curţii de Apel Ploieşti, iar prin sentinţa 450 din 15 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Buzău s-a dispus închiderea dosarului de insolvenţă.

Concluzionând, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a înlăturat efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior, ci a analizat evoluţia litigiilor dintre părţi şi consecinţele demersurilor judiciare ale acestora într-un ansamblu logico-juridic prezentat cronologic şi coerent.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere atunci când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat mai multe prevederi procesuale privind desfăşurarea prezentului proces.

Astfel, s-a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în contextul în care, instanţa de apel a analizat o veritabilă cauză exoneratoare de răspundere, reţinându-se că fapta B. S.R.L. de a cere deschiderea procedurii de insolvenţă nu a avut un caracter ilicit, având în vedere că prin cererea de apel nu au formulate astfel de critici împotriva sentinţei nr. 333/24.05.2022, sens în care decizia nr. 25/26.01.2023 statuează în afara sferei motivelor de apel cu care a fost învestită, fiind astfel încălcate limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat.

Această critică este nefondată, în condiţiile în care, în motivarea apelului, pârâta a arătat că în mod greşit s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale cu privire la B. S.R.L., întrucât nu a săvârşit nicio faptă ilicită, nu există vinovăţie şi nici raport de cauzalitate între acţiunile B. S.R.L. şi prejudiciul pretins de reclamantă, constând în cheltuieli de judecată.

Mai susţine recurenta, încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (6) C. proc. civ., în contextul în care, instanţa de apel a reţinut cauza exoneratoare de răspundere din perspectiva prevederilor art. 5 pct. 29 şi pct. 71 din Codul Insolvenţei, care este o chestiune juridică ce nu a fost pusă în discuţia părţilor, fiind astfel îndeplinită condiţia existenţei vătămării procesuale, din moment ce recurenta nu a putut face apărări asupra acestei chestiuni de fapt esenţiale, care a condus instanţa la admiterea apelului şi respingerea cererii de chemare în judecată.

În acest context, se arată că decizia atacată s-a fundamentat esenţial pe împrejurarea că formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei nu ar fi frauduloasă şi că acest lucru ar conduce la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, argument faţă de care, recurenta nu a formulat apărări, iar acest aspect nu a fost supus dezbaterii contradictorii, astfel că, se impune casarea deciziei recurate.

Din analiza încheierii din 28 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a admis cererea formulată de debitoarea S.C. B. S.R.L. de deschidere a procedurii generale a insolvenţei, se constată că la data de 25 octombrie 2013 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 19/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, astfel că, cererii formulate îi erau aplicabile retroactiv prevederile O.U.G. nr. 19/2013.

Prin urmare, în acest context, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 19/2013, în vigoare la data deschiderii procedurii de insolvenţă în dosarul nr. x/2013, iar prin evocarea prevederilor art. 5 pct. 29 şi pct. 71 s-a avut în vedere situaţia patrimonială a societăţii comerciale, care se încadra în prevederile art. 5 pct. 29 şi pct. 71 din O.U.G. nr. 91/2013, fiind în incapacitate de plată a datoriilor scadente, care chiar şi în lipsa creanţei S.C. C. S.R.L., depăşeau valoarea-prag de 40.000 RON.

În ceea ce priveşte aspectele reţinute de instanţă, referitoare la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale raportat la împrejurarea că formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei nu ar fi frauduloasă, recurenta susţine că aceste chestiuni nu au fost supuse dezbaterii contradictorii de către instanţa de apel.

În acest context, Înalta Curte constată că aceste susţineri nu pot fi primite, în condiţiile în care, cererea introductivă de instanţă formulată de către recurentă avea ca temei de drept dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. privind răspunderea generată de plata cheltuielilor de judecată şi art. 1349 C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală, iar din această perspectivă nu poate fi reţinută vătămarea recurentei, deoarece instanţa s-a pronunţat având în vedere chiar dispoziţiile evocate de recurentă.

De asemenea, recurenta susţine încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., întrucât prin decizia atacată se analizează temeinicia obligării pârâtei la plata sumei de 1.314.129,88 RON din perspectiva răspunderii delictuale de drept comun, deşi cauza acţiunii formulate a fost alta, fiind astfel schimbată nelegal cauza cererii de chemare în judecată, contrar prevederilor evocate.

Aceste susţineri nu pot fi primite, având în vedere că, aşa cum s-a arătat, în cauză nu s-a produs nicio vătămare a recurentei, întrucât instanţa a analizat cererea dedusă judecăţii din perspectiva temeiului de drept invocat de recurentă. De subliniar şi faptul că principiul disponibilităţii a impus instanţelor analizarea solicitărilor reclamantei din perspectiva propriilor susţineri din cuprinsul cererii de chemare în judecată. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a solicitat plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosare punctuale, ce ar fi putut fi recuperate exclusiv în condiţiile art. 453 C. proc. civ., cum încearcă să susţină în cuprinsul memoriului de recurs, ci a tuturor cheltuielor avansate în dosarul de insolvenţă, inclusiv în toate asociatele formate în legătură cu acesta, ca urmare a unei pretinse fapte ilicite unice, constând în formularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei, ce a fost ulterior respinsă, invocând în acest scop şi dispoziţiile dreptului comun, art. 1349 C. civ., care au modalitatea de analiză urmată de instanţele de fond.

Mai susţine recurenta, încălcarea dispoziţiilor art. 479 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., în condiţiile în care, instanţa nu a analizat apelul pârâtei, aceasta substituindu-se primei instanţe, desfiinţând nelegal sentinţa apelată şi pronunţând astfel o nouă hotărâre. Faţă de faptul că înscrisurile din dosarul nr. x/2011 nu au fost administrate în prezentul dosar, nefiind pusă în discuţia părţilor necesitatea completării probelor administrate la prima instanţă, recurenta consideră că este îndeplinită condiţia existenţei vătămări procesuale, întrucât singura probă solicitată de apelantă a fost proba cu înscrisurile din dosarele nr. x/2013 şi dosarele asociate, fiind dispusă ataşarea acestora.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care, instanţa nu a analizat apelul pârâtei, se constată că această critică este nefondată, în condiţiile în care, soluţia pronunţată în cauză se sprijină pe considerentele amplu dezvoltate de către instanţă, iar pârâta ar fi fost cea mai în măsură să conteste acest aspect.

Cu referire la îndeplinirea condiţiei existenţei vătămări procesuale, faţă de împrejurarea că înscrisurile din dosarul nr. x/2011 nu au fost administrate în prezentul dosar şi că nu a fost pusă în discuţia părţilor necesitatea completării probelor administrate la prima instanţă, se constată că această critică este, de asemenea, nefondată.

Aceasta deoarece, prin consultarea în cadrul sistemului ECRIS a încheierilor de şedinţă pronunţate în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Prahova, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să acceseze acest program, pus la dispoziţia instanţelor de judecată, tocmai pentru a vizualiza într-un mod rapid facilitatea de care se bucură părţile interesate de acest program în vederea consultării actelor în sistemul de justiţie.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar în acest context, recurenta apreciază că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 453 C. proc. civ. şi art. 1353, 1349 C. civ.

Aceste critici sunt nefondate, având în vedere că nu toate dosarele asociate în care reclamanta pretinde că ar fi fost efectuate cheltuieli de judecată au fost soluţionate odată cu închiderea procedurii insolvenţei, iar în aceste dosare nu există obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată solicitate de către recurentă prin acţiunea formulată.

În acest context, se impune a fi precizat faptul că cererea iniţială de deschidere a procedurii insolvenţei nu a fost formulată de B. S.R.L., ci de creditoarea C. S.R.L. Ploieşti, astfel că debutul insolvenţei nu îi poate fi în integralitate imputat acesteia.

De asemenea, nu se poate reţine că în cadrul tuturor dosarelor asociate B. S.R.L. este vinovată de producerea prejudiciului constând în cheltuielile de judecată solicitate de către reclamantă, întrucât aceasta nu a generat toate litigiile asociate şi nici nu există vreo formă de culpă care să genereze prejudiciul constând în cheltuielile de judecată.

Aceasta deoarece, în perioada derulării procedurii judiciare de insolvenţă, unele dintre cererile formulate în contradictoriu cu creditorul A. S.A. şi care au făcut obiectul unor dosare asociate celui de insolvenţă nr. 5429/114/2013, nu pot fi considerate fapte ilicite, câtă vreme O.U.G. nr. 91/2013 reglementează dreptul debitoarei prin administratorul statutar sau administratorul special de a formula cereri şi contestaţii care se soluţionează, după caz, de administratorul judiciar sau judecătorul sindic, context în care se reţine că fapta pârâtei de a solicita deschiderea procedurii de insolvenţă nu a avut caracter ilicit şi prin urmare nu poate fundamenta incidenţa prevederilor art. 1349 C. civ., astfel că, în mod corect a apreciat instanţa de apel că nu se mai impune analizarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, care trebuie îndeplinite cumulativ.

Aşadar, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 25 din 26 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 25 din 26 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2023.