Counter-guarantee liability for operational risk vs. credit risk when beneficiary's financial statements contain formal signature defects

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 07.04.2021, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul să-i plătească contragaranţia în cuantum de 1.446.368,40 RON aferentă garanţiei asumate de reclamant în favoarea A., în baza scrisorii de garantare nr. 11_10_417C/19.10.2011, beneficiar fiind S.C. B. S.R.L., dobânda legală calculată de la 29.09.2020 până la plata efectivă a sumei datorate, precum şi cheltuielile de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2844/19.11.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.446.368,40 RON, dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la 29.09.2020 până la plata efectivă a debitului, precum şi suma de 19.885 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat împotriva sentinţei civile de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 373/09.03.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii civile, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia atacată nu este motivată, deoarece nu cuprinde niciun temei juridic pentru constatarea valabilităţii situaţiilor financiare analizate, instanţa reţinând că numai organul fiscal poate aprecia asupra valabilităţii documentelor financiare, iar inadvertenţa sesizată este doar o eroare materială.

A mai susţinut că decizia instanţei de apel încalcă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., lipsind motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, precum şi pe cele ale art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care impun instanţelor naţionale obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi propunerile părţilor, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

Circumscris cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 10 alin. (1), art. 28 alin. (10), (11) şi (13), art. 30 din Legea nr. 82/1991 şi ale art. 185 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care reglementează cerinţele situaţiilor financiare anuale, stabilind persoana competentă să le semneze, element care asigură realitatea informaţiilor furnizate de aceste documente, astfel că nesocotirea normelor legale conduce la neluarea în seamă a acestor înscrisuri.

A criticat şi interpretarea greşită a prevederilor art. 3 şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare, art. 1 din Ordinul nr. 1364/2009 al Ministerului Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţului şi Mediului de Afaceri, coroborat cu pct. 5 şi 13 din anexa la acesta, art. 3.1 lit. a) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 şi ale art. 8 lit. c) din Norma nr. 1/2010.

A precizat că, din coroborarea acestor texte legale rezultă că scopul urmărit era acordarea contragaranţiei unui beneficiar eligibil, iar recurentul putea, fie direct, fie prin mandatar, să o acorde şi să o plătească, însă pentru a analiza îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate erau necesare anumite înscrisuri, care pot produce efecte juridice numai dacă respectă cerinţele legale. În cauză, situaţiile financiare nu respectau normele de drept invocate, fiind semnate de alte persoane decât reprezentantul legal, care nu le-a ratificat, astfel că nu erau valabile, iar în lipsa lor nu se putea cerceta starea de dificultate a beneficiarului, concluzia fiind că acesta nu era eligibil.

Recurentul a arătat că, potrivit Convenţiei nr. 1/2020, are obligaţia de a prelua numai riscul de credit, nu riscul operaţional al garantului, care a acţionat în calitate de mandatar, având obligaţia de a acorda, monitoriza şi plăti garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor acordate fără această protecţie; a subliniat că intimatul avea obligaţia de a aprecia eligibilitatea pe baza unor situaţii financiare valabile şi trebuia să cunoască viciile documentelor prezentate de beneficiar.

Sub acest aspect, a susţinut că sunt nelegale considerentele instanţei de apel privind posibilitatea recurentului de a analiza realitatea informaţiilor din situaţiile financiare prin compararea cu cele publicate de organele fiscale, deoarece o asemenea procedură nu a fost stabilită de părţi şi echivalează cu modificarea convenţiei lor.

La 22.06.2023, intimatul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, prin prisma dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând, cu prioritate, această excepţie, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, întrucât din conţinutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că în cauză nu poate fi reţinută incidenţa prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost stabilit în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt derivă din convenţia de contragarantare nr. 1/2010 încheiată între părţile litigiului, în baza căreia recurentul a preluat o parte din riscul suportat de intimat pentru garantarea obligaţiilor de rambursare a finanţării oferite de A. beneficiarului S.C. B. S.R.L., prin acordarea de contragaranţii, în limita unui plafon stabilit prin această convenţie.

În speţă, după ce a achitat către A. suma asumată prin scrisoarea de garantare nr. 11-10-417C/19.10.2011, reclamantul a solicitat pârâtului executarea contragaranţiei, respectiv suma pretinsă prin acţiunea introductivă; cel din urmă a refuzat plata, invocând încălcarea mandatului acordat prin art. 4.1 din convenţia nr. 1/2010, întrucât beneficiarul nu îndeplinea condiţiile de eligibilitate referitoare la întreprinderile în dificultate, împrejurare care întruneşte cerinţele riscului operaţional, în accepţiunea art. 7.1 din aceeaşi convenţie.

Prima instanţă a admis cererea reclamantului, iar instanţa de apel a confirmat această soluţie, reţinând că nu sunt îndeplinite cerinţele riscului operaţional, iar motivele invocate de pârât pentru respingerea cererii de plată a contragaranţiei sunt pur formale, în lipsa unor probe clare care să dovedească nevalabilitatea situaţiilor financiare anuale ale beneficiarului.

Criticând decizia curţii de apel, recurentul a susţinut, ca prim motiv de casare, că aceasta nu este motivată, pe de-o parte, întrucât nu a indicat dispoziţiile legale în temeiul cărora situaţiile financiare au fost apreciate valabile, iar pe de altă parte, deoarece nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină.

Înalta Curte aminteşte că exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti nu presupun ca instanţa să răspundă fiecărei susţineri invocate, ci este suficient ca hotărârea să cuprindă considerente care să fundamenteze soluţia pronunţată şi să permită părţilor să înţeleagă argumentele care au stat la baza acesteia.

În cauză, hotărârea atacată cuprinde, în mod coerent, raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei, precum şi motivarea conformă, în fapt şi în drept. Astfel, instanţa a notat obiectul cauzei, a reţinut situaţia de fapt prin prisma probelor administrate, determinând obligaţiile contractuale asumate de părţi, a evidenţiat normele de drept incidente în cauză, procedând la aplicarea acestora motivat, prin prisma situaţiei de fapt reţinute. Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu considerentele deciziei recurate şi nici cu soluţia pronunţată nu echivalează cu lipsa motivării, fiind esenţială împrejurarea că instanţa de apel a prezentat în mod clar şi coerent argumentele care au condus către această dezlegare, fiind posibilă realizarea controlului judiciar, astfel că nu se poate reţine niciun viciu privind motivarea hotărârii atacate.

Totodată, art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale obligă tribunalele să îşi motiveze deciziile, fără a impune un răspuns detaliat la fiecare argument, iar conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă, motivând chiar succint hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză.

Înalta Curte subliniază, în cadrul analizei aceluiaşi motiv de casare, că nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate în dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de întinderea şi conţinutul considerentelor, în speţă neputându-se reţine precaritatea motivării, ci, dimpotrivă, conformitatea acesteia cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În legătură cu aceeaşi chestiune, a examinării defectuoase asupra eligibilităţii beneficiarului, autorul căii de atac a formulat cel de-al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând aplicarea greşită a unor norme de drept material, raportat la obligaţiile asumate prin convenţia de contragarantare, pe care instanţa de apel fie nu le-a aplicat, fie le-a interpretat greşit.

Înalta Curte subliniază faptul că motivul refuzului recurentului de a plăti contragaranţia este fundamentat pe clauzele 6.1, 7.1 şi 7.4 alin. (2) lit. a) şi b) din Convenţia nr. 1/2010, prin care este reglementată obligaţia de diligenţă a mandatarului, precum şi împrejurarea că recurentul nu preia riscul operaţional al garantului; calificând drept un astfel de risc atitudinea intimatului de a analiza eligibilitatea beneficiarului pe baza unor situaţii financiare întocmite cu pretinsa încălcare a normelor legale, autorul căii de atac apreciază că, prin hotărârea recurată, au fost nesocotite şi dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (4) din O.U.G. nr. 23/2009, ale Normei nr. 1/2010, dar şi dispoziţii ale Legii nr. 82/1991 a contabilităţii, care reglementează cerinţele legale pentru depunerea situaţiilor financiare anuale.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte reţine faptul că instanţa de apel a respectat dispoziţiile legale evocate, întrucât, în urma examinării situaţiei de fapt prin prisma probatoriului administrat de părţi, a stabilit că nu se poate reţine incidenţa unui risc operaţional care să exonereze recurentul de la plata contragaranţiei. Printr-un raţionament clar şi argumentat juridic, instanţa devolutivă de control judiciar a justificat părţilor inexistenţa riscului operaţional derivat din pretinse vicii de formă ale situaţiilor financiare, reţinând că acestea nu au fost dovedite şi că respectiva împrejurare nu echivalează cu prezentarea unor situaţii financiare nevalabile.

Prin urmare, în acord cu cele statuate de instanţa de apel, Înalta Curte arată că recurentul, o dată ce şi-a asumat obligaţia de a prelua riscul de credit al beneficiarului, este obligat să plătească contragaranţia, întrucât intimatul nu a încălcat niciuna din clauzele convenţiei de contragarantare nr. 1/2010 şi nici nu s-a probat incidenţa unei cauze exoneratoare de răspundere. În speţă, riscul de credit s-a produs, întrucât beneficiarul nu a rambursat creditul acordat de A., banca trecând la restanţă creditul şi solicitând reclamantului plata garanţiei; din interpretarea art. 7.1 din Convenţia nr. 1/2010 rezultă că, în aceste condiţii, Fondul preia riscul de credit aferent I.M.M -ului beneficiar, fără niciun fel de limitare.

De asemenea, Înalta Curte va înlătura, ca nefondată, şi critica privind diligenţa mandatarului, raportat la clauza 4.1 din convenţia părţilor, prin care recurentul a susţinut că intimatul răspunde pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate, întrucât trebuia şi putea să cunoască despre neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate de către beneficiar.

Instanţa Supremă nu va relua considerentele deja evocate cu privire la statuarea clară şi corectă a instanţei de apel asupra chestiunii validităţii situaţiilor financiare, însă subliniază că este corect raţionamentul instanţei devolutive de control care a reţinut că intimatul şi-a îndeplinit obligaţiile asumate în limitele convenţiei părţilor, analizând condiţiile de eligibilitate în persoana beneficiarului finanţării, astfel că partea adversă a făcut dovada respectării mandatului acordat, iar din documentele supuse verificării nu a rezultat că beneficiarul nu era eligibil pentru acordarea contragaranţiei.

Pe temeiul considerentelor reţinute, Înalta Curte constată că sunt nefondate toate criticile recurentului formulate prin memoriul de recurs, întrucât niciuna din clauzele convenţiei de contragarantare nr. 1/2010 nu îl exonerează de la plata contragaranţiei, acordarea acesteia efectuându-se cu respectarea integrală a prevederilor şi criteriilor de eligibilitate stabilite. Contragaranţia reprezintă un angajament expres, irevocabil şi necondiţionat prin care recurentul preia o parte din riscul de credit asumat de intimat la acordarea de garanţii în favoarea I.M.M. - ului beneficiar, în condiţiile convenţiei de contragarantare.

Prin urmare, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1), va respinge ca nefondat recursul declarat de recurent împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 373/09.03.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.