Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2696/2022 AI generated

Competition Law Overcharge Damages: Recursions Dismissed, Admissibility and Tort Liability Recharacterization Upheld

Case Number Decizia nr. 2696/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice dismissed all appeals as unfounded, thereby upholding the appellate court's decision that annulled the first-instance judgment and remanded the case for retrial, resulting in a procedural victory for the plaintiff company. The dispute concerned a civil action for damages seeking recovery of a price overcharge for trucks allegedly paid due to violations of EU competition law, where the lower instance had dismissed the claim as inadmissible because the plaintiff's attempt to supplement its legal basis with a specific competition law ordinance was deemed a tardy amendment to the statement of claim. The High Court determined that this was a case of procedural mischaracterization rather than a substantive modification, holding that the failure of a specific statutory provision (due to a unconstitutionality ruling) did not render the action inadmissible when the plaintiff had already grounded its claim in EU Treaties and the general tort liability framework of the Civil Code. Relying on the principle that judges must determine the applicable law ex officio and on the direct effect of Article 101 TFUE, the court rejected arguments regarding the limits of devolutive effect, the principle of contradiction, and the retroactive application of competition damages regulations, ruling that the identification of tort liability as the core legal basis was a correct judicial classification rather than an unauthorized requalification of the claim.

Legislator headnote

AI generated

art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ, art. 22 alin. (6) din C. proc. civ, art. 425 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ, art. 204 alin. (1) din C. proc. civ, art. 204 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ, art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 170/2020; Competition Law Overcharge Damages: Recursions Dismissed, Admissibility and Tort Liability Recharacterization Upheld: În drept, au fost invocate prevederile art. 101 şi 102 TFUE, Directiva 2014/104/UE, O.U.G. nr. 39/2017, prevederile legale invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, principiile generale ale dreptului.

Keywords

AI generated
tort liability civil dispute anti-subsidy proceeding statutory grounds amendment of the claim limited liability company

Cited Legislation

AI generated
art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ
Susţine recurenta că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în condiţiile în care aceasta nu cuprinde motivele pentru care instanţa a înţeles să înlăture susţinerile părţilor privitoare la netemeinicia apelului promovat de reclamantă.
art. 22 alin. (6) din C. proc. civ
De asemenea, hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., deoarece instanţa nu s-a pronunţat asupra criticilor formulate de apelanta reclamantă, recalificând şi dând o nelegală interpretare dispoziţiilor art.
art. 425 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ
civ., deoarece instanţa nu s-a pronunţat asupra criticilor formulate de apelanta reclamantă, recalificând şi dând o nelegală interpretare dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ.
art. 204 alin. (1) din C. proc. civ
Modificarea temeiului de drept al acţiunii introductive de instanţă, reprezintă o veritabilă cerere modificatoare, ce trebuia depusă în termenul menţionat expres de art. 204 alin. (1) din C. proc. civ.
art. 204 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ
De asemenea, nu putea fi primită nici susţinerea apelantei, în sensul că precizarea prin care a încercat să completeze temeiul de drept al cererii de chemare în judecată ar fi o cerere de îndreptare a unei erori materiale în sensul art. 204 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ.
art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 170/2020
Hotărârea a fost pronunţată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 170/2020, care stipulează că normele de procedură din acest act normativ se aplică litigiilor iniţiate după data de 26.12.2014, fără a fi avute în vedere prevederile art.
art. 497 din C. proc. civ
se solicită casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei către instanţa de apel spre o nouă judecată, conform art. 497 din C. proc. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ
În motivare, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentele arată că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 20.09.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A., C. S.R.L., D., C., C., E. S.A., F. S.R.L., G., H., I. SPA, I. solicitând obligarea în solidar a pârâţilor B. S.A., C. S.R.L., D., C. şi C. la repararea integrală a prejudiciului suferit prin plata suprapreţului pentru două camioane MAN ca urmare a încălcării de către aceştia a legislaţiei în materie de concurenţă; şi obligarea în solidar a pârâţilor E. S.A., F. S.R.L., G., H., I. SPA şi I. la repararea integrală a prejudiciului suferit prin plata suprapreţului pentru şase camioane J. ca urmare a încălcării de către aceştia a legislaţiei în materie de concurenţă.

În drept, au fost invocate prevederile art. 101 şi 102 TFUE, Directiva 2014/104/UE, O.U.G. nr. 39/2017, prevederile legale invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, principiile generale ale dreptului.

Pârâta I. SPA a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă întrucât O.U.G. nr. 39/2017 (temeiul juridic al acţiunii reclamantei) de transpunere a Directivei 2014/104/UE a fost declarată neconstituţională.

La data de 13.04.2021 reclamanta a formulat o cerere prin care a indicat că înţelege să invoce ca temei de drept al acţiunii O.U.G. nr. 170/2010.

Prin încheierea din data de 14.04.2021 instanţa a calificat cererea ca fiind o cerere modificatoare şi a respins această cerere ca fiind tardiv formulată şi de asemenea a amânat pronunţarea asupra excepţiei inadmisibilităţii.

Prin sentinţa nr. 1171/28.04.2021 prima instanţă a respins cererea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe, precum şi a încheierii de şedinţă din data de 14.04.2021, a declarat apel reclamanta A. S.A., iar prin decizia civilă nr. 694 din 28.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, a fost admis apelul, anulată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs recurenta-pârâtă C. S.R.L.; recurentele-pârâte K., C. şi C.; precum şi recurentele - pârâte I. SpA, H., G. şi I..

Prin recursul formulat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. se solicită admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi, în urma rejudecării, respingerea apelului declarat de A. S.A., cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 1171 din 28 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, precum şi a încheierii de şedinţă din data de 14 aprilie 2021.

În motivare, recurenta invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., arătând că incidenţa motivelor de nelegalitate porneşte de la calificarea dată de către instanţa de apel cererii formulate de către apelanta reclamantă, statuând în mod greşit că nu există apel separat îndreptat împotriva încheierii de şedinţă din data de 14 aprilie 2021, ci un singur apel îndreptat împotriva sentinţei pronunţate de judecătorul fondului.

Raportat la această reţinere, întregul raţionament juridic pe care se bazează soluţia instanţei de apel, este eronat, străin de natura pricinii deduse judecăţii.

Se arată că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că nu există o legătură indisolubilă între încheierea de şedinţă din 14 aprilie 2021 şi hotărârea pronunţată, de vreme ce, prin acea încheiere s-a constatat că, cererea formulată de A. S.R.L. de modificare a temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, este tardiv formulată, ceea ce a condus, ulterior, prin sentinţa pronunţată, la admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii principale.

În măsura în care, nu s-ar fi reţinut tardivitatea, nu ar fi fost admisă nici excepţia.

Susţine recurenta că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în condiţiile în care aceasta nu cuprinde motivele pentru care instanţa a înţeles să înlăture susţinerile părţilor privitoare la netemeinicia apelului promovat de reclamantă.

De asemenea, hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., deoarece instanţa nu s-a pronunţat asupra criticilor formulate de apelanta reclamantă, recalificând şi dând o nelegală interpretare dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ.

Se mai arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra apelului formulat împotriva încheierii de şedinţă din 14 aprilie 2021, căci dacă aceasta nu ar fi dat o altă interpretare actului juridic dedus judecăţii şi ar fi făcut o corectă aplicare a textelor legale incidente în materie, ar fi statuat că încheirea de şedinţă din 14 aprilie 2021 a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Modificarea temeiului de drept al acţiunii introductive de instanţă, reprezintă o veritabilă cerere modificatoare, ce trebuia depusă în termenul menţionat expres de art. 204 alin. (1) din C. proc. civ.

De asemenea, nu putea fi primită nici susţinerea apelantei, în sensul că precizarea prin care a încercat să completeze temeiul de drept al cererii de chemare în judecată ar fi o cerere de îndreptare a unei erori materiale în sensul art. 204 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ.

Împrejurarea că hotărârea pronunţată cuprinde motive străine de natura pricinii, derivă şi din aceea că, instanţa de apel a recalificat temeiul de drept al acţiunii ca fiind dreptul comun, respectiv răspunderea civilă delictuală, ignorând în acest fel dispoziţiile O.U.G. nr. 170/2020, O.U.G. nr. 39/2017, sau Directivele Europene.

Totodată, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii A. în sensul că încheierea prin care instanţa a respins ca tardiv formulată cererea de modificare a acţiunii, ar fi nelegală prin raportare la prevederile O.U.G. nr. 170/2020.

Hotărârea a fost pronunţată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 170/2020, care stipulează că normele de procedură din acest act normativ se aplică litigiilor iniţiate după data de 26.12.2014, fără a fi avute în vedere prevederile art. 20 alin. (1) din acelaşi act normativ, ce exclud aplicarea retroactivă a normelor de drept material.

Se mai arată şi faptul că instanţa de judecată nu s-a pronunţat cu privire la critica adusă sentinţei apelate privind netemeinicia acesteia, raportat la "refuzul" Tribunalului de a aplica în speţă "direct" dreptul european.

Sub acest aspect, recurenta susţine că A. S.A. nu îşi poate întemeia cererea distinct, doar pe dispoziţiile Directivei 2014/104/UE, deoarece particularii nu au dreptul de a formula acţiuni în justiţie intemeiate pe Directiva privind despăgubirile.

Prin recursul formulat de pârâtele K., C. şi C. se solicită casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei către instanţa de apel spre o nouă judecată, conform art. 497 din C. proc. civ.

În motivare, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentele arată că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 477 din C. proc. civ., respectiv cu încălcarea principiului limitelor efectului devolutiv al apelului, precum şi cu încălcarea principiului contradictorialităţii, reglementat de art. 14 alin. (5)-(6) din acelaşi cod.

Se mai invocă de asemenea şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, respectiv încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor O.U.G. nr. 170/2020.

Sub aspectul încălcării prevederilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. se arată că instanţa de apel a analizat şi judecat aspecte care nu au fost invocate de către reclamanta A. prin cererea de apel. Astfel, din analiza cererii de apel, nu rezultă că reclamanta ar fi criticat soluţia instanţei de fond prin raportare la faptul că nu ar fi fost făcută aplicabilitatea instituţiei răspunderii civile delictuale, ci au fost invocate alte presupuse erori.

Din perspectiva încălcării principiului contradictorialităţii consacrat de art. 14 din C. proc. civ., recurentele arată că în mod greşit instanţa de fond nu a pus în discuţie motivele de fapt şi de drept invocate în considerente, referitoare la aplicabilitatea/inaplicabilitatea răspunderii civile delictuale, motive care au fost hotărâtoare în soluţia pronunţată, astfel că soluţia de admitere a apelului a fost dată pe baza unor argumente care nu au fost puse în discuţia părţilor.

În ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se arată că în mod greşit ar fi constatat instanţa de apel că acţiunea formulată de reclamanta A. ar fi o acţiune de drept comun, dispoziţiile O.U.G. nr. 39/2017, respectiv ale O.U.G. nr. 170/2020 fiind norme derogatorii, atât sub aspect material cât şi procedural.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, se mai arată că instanţa de apel nu avea posibilitatea să aplice dispoziţiile O.U.G. nr. 170/2020, din moment ce reclamanta a fost decăzută din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată şi deci de a aplica acest act normativ, iar instanţa de apel nu a anulat încheierea prin care instanţa de fond a dispus decăderea A. din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată.

În subsidiar, dacă totuşi se va considera că dispoziţiile O.U.G. nr. 170/2020 pot fi aplicate şi puse în discuţie, solicită instanţei de recurs să observe că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 170/2020. Astfel, la momentul introducerii acţiunii (20.09.2019), acest act normativ nu era în vigoare, astfel că prevederile de procedură din O.U.G. nr. 170/2020 nu pot fi aplicate, câtă vreme dispoziţiile art. 25 din C. proc. civ. interzic acest lucru.

Prin recursul formulat de pârâtele I. SPA, H., G. şi I. se solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Printr-o primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se arată că decizia pronunţată este nemotivată, având în vedere că instanţa de apel nu a justificat, în niciun fel, respingerea argumentelor recurentelor. Astfel, instanţa de apel a omis să se pronunţe cu totul cu privire la criticile A. legate de tardivitatea modificării cererii de chemare în judecată după primul termen de judecată, făcând abstracţie de întreg cadrul procesual şi de argumentele lor referitoare la dreptul de dispoziţie al părţii şi la limitele învestirii instanţei.

Sub acelaşi aspect, se mai invocă faptul că decizia a fost pronunţată în baza unor motive străine de natura cauzei, instanţa de apel judecând cauza în echitate, pe baza unor critici care nu au fost ridicate niciodată de către părţi.

O altă critică vizează încălcarea autorităţii de lucru judecat, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.. Astfel, recurentele susţin că instanţa de apel a procedat la recalificarea juridică a excepţiei inadmisibilităţii, deşi A. nu a criticat, în niciun fel, considerentele primei instanţe în ceea ce priveşte calificarea viciului lipsei temeiului juridic ca fiind o excepţie de inadmisibilitate.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. recurentele susţin că prin schimbarea/recalificarea nepermisă a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată şi al cererii în sine, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii şi principiul rolului activ al instanţei.

De asemenea, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 32 din C. proc. civ. privind condiţiile acţiunii civile, de vreme ce A. nu a invocat existenţa unui drept protejat de lege. Astfel, susţin recurentele că, pe de-o parte niciunul dintre actele normative invocate în cauză de către reclamantă nu erau aplicabile, iar pe de altă parte aceasta nu a înţeles să invoce dispoziţiile C. civ.

O ultimă critică vizează greşita interpretare a dispoziţiilor art. 20 din O.U.G. nr. 170/2020, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Astfel, deşi în primă fază, instanţa de apel recunoaşte împrejurarea că dispoziţiile de drept material ale O.U.G. nr. 170/2020 sunt inaplicabile în cauză rationae temporis potrivit art. 20, ulterior, raportându-se la aceleaşi dispoziţii legale, apreciază că existenţa O.U.G. nr. 170/2020 face ca acţiunea A. să nu fie lipsită de temei juridic - ceea ce este nu doar greşit, ci chiar contradictoriu.

Pârâtele C. S.R.L. şi B. S.A. au formulat întâmpinări, solicitând admiterea recursurilor formulate.

Reclamanta A. S.A. a formulat de asemenea întâmpinări faţă de fiecare recurs declarat în cauză, solicitând respingerea acestora.

Având în vedere că în cuprinsul celor trei cereri de recurs se regăsesc şi critici comune, instanţa de recurs va răspunde acestora cu considerente comune.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În primul rând, instanţa de recurs subliniază faptul că, prin decizia recurată, instanţa de apel a admis apelul reclamantei şi, constatând că acţiunea acesteia nu este inadmisibilă, a anulat sentinţa instanţei de fond, trimiţând cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe. Totodată, aşa cum se arată în mod expres în sentinţa primei instanţe, şi cum a reţinut şi instanţa de apel, încheierea din data de 14 aprilie 2021, în care au fost consemnate dezbaterile pe fondul cauzei, face parte integrantă din sentinţa primei instanţe. În concluzie, în condiţiile în care instanţa de apel a dispus anularea sentinţei primei instanţe, în mod evident a fost anulată inclusiv încheierea de şedinţă din 14 aprilie 2021.

O primă critică, subsumată de recurenta C. S.R.L. motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., vizează faptul că întregul raţionament juridic pe care se bazează soluţia instanţei de apel ar fi străin de natura pricinii deduse judecăţii, urmare a faptului că instanţa de apel în mod greşit a analizat apelul fără a ţine cont de faptul că fusese formulat un apel distinct şi în privinţa încheierii de şedinţă din 14 aprilie 2021.

În acelaşi sens, şi recurentele I. SPA, H., G. şi I. invocă, subsumat aceluiaşi motiv de apel, nemotivarea hotărârii din perspectiva criticilor apelantei reclamante A. legate de tardivitatea modificării cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect, instanţa de apel a arătat "că greşita calificare a cererii din 13.04.2021 ca fiind cerere modificatoare, în ipoteza în care această cerere nu era de fapt cerere modificatoare, nu poate vătăma cu nimic reclamantul din moment ce analiza instanţei rămânea să vizeze exact acelaşi cadru procesual; altfel spus, această eroare a instanţei nu este de natură să conducă la nulitatea hotărârii; sentinţa este nelegală raportat la nelegalitatea soluţiei deci, nu la această eroare."

Astfel, instanţa de apel a arătat că deşi instanţa de fond a apreciat în mod greşit ca fiind o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată cererea prin care s-a suplimentat temeiul de drept invocat de reclamantă, totuşi nu această eroare a instanţei de fond a fost cea care a atras nulitatea hotărârii, câtă vreme, indiferent dacă reclamanta ar fi suplimentat sau nu în mod expres temeiul în drept, cadrul procesual în care ar fi trebuit să se pronunţe instanţa de fond, şi care era fixat de obiectul cererii şi de motivele de fapt ale acesteia, era acelaşi, neintervenind nicio modificare asupra cauzei cererii de chemare în judecată, respectiv pretinsele fapte ilicite săvârşite de pârâte, care au produs prejudicii reclamantei.

Argumentat şi legal motivat, instanţa de apel a ajuns în mod corect la concluzia că "norma incidentă este stabilită de instanţă, iar nu de părţi (indiferent de indicaţiile oferite de părţi)", precum şi că "în situaţia unor modificări legislative o acţiune nu devine automat inadmisibilă, iar în stabilirea de către instanţa de judecată a normelor legale aplicabile trebuie să se ţină seama şi de regulile de aplicare în timp a normelor legale."

În mod evident, din argumentele instanţei de apel rezultă de ce indicarea suplimentară a unor norme legale de către parte nu constituie o modificare a cererii de chemare în judecată în sensul art. 204 din C. proc. civ.

În acord cu instanţa de apel, şi instanţa de recurs apreciază că indicarea eronată sau chiar neindicarea unui temei de drept, nu reprezintă o împrejurare formală de natură să conducă la respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

În consecinţă, împrejurarea că instanţa de apel s-a socotit învestită cu un singur apel, formulat împotriva sentinţei instanţei de fond care cuprinde şi încheierea de amânare a pronunţării din 14 aprilie 2021, nu este de natură să atragă nelegalitatea soluţiei.

Sub aspectul criticilor referitoare la tardivitatea pretinsei modificări a cererii de chemare în judecată prin indicarea suplimentară a unui act normativ de către reclamată, instanţa de apel a arătat în mod expres de ce a considerat că acestea sunt nerelevante, astfel că în mod evident nu se poate reţine o nemotivare a deciziei recurate din această perspectivă şi nici vreo încălcare a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Sub acelaşi aspect, al pretinsei lipse a motivării, instanţa de recurs mai arată că obligaţia de motivare a hotărârii nu poate fi interpretată în sensul că se impune un răspuns detaliat fiecărui argument, precum şi faptul că uneori, împrejurarea că se constată a fi întemeiate anumite critici din apel, de natură să ducă la constatarea nulităţii hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cum e cazul în speţă, poate să facă de prisos analiza altor critici, indiferent dacă acestea sunt, sau nu sunt, de natură să ducă la aceeaşi soluţie.

În ce priveşte critica referitoare la pretinsa interpretare nelegală a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ., invocată de recurenta C. S.R.L., instanţa de recurs constată că aceasta este nefondată, în condiţiile în care recurenta nu a indicat, în concret, care sunt argumentele pentru care anularea hotărârii apelate nu ar atrage după sine şi anularea încheierii de amânare a pronunţării.

În ce priveşte încălcarea autorităţii de lucru judecat, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., invocat de recurentele I., H.., G. şi I. SPA, instanţa constată că şi acesta este nefondat.

Astfel, susţin recurentele că reclamanta A. nu ar fi criticat, în niciun fel, considerentele primei instanţe în ceea ce priveşte calificarea viciului lipsei temeiului juridic ca fiind o excepţie de inadmisibilitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 430 din C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. Totodată, alin. (2) al aceluiaşi articol arată că, autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină.

În consecinţă, în condiţiile în care reclamanta a formulat apel împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată pe care formulat-o, în mod evident a contestat şi considerentele care au sprijinit această soluţie, astfel că în cauză nu se pune problema existenţei vreunei autorităţi de lucru judecat în privinţa excepţiei inadmisibilităţii.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., toate recurentele susţin încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului în sensul că decizia a fost pronunţată în baza unor motive străine de natura cauzei, pe baza unor critici care nu ar fi fost invocate de către apelanta reclamantă, fiind încălcat şi principiul contradictorialităţii, consacrat de art. 14 din C. proc. civ.. Se mai critică totodată şi faptul că în mod greşit instanţa de apel ar fi schimbat/recalificat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată în răspundere delictuală.

Nici aceste susţineri nu sunt însă fondate. Sub un prim aspect, se constată că, prin apelul formulat, reclamanta a criticat, în paragraful 26 pct. (i), chiar dacă nu în cea mai riguroasă exprimare juridică, după cum a subliniat şi instanţa de apel, confuzia pe care a făcut-o instanţa de fond între cauza cererii de chemare în judecată, ce constituie temeiul juridic al cererii, fundamentul raportului litigios, şi indicarea unui temei în drept, respectiv a uneia sau a mai multor dispoziţii legale.

Sub un alt aspect, contrar susţinerilor recurentelor, considerentele instanţei de apel, referitoare la cauza cererii de chemare în judecată şi instituţia răspunderii civile delictuale nu sunt străine de natura cauzei.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.

Este adevărat că potrivit aceloraşi dispoziţii legale, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, însă în cauză nu era incidentă această situaţie. Faptul că unul dintre actele normative indicate de reclamantă, respectiv O.U.G. nr. 39/2017, nu mai producea efecte în ordinea juridică naţională, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii, nu înseamnă că acţiunea în despăgubiri formulată de reclamantă nu a rămas, în continuare, fundamentată pe celelalte temeiuri de drept indicate de parte, respectiv pe legislaţia specială în materie de concurenţă, precum şi pe dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale. Cauza juridică a acţiunii formulate de reclamantă, aşa cum rezultă din analiza conţinutului concret al cererii de chemare în judecată, respectiv a motivelor de fapt invocate în susţinerea cererii, este răspunderea civilă delictuală, întrucât se solicită repararea prejudiciului pretins cauzat prin pretinse încălcări ale legislaţiei Uniunii Europene în materia concurenţei. Motivarea cererii de chemare în judecată este structurată, ea însăşi, pe elementele răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul cauzat, legătura de cauzalitate dintre acestea, precum şi vinovăţia pârâtelor, şi de asemenea, reclamanta face trimitere la dispoziţiile din C. civ. ce reglementează răspunderea pentru fapta proprie şi arată în mod expres că dispoziţiile legii speciale se completează cu dispoziţiile C. civ.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat în mod expres şi prevederile art. 101 şi 102 TFUE, Directiva 2014/104/UE. Or, aşa cum rezultă din art. 22 alin. (2) din Directivă, precum şi din art. 19 din O.U.G. nr. 170/2020 (care chiar dacă nu ar fi fost invocată de către reclamantă era obligatorie pentru instanţă), dispoziţiile legii speciale se completează cu prevederile Legii nr. 287/2009 republicată, cu modificările ulterioare.

Faţă de aceste considerente, rezultă că instanţa de apel nu a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, înţeles ca fundament al dreptului invocat de cel ce formulează pretenţia în faţa instanţei, ci doar a procedat la identificarea corectă a acestuia, înlăturând confuzia pe care au făcut-o, atât prima instanţă cât şi pârâtele recurente, între temeiul juridic al acţiunii şi simpla indicare a unor dispoziţii legale.

De asemenea, nefondată este şi susţinerea privind încălcarea dispoziţiilor art. 32 din C. proc. civ., din perspectiva condiţiei de a fi formulată o pretenţie pentru a putea fi exercitată acţiunea civilă. În susţinerea acestei critici, recurentele I., H.., G. şi I. SPA arată că niciunul dintre actele normative invocate de reclamantă nu ar fi aplicabile în cauză, însă, aşa cum s-a arătat deja, pe de-o parte această susţinere nu poate fi primită, iar pe de altă parte, dispoziţiile de drept comun privind răspunderea civilă delictuală au fost invocate de către reclamantă alături de dispoziţiile speciale.

Nefondate sunt şi criticile privind interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 170/2020 de către instanţa de apel. Dispoziţiile legale invocate reglementează în mod expres faptul că prevederile de procedură ale acestei ordonanţe de urgenţă se aplică şi acţiunilor în despăgubire introduse începând cu data de 26 decembrie 2014. Or, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, acţiunea de faţă este o acţiune în despăgubire din cele la care se referă ratione materiae O.U.G. nr. 170/2020, depusă după decembrie 2014.

Aspectul aplicării în timp a normelor materiale din acest act normativ, respectiv în ce măsură acestea sunt sau nu sunt incidente în cauză, presupun o analiză pe fond a cauzei, ce urmează a fi făcută de instanţa de fond, în rejudecare.

Totodată, urmează a fi avută în vedere şi jurisprudenţa constantă şi consolidată a CJUE, care a statuat că art. 101 alin. (1) TFUE produce efecte directe în raporturile dintre particulari şi conferă justiţiabililor drepturi pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze (Hotărârea din 30 ianuarie 1974 BRT et Societe belge des auteurs, compositeurs et editeurs, C-127/73; Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage şi Crehan, C-453/99; Hotărârea din 5 iunie 2014 Kone şi alţii, C-557/12; Hotărârea din 14 martie 2019 Skanska Industrial Solutions şi alţii, C 724/17).

Faţă de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate de recurenta-pârâtă C. S.R.L., de recurentele-pârâte K., C. şi C. şi de recurentele-pârâte I., H.., G. şi I. SPA împotriva deciziei civile nr. 694 din 28 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-pârâtă C. S.R.L., de recurentele-pârâte K., C. şi C. şi de recurentele-pârâte I., H.., G. şi I. SPA împotriva deciziei civile nr. 694 din 28 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2022.