Currency risk clauses in foreign currency loans: abusive character, monetary nominalism, and consumer standing after novation

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6 martie 2017 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele R. S.A. şi S. S.R.L. (doar în contradictoriu cu reclamanţii F. şi G., respectiv P. şi Q.), constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar (pentru contractele de credit în care împrumuturile au fost acordate în moneda CHF) inserate în contractele încheiate de o parte dintre reclamanţi cu pârâta T. S.A., absorbită prin fuziune de pârâta R. S.A. şi eliminarea acestor clauze contractuale, obligarea uneia dintre cele două pârâte (fără a preciza care dintre acestea) la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de bancă pentru restituirea împrumutului, la valorile cursurilor de schimb corespunzătoare, indicate într-o anexă a cererii, ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, prin adaptarea contractelor, obligarea pârâtei (din nou neprecizate) la restituirea diferenţelor încasate de pârâtă (din nou neprecizată) peste cursul valutar de la momentul semnării contractelor, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzelor de risc valutar, sumele excedentare fiind prevăzute într-o altă anexă a cererii, respectiv constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce instituie în contractele încheiate de reclamanţi cu pârâta T. S.A. comisioanele de risc şi eliminarea acestora, respectiv constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce instituie modalităţile de calcul al dobânzilor contractuale şi eliminarea lor, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat Legea nr. 193/2000, C. civ. - articolele indicate în motivele de fapt, O.U.G. nr. 21/1992 şi O.U.G. nr. 174/2008.

Prin încheierea din 12 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2017, s-a dispus disjungerea cererilor formulate, în funcţie de contracte şi de titularii împrumutaţi ai acestor contracte, în dosarul nr. x/2017 rămânând ca reclamanţi soţii J. şi U., în următorul dosar, Q. şi P., în următorul dosar G. şi F., în următorul dosar M. şi N., în următorul dosar O., în următorul dosar L., în următorul dosar A., în următorul dosar B. şi C., în următorul dosar D. şi E. şi în următorul dosar H. şi I..

În urma disjungerii, la data de 12 iunie 2017, s-a format dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj privind pe reclamanta A..

Pârâta S. S.R.L. a invocat, prin întâmpinarea depusă la 10 aprilie 2017, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 16 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, având în vedere dispoziţiile art. 247 şi art. 36 din C. proc. civ., Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S. S.R.L. şi a respins cererea în măsura în care este promovată de reclamanta A. împotriva acestei pârâte ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă .

Prin sentinţa civilă nr. 106/2018 din 29 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta R. S.A., în calitate de succesoare a pârâtei T. S.A.; s-a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse în art. 4.2 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x din 17 iunie 2008, în măsura în care pârâta R. S.A., în calitate de succesoare a pârâtei T.

S.A., are doar dreptul, nu şi obligaţia, la cererea împrumutatului reclamant, de a lua măsurile prevăzute la art. 4.2, I, lit. a), b) şi c) din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x din 17 iunie 2008; s-a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse în art. 4.2 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x din 29 octombrie 2008, în măsura în care pârâta R. S.A., în calitate de succesoare a pârâtei T. S.A., are doar dreptul, nu şi obligaţia, la cererea împrumutatului reclamant, de a lua măsurile prevăzute la art. 4.2, I, lit. a), b) şi c) din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x din 29 octombrie 2008; s-au respins, ca rămase fără obiect, capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii absolute a clauzei contractuale cuprinse în art. 4.1 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x din 17 iunie 2008 şi, respectiv în art. 4.1 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x din 29 octombrie 2008, având acelaşi conţinut "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului, cu excepţia cazurilor menţionate expres în condiţiile speciale", precum şi capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei R.

S.A. la "îngheţarea/stabilizarea" cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de bancă pentru restituirea împrumuturilor contractate de reclamantă prin convenţia de credit nr. x din 17 iunie 2008 şi prin convenţia de credit nr. x din 29 octombrie 2008, la valoarea cursului indicat în anexa 2 pct. 3 a cererii de chemare în judecată, ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractului şi, respectiv obligarea pârâtei R. S.A. la plata către reclamantă a sumelor încasate de pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului; s-a respins, ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă; s-a luat act de intenţia pârâtei de a îşi recupera propriile cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta R. S.A. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, cu consecinţa schimbării hotărârii atacate, în sensul respingerii, în principal, a cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes, iar, în subsidiar, respingerea cererii ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 567/2021 din 25 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă R. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 106 din 29 ianuarie 2018 a Tribunalului Specializat Cluj, care a fost păstrată în întregime; s-a respins cererea de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

La data de 17 ianuarie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017, împotriva deciziei civile nr. 567/2021 din 25 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Recurenta-pârâtă R. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-reclamante A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

A. Decizia recurată este rezultatul încălcării regulilor de procedură - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat să se observe că nelegalitatea deciziei din apel este determinată de încălcarea regulilor de procedură ce reglementează condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, în ceea ce priveşte obligaţia titularului demersului procesual de a justifica un interes procesual, aşa cum o impun dispoziţiile art. 32 şi art. 33 din C. proc. civ.

În acest sens, s-a arătat că intimata-reclamantă nu justifică un interes personal, actual în formularea cererii de chemare în judecată având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 4.1 şi art. 4.2 din convenţiile de credit, întrucât:

- chiar şi în situaţia înlăturării respectivelor clauze contractuale din contract, derularea raporturilor contractuale şi îndeplinirea obligaţiilor s-ar fi desfăşurat în aceeaşi modalitate, în sensul că intimata ar fi avut obligaţia achitării, în continuare, a ratelor în funcţie de valoarea cursului de schimb CHF/RON; prin urmare, constatarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementa doar "dreptul" băncii de a transforma creditul în RON nu ar fi avut drept consecinţă "naşterea dreptului" în patrimoniul intimatei/debitoarei de a achita ratele la valoarea cursului de schimb CHF/RON aplicabil la data acordării împrumutului şi nici instanţele nu ar fi putut "insera" o nouă clauză în contract;

- ca efect al novării celor două contracte de credit şi înlocuirii obligaţiei principale cu una nouă, respectiv aceea de a restitui împrumutul în RON, intimata nu a mai suferit niciun prejudiciu de pe urma devalorizării monedei naţionale şi a creşterii efortului financiar în vederea îndeplinirii obligaţiilor de plată lunare;

- ca efect al novării celor două convenţii de credit iniţiale, clauzele contractuale contestate au încetat să-şi mai producă efectele, iar intimata a beneficiat de restituirea sumelor de bani încasate de bancă, ca urmare a devalorizării monedei naţionale; prin urmare, şi din această perspectivă, clauzele contractuale contestate nu şi-ar mai fi putut produce efectele pe viitor, iar intimata nu a suportat un prejudiciu;

- intimata îşi asumase obligaţia de a nu contesta în instanţă clauzele contractuale - chiar dacă accesul liber la o instanţă este reglementat prin Constituţie, instanţele fondului nu au ţinut cont de convenţia părţilor de a nu formula cereri de chemare în judecată în legătură cu raporturile juridice dintre părţi şi nici de faptul că, în cadrul acestui litigiu (sau într-un alt litigiu, distinct) intimata nu a contestat clauza contractuală asumată;

Cu toate acestea, instanţa de apel a considerat că, în raport de existenţa acestor clauze pe o perioadă de timp, intimata avea interesul de a le contesta şi de a obţine o soluţie din partea instanţei de judecată, avându-se în vedere principiul liberului acces la justiţie, reglementat şi prin art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Autoarea căii de atac a relevat faptul că între intimata-reclamantă şi creditorul iniţial T. S.A. au fost încheiate două contracte de novaţie prin care a fost modificat/schimbat obiectul contractelor iniţiale prin conversia creditului acordat din moneda CHF în moneda RON şi diminuarea datoriei totale faţă de bancă cu sumele reprezentând comisionul de risc şi diferenţele de curs valutar. Mai mult, în conformitate cu prevederile contractuale, intimata-reclamantă se obliga să nu iniţieze niciun demers, conflict, litigiu sau procedură administrativă de orice natură privind pretenţiile la care a renunţat prin cele două convenţii.

Aşadar, din această perspectivă, demersul juridic al intimatei-reclamante A. este lipsit de un interes personal, actual, întrucât ceea ce urmăreşte prin formularea acţiunii civile a fost deja realizat prin încheierea celor două novaţii, sens în care excepţia invocată de pârâtă ar fi trebuit să fie admisă.

B. Decizia recurată conţine o motivare străină de natura pricinii - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că la pagina 25 din hotărâre (ultimul paragraf), se regăseşte o motivare străină de natura pricinii, instanţa de apel analizând o presupusă clauză ce reglementa existenţa unui comision de conversie. În acest sens, instanţa de apel a reţinut:

"comisionul de conversie nu a fost definit, fiind menţionat doar cuantumul acestuia şi modul de calcul. Aşadar, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat raţiunea stabilirii sale, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale (...)".

Or, analiza obiectului cererii de chemare în judecată, disjunsă din acţiunea principală ce a format obiectul dosarului nr. x/2017, relevă că instanţa nu a fost învestită cu un capăt de cerere cu privire la o clauză ce reglementa un comision de conversie şi nici clauzele ce au făcut obiectul analizei nu reglementau vreun comision de conversie.

Prin urmare, este evident că a fost preluată motivarea din cuprinsul unei alte hotărâri, ceea ce atrage, în opinia recurentei-pârâte, incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

C. Decizia recurată este rezultatul încălcării normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susţinut faptul că hotărârea instanţei de apel este criticabilă din punctul de vedere al aplicării normelor de drept material specifice protecţiei consumatorilor, sens în care a dezvoltat următoarele argumente:

(i) în mod greşit instanţa de apel a reţinut inaplicabilitatea principiului nominalismului monetar;

Astfel, în motivarea soluţiei pronunţate în apel, se arată, în principal, că nu poate fi reţinut principiul nominalismului monetar (art. 1578 din C. civ. de la 1864) ce reglementează obligaţia restituirii la scadenţă a împrumutului în aceeaşi valoare nominală şi faptul că prevederile contractuale contestate (art. 4.1 şi art. 4.2. din contract) nu ar fi excluse de la analiza caracterului abuziv în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 193/2000.

Interpretarea oferită de către instanţa de apel dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 este una profund eronată, principiul nominalismului monetar fiind pe deplin aplicabil contractelor.

Aşadar, prevederile contractuale care stabilesc obligaţia împrumutaţilor de a restitui ratele creditului în moneda CHF reiau reglementarea de principiu din textul de lege anterior menţionat.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori nu exclude aplicarea regulilor din dreptul comun care conturează sfera principiului nominalismului monetar aplicabil unui împrumut cu dobândă.

(ii) în mod greşit instanţa de apel a reţinut inaplicabilitatea mecanismului de excludere de la analiza caracterului abuziv, aşa cum este acesta reglementat prin art. 3 din Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE;

Instanţa de apel, în continuarea argumentului potrivit căruia clauza contestată poate fi supusă controlului din perspectiva unui eventual caracter abuziv, a invocat inaplicabilitatea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care au următorul conţinut:

"clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Astfel, s-a reţinut că excepţia prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE are în vedere ipoteza în care abuzul de putere economică al profesionistului este exclus.

Or, ipoteza dată nominalismului din dreptul comun "nu poate constitui un factor de imunitate care să oblitereze controlul caracterului abuziv al clauzei de risc valutar astfel inserate în contractul încheiat cu consumatorul".

Mai mult, în susţinerea acestui argument, instanţa de apel a oferit şi o interpretare eronată concluziilor deciziei pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc, C-186/16.

Recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să constate că stipulaţiile din contractul de credit analizat care prevăd obligaţia pentru consumatori de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13/CEE, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. de la 1864), de la care părţile nu au derogat.

(iii) în mod greşit instanţa de apel a reţinut existenţa dezechilibrului contractual în ceea ce priveşte clauzele contestate, fiind astfel încălcate prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000;

Soluţia Curţii de Apel Cluj este rezultatul unei interpretări greşite a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a clauzelor inserate la art. 4.1, art. 4.2 din contract.

Astfel, instanţa de apel a considerat, în mod eronat, că riscul valutar este exclusiv în sarcina împrumutatului din cauza faptului că a avut o apreciere incorectă cu privire la clauza analizată.

În realitate, clauzele de la art. 4.1 şi art. 4.2 din contract nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul intimatei-reclamante, întrucât respectivele clauze nu plasează riscul valutar exclusiv în sarcina consumatorului. Pe cale de consecinţă, riscul valutar este suportat atât de către împrumutată, cât şi de către bancă, în funcţie de sensul în care fluctuează cursul de schimb al monedei CHF.

Instanţa de apel nu a respectat nici considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 62/07.02.2017 şi nr. 623/25.10.2016, care îşi produceau efectele obligatorii la momentul pronunţării hotărârii recurate, apreciind, în mod eronat, că simpla creştere a cursului cauzează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În opinia recurentei-pârâte, nu se poate susţine faptul că este abuzivă clauza prin care s-a instituit obligaţia restituirii împrumutului în moneda în care s-a acordat, întrucât este vorba despre o clauză contractuală în care obligaţiile ce îi revin împrumutatului sunt percepute de către acesta ca fiind mai oneroase/excesive în raport de momentul iniţial, ca urmare a evoluţiei împrejurărilor.

A impune în sarcina consumatorului un risc valutar nu creează, în sine, un dezechilibru semnificativ, deoarece profesionistul (în speţă, banca) nu controlează cursul de schimb care va fi în vigoare ulterior încheierii contractului.

Mai mult decât atât, banca nu avea posibilitatea să ofere informaţii privitoare la evoluţia efectivă a cursului de schimb al monedei CHF pe întreaga durată contractuală şi nu poate fi imputată acesteia acceptarea de către împrumutat a contractării creditului într-o anumită monedă.

Chiar şi în măsura în care s-ar constata existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, nu se poate accepta ideea aplicării cursului de schimb cel mai mic, respectiv cel de la data încheierii contractului de credit, întrucât o astfel de măsură ar genera un dezechilibru contractual faţă de bancă.

(iv) instanţa de apel a considerat că banca nu şi-ar fi respectat obligaţia de informare la momentul încheierii contractului, ceea ce înseamnă că au fost aplicate greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000;

Instanţa de apel a reţinut că banca nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a asigura transparenţa şi caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate, prin neprezentarea posibilelor scenarii de evoluţie a cursului de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

Recurenta-pârâtă apreciază că toate aceste susţineri ale instanţei de apel sunt rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în considerarea următoarelor argumente:

Dincolo de faptul că susţinerile instanţei de apel sunt nedovedite, raţionamentul acesteia nu respectă prevederile legale naţionale şi comunitare referitoare la obligaţia de informare.

Din perspectiva obligaţiei de informare şi a puterii de negociere, autoarea căii de atac a solicitat instanţei de recurs să observe faptul că intimata-reclamantă a avut posibilitatea de a alege între mai multe oferte în raport de interesele sale, inclusiv oferta pârâtei din prezenta cauză pe care aceasta a prezentat-o, la cerere, reclamantei, precum şi de posibilitatea de a-şi asuma obligaţiile contractuale.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în jurisprudenţa sa, că obligaţia de informare are nişte limite reprezentate de condiţiile unei bune funcţionări a pieţei.

Intimata-reclamantă a cunoscut la momentul încheierii contractului riscul variaţiilor de curs valutar al monedei CHF.

Prin urmare, şi-a exprimat un consimţământ neechivoc în baza unei clauze clare şi inteligibile de a suporta diferenţa de curs valutar, în cazul creşterii monedei în care creditul a fost acordat.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, intimata-reclamantă a fost corect informată asupra caracteristicilor produsului bancar, inclusiv asupra obligaţiei de a restitui la scadenţă aceeaşi sumă de bani pe care banca i-a acordat-o, cu titlu de împrumut.

Există o diferenţă esenţială între contractele de împrumut ale căror sume, deşi exprimate într-o monedă internaţională, sunt acordate împrumutaţilor în moneda naţională, aceştia din urmă suportând diferenţa de curs valutar între momentul acordării creditului şi momentul plăţii ratelor/restituirii împrumutului şi contractele în care suma este exprimată în moneda internaţională, iar împrumutaţii primesc efectiv contravaloarea împrumutului în aceeaşi monedă internaţională.

Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că, în aprecierea îndeplinirii de către bancă a obligaţiei de informare, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere doar reglementările în vigoare la momentul încheierii contractului, iar nu pe cele introduse ulterior.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare, la data de 15 martie 2022, conform plicului ataşat, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă R. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2022 s-a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă A.; s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă R. S.A., stabilindu-se termen la data de 8 decembrie 2022, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

O primă critică supusă analizei vizează greşita soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei de interes a reclamantei A. care, în opinia recurentei, nu justifică un interes personal, actual în formularea cererii de chemare în judecată având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 4.1 şi art. 4.2 din convenţiile de credit, în condiţiile în care, ca efect al novării celor două contracte de credit şi înlocuirii obligaţiei principale cu una nouă, respectiv aceea de a restitui împrumutul în RON, intimata-reclamantă nu a mai suferit niciun prejudiciu de pe urma devalorizării monedei naţionale şi a creşterii efortului financiar în vederea îndeplinirii obligaţiilor de plată lunare.

Contrar celor susţinute prin memoriul de recurs, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate regulile de procedură ce reglementează condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, în ceea ce priveşte obligaţia titularului cererii de chemare în judecată de a justifica un interes procesual. Constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale atrage constatarea nulităţii absolute a acestora, cu efect retroactiv, respectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară semnării convenţiei de credit, prin restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive. Din această perspectivă, este de necontestat interesul reclamantei în promovarea acţiunii, chiar şi în condiţiile în care au încetat să-şi mai producă efectele clauzele contractuale contestate, ca urmare a novării celor două contracte de credit şi înlocuirii obligaţiei principale cu una nouă, respectiv aceea de a restitui împrumutul în RON.

Instanţa de prim control judiciar a constatat, în mod judicios, că sunt nefondate susţinerile apelantei-pârâte.

Pe de-o parte, a reţinut că reiese din cuprinsul sentinţei pronunţate de tribunal că la soluţionarea excepţiei lipsei de interes, instanţa de judecată a avut în vedere starea de fapt existentă între părţi prin raportare la încheierea celor două contracte de novaţie. Pe de altă parte, a reţinut că încheierea ulterioară a contractelor de novaţie nu poate modifica, cu efect retroactiv, contractele de credit criticate din perspectiva caracterului abuziv al unor clauze. De aceea, a considerat că este corectă soluţia primei instanţe, conform căreia consumatorul are un interes legitim, născut, actual, direct în stabilirea caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Înalta Curte mai reţine că, aşa cum s-a stabilit în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, obligatorie pentru instanţele naţionale, în cauzele conexate C-698/18 şi C-699/18, S.C. V. S.A. împotriva JB şi W. S.A. împotriva KC, "definiţia noţiunii de consumator care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 nu conţine niciun element care să permită stabilirea momentului la care un contractant încetează să fie un consumator în sensul acesteia şi încetează, prin urmare, să se poată prevala de protecţia pe care i-o conferă această directivă" (pct. 71).

Având în vedere că sistemul de protecţie instituit prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, în hotărârea amintită s-a statuat şi că "executarea contractului în discuţie nu modifică retroactiv împrejurarea că, la momentul încheierii acestui contract, consumatorul se afla în această situaţie de inferioritate. În aceste condiţii, limitarea protecţiei conferite consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata executării contractului în discuţie, în sensul că executarea integrală a acestui contract exclude orice posibilitate a consumatorului de a se prevala de această protecţie, nu poate fi conciliată cu sistemul de protecţie instituit de această directivă" (pct. 73).

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a ajuns la concluzia că noţiunea de "consumator" care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că faptul că un contract este executat integral nu exclude ca o parte la acest contract să poată fi calificată drept "consumator", în sensul acestei dispoziţii.

Prin urmare, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reclamanta din prezenta cauză este consumator şi are posibilitatea să solicite în temeiul Legii nr. 193/2000 constatarea existenţei unor clauze contractuale ca fiind abuzive, chiar şi în condiţiile în care au fost novate cele două convenţii de credit iniţiale.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă şi întemeiat pe pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

Se susţine faptul că la pagina 25 din hotărâre (ultimul paragraf), se regăseşte o motivare străină de natura pricinii, instanţa de apel analizând o presupusă clauză ce reglementa existenţa unui comision de conversie.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că, într-adevăr, la pagina 25 din hotărârea recurată (ultimul paragraf), instanţa de apel a reţinut:

"comisionul de conversie nu a fost definit, fiind menţionat doar cuantumul acestuia şi modul de calcul. Aşadar, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat raţiunea stabilirii sale, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale (...)", în condiţiile în care prevederile contractuale contestate de reclamanta A., ce au făcut obiectul analizei, nu reglementau vreun comision de conversie, însă acestea nu reprezintă considerente decizorii şi unice.

Înalta Curte reaminteşte însă că, în limita în care a fost susţinut de parte, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. permite atacarea unei hotărâri atunci când cuprinde numai motive străine de natura cauzei, ceea ce nu se confirmă; utilizarea acestui adverb în conţinutul legii relevă că nu inserarea oricărui considerent străin de natura pricinii este de natură să justifice casarea unei hotărâri judecătoreşti, ci, dimpotrivă, că o asemenea hotărâre poate fi reformată când nu cuprinde decât motive străine de cauză, deci, atunci când este, practic, nemotivată.

De altfel, chiar autoarea căii de atac susţine, în cuprinsul cererii de recurs, faptul că a fost preluată motivarea din cuprinsul unei alte hotărâri.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia recurată din perspectiva faptului că aceasta este rezultatul încălcării normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Astfel, a arătat că hotărârea instanţei de apel este criticabilă din punctul de vedere al aplicării normelor de drept material specifice protecţiei consumatorilor, sens în care a dezvoltat următoarele argumente:

(i) în mod greşit instanţa de apel a reţinut inaplicabilitatea principiului nominalismului monetar;

(ii) în mod greşit instanţa de apel a reţinut inaplicabilitatea mecanismului de excludere de la analiza caracterului abuziv, aşa cum este acesta reglementat prin art. 3 din Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE;

(iii) în mod greşit instanţa de apel a reţinut existenţa dezechilibrului contractual în ceea ce priveşte clauzele contestate, fiind astfel încălcate prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000;

(iv) instanţa de apel a considerat că banca nu şi-ar fi respectat obligaţia de informare la momentul încheierii contractului, ceea ce înseamnă că au fost aplicate greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000;

Criticile formulate sub acest aspect sunt nefondate.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. stabilesc fără echivoc că reprezintă motiv de casare numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a acesteia. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii, iar prin hotărârea atacată instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului. În fine, aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţă.

În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

Instanţa de prim control judiciar nu a interpretat şi nici nu a aplicat greşit normele de drept material, hotărârea pronunţată în apel fiind legală.

Înalta Curte constată că apelanta-pârâtă a susţinut, în faza procesuală a apelului, faptul că prevederea contractuală contestată (clauza de risc valutar) reflectă dispoziţii legale din dreptul intern referitoare la nominalismul monetar, nefiind susceptibilă de analiză din perspectiva pretinsului său caracter abuziv întrucât legislaţia specială şi principiile referitoare la protecţia consumatorului exclud din domeniul lor de aplicare clauzele care reflectă actele cu putere de lege şi normele administrative, deci dispoziţiile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante, independent de alegerea acestora, sau cele ale dispoziţiilor care sunt aplicabile din oficiu, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă.

În considerentele deciziei atacate, s-a reţinut că dezlegarea acestei chestiuni depinde de lămurirea următorului aspect: dacă clauza supusă dezbaterii reflectă cu adevărat principiul nominalismului monetar, în acest sens fiind necesar a se statua, cu titlu prealabil, asupra naturii şi mecanismelor specifice acestui principiu, dar şi legii care-l reglementează în ipoteza dată.

Analiza se raportează la contractele de creditare perfectate înainte de intrarea în vigoare a C. civ. din 2009.

În ceea ce priveşte aplicarea în timp a noului C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009, legiuitorul a stabilit ca regulă, pentru actul juridic (art. 6 alin. (2), alin. (3) din C. civ. din 2009, art. 3, art. 4 art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011) aplicarea legii în vigoare la data încheierii acestuia nu numai în privinţa condiţiilor de validitate şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii, ci şi pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi), pentru executarea obligaţiilor asumate de părţi, pentru încetarea actului juridic. Această regulă se aplică în cazul contractelor de creditare perfectate de societăţile bancare înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ. în cazul cărora nu există stipulate derogări de la principiile ce decurg din art. 6 alin. (2) alin. (3) C. civ. din 2009, art. 3, art. 4, art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Principala consecinţă care derivă de aici este aceea că principiul nominalismului trebuie analizat prin raportare la prevederile art. 1578-1579 din C. civ. de la 1864. Pornind de la ideea caracterului supletiv al acestor dispoziţii, trebuie subliniat faptul că nominalismul, la data consacrării şi ulterior implementării sale (anul 1864, respectiv 1867 când a apărut moneda metalică cu acoperire în aur) a avut în vedere absolutizarea identităţii valorii monetare, consacrând perenitatea valorii nominale a leului, pe toată perioada între data emiterii şi data modificării valorii sale oficiale, pe calea reformei monetare, fără luarea în considerare a diminuării puterii de cumpărare cauzată de inflaţie. Astfel s-a absolutizat valoarea nominală a banilor, ignorându-se valoarea lor reală, apreciată din perspectiva puterii de cumpărare pe care o oferă şi de existenţa fluctuaţiilor monetare. Prin urmare, în baza acestui principiu, plata este liberatorie unitate cu unitate, ceea ce contează, deci, fiind valoarea legală înscrisă pe piesa ce constituie instrumentul de plată.

Nominalismul a apărut în contextul stabilităţii monetare eliminând necesitatea oricărui calcul suplimentar în determinarea la momentul plăţii, a cuantumului sumei liberatorii. Principiul nominalismului aşa cum este el reglementat de dispoziţiile C. civ. de la 1864 nu poate avea în vedere valutele cotate. BNR este responsabilă de elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb, precum şi de stabilirea regimului valutar. Conform regulamentul privind regimul valutar, valuta e definită ca fiind moneda naţională a altui stat, moneda unei uniuni monetare a unor state, precum şi monedele compuse, cum ar fi drepturile speciale de tragere. Acelaşi act stipulează că valutele cotate sunt valutele menţionate în lista cursurilor de schimb ale pieţei valutare, comunicată de Banca Naţională a României. O dispoziţie din legea română precum cea prevăzută de art. 1578 din C. civ. de la 1865 nu putea avea în vedere "perenitatea" valorii nominale a unei monede străine pe care, de altfel, statul nu o poate controla printr-o politică monetară. Expresie a mecanismului etatic, emiterea, retragerea şi operaţiunile asupra cursului reprezintă prerogative statale absolute, exclusive. Aşa fiind, în interpretarea art. 1578 din C. civ. de la 1864 trebuie să se pornească de la premisa conform căreia noţiunea de "specie aflată în curs" este moneda naţională, adică leul românesc.

Majoritatea doctrinei susţine faptul că stipularea unei clauze de indexare este expresia derogării, pe cale convenţională, de la norma supletivă care instituie principiul nominalismului. Altfel spus, clauza de risc valutar reprezintă un aranjament diferit al părţilor în raport de principiul nominalismului. În doctrina de dată recentă s-a reţinut că "nominalismul este exclus convenţional din contractele de credit bancar în valută, caracterizate prin aceea că, la stabilirea dobânzii banca are în vedere deprecierea monetară prognozată, adică scăderea puterii de cumpărare infra-monetare. Dobânda creditului bancar cuprinde o componentă de indexare monetară care justifică bine-cunoscuta diferenţiere între dobânda nominală şi dobânda reală, corectată cu rata inflaţiei. Acest mecanism, specific valorismului, derogă de la nominalismul legal supletiv şi ar trebui sa facă inutilă invocarea acestuia". O consecinţă firească, logică a acestei abordări o reprezintă faptul că excepţia prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu este incidentă. În consecinţă, o clauză de indexare stipulată într-un contract de împrumut încheiat de un profesionist cu un consumator ar putea fi cercetată sub aspectul caracterului său abuziv, întrucât nu reflectă o dispoziţie legală aplicabilă din oficiu, părţile derogând de la principiul nominalismului printr-o clauză de indexare.

Curtea de Apel Cluj a apreciat că această abordare este cea corectă.

Prin raportare la considerentele anterior prezentate, a conchis în sensul că prevederea contractuală contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opozitul său, fiind în realitate o clauză de indexare, prin care consumatorul este ţinut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă şi, deci, să suporte singur riscul valutar. Aşadar, ea poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

Instanţa de prim control judiciar a considerat că pentru ipoteza dată nominalismul din dreptul comun nu poate constitui un factor de imunitate care să oblitereze controlul caracterului abuziv al clauzei de risc valutar astfel inserate în contractul încheiat cu consumatorul.

În acord cu prima instanţă, Curtea de Apel Cluj a constatat că prevederile contractuale analizate sunt abuzive, susţinerile contrare fiind nefondate. Astfel, a reţinut că în mod corect prima instanţă a stabilit că înlăturarea efectelor acestei clauze abuzive nu necesită o intervenţie a instanţei atât de energică precum "îngheţarea" cursului CHF/RON la nivelul cursului de schimb RON/CHF aplicabile pentru fiecare dintre cele două convenţii nr. x/17.06.2008 şi nr. x/29.10.2008, de la data încheierii fiecăreia dintre acestea, întrucât restabilirea echilibrului contractual pentru reclamantă, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000 poate fi realizat prin instituirea şi punerea în aplicare a aceluiaşi mecanism de atenuare a riscului valutar, prevăzut de art. 4.2. din condiţiile generale ale fiecăreia dintre cele două convenţii de credit nr. x/17.06.2008 şi nr. x/29.10.2008 şi în favoarea reclamantei consumatoare. Acest remediu se regăseşte în chiar contractele de credit nr. x/17.06.2008 şi nr. x/29.10.2008, asigurând o protecţie a drepturilor reclamantei (consumator) egală cu cea agreată de părţi pentru pârâtă (profesionist).

Înalta Curte reţine că instanţele devolutive au reţinut, în mod judicios, că prevederea contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat, nu transpune principiul nominalismului, ceea ce înseamnă că este inaplicabil mecanismul de excludere de la analiza caracterului abuziv, aşa cum este acesta reglementat prin art. 3 din Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE.

Contractul de credit bancar este un contract nenumit, motiv pentru care, principiul nominalismului monetar este aplicabil în condiţii foarte limitative.

Împrumutul în monedă străină nu este un împrumut de consumaţie în bani. Cu atât mai puţin, creditul în monedă străină nu este un împrumut în bani, ci o formă de împrumut de consumaţie în bunuri fungibile, astfel că principiul nominalismului monetar nu este aplicabil.

Regula nominalismului monetar nu se aplică nici împrumutului în valută, nici creditului în valută. Principiul nominalismului monetar este favorabil debitorului şi defavorabil creditorului.

Clauza de indexare, consolidare sau adaptare la impreviziune este o derogare convenţională de la principiul nominalismului monetar (care este o normă legală supletivă) şi reflectă valorismul contractual. O astfel de clauză, favorabilă creditorului, nu poate fi exclusă de la analiza caracterului abuziv. Dimpotrivă, dacă amplifică dezechilibrul contractual, o asemenea clauză trebuie luată în discuţie, din oficiu, de către instanţă.

Înalta Curte constată că prevederea contractuală inserată la art. 4.2 pct. I nu este clară şi inteligibilă. Clauza în discuţie vizează dreptul băncii de a efectua conversia creditului atunci când valoarea monedei creditului creşte cu mai mult de 10% şi provoacă un dezechilibru semnificativ, întrucât stabileşte un beneficiu doar în favoarea băncii. Dacă sub aspect procentual această clauză în esenţă nu este una abuzivă, ceea ce creează un dezechilibru este tocmai dreptul discreţionar a băncii de a opera această conversie, fără să fie obligată, în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute chiar de aceasta. Prevederea contractuală analizată nu cuprinde niciun criteriu clar şi previzibil pentru care banca îşi rezervă doar dreptul, nu şi obligaţia de a realiza conversia creditului în cazul fluctuării.

Având în vedere că prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-26/13, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat asupra caracterului clar şi inteligibil în privinţa clauzelor contractuale, Înalta Curte constată că prevederea contractuală analizată nu respectă această exigenţă, care nu se limitează doar la înţelesul gramatical al acesteia, ci la toate urmările ce ar putea fi declanşate prin intermediul clauzei.

Astfel, clauza de la art. 4.2 pct. I din contract creează un dezechilibru semnificativ în sarcina împrumutatului prin prisma faptului că, deşi se ajunge la o majorare a valorii monedei creditului peste 10%, banca nu este obligată să realizeze această conversie, ci doar dacă doreşte îi este conferită această prerogativă.

Nici criticile privind greşita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 de către instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei, nu pot fi primite.

Sub aspectul lipsei de negociere a acestei clauze, la data perfectării contractului de credit, se constată că instanţele de fond au reţinut că banca pârâtă nu a reuşit să răstoarne, prin probele administrate, prezumţia de nenegociere a unei clauze standard preformulate, prezumţie instituită prin art. 4 alin. (3) teza ultimă din Legea nr. 193/2000. A solicita instanţei de recurs să reevalueze circumstanţele factuale ale încheierii/semnării contractului şi anume în ce măsură profesionistul a oferit consumatorului posibilitatea de a negocia, de a influenţa sau modifica conţinutul contractului, este un demers incompatibil cu această etapă procesuală.

În mod asemănător, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat şi celelalte două condiţii, referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor şi la cerinţa de bună-credinţă. În examinarea existenţei dezechilibrului semnificativ, a aplicat criteriile ce rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, pct. 22 şi pct. 23), iar relativ la problema cerinţei de bună-credinţă, a verificat dacă profesionistul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în urma unei negocieri individuale (Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C-415/11, pct. 69).

În acest context, recurenta-pârâtă R. S.A. nu poate solicita instanţei de recurs să procedeze ea însăşi la reevaluarea condiţiilor necesar a fi întrunite pentru ca o clauză contractuală să fie declarată abuzivă, reevaluare ce presupune analiza unor circumstanţe factuale.

Recurenta solicită, în realitate, să se stabilească o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţele cu plenitudine de jurisdicţie, ceea ce contravine scopului căii de atac extraordinare a recursului, acela de a verifica doar conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă R. S.A. împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 567/2021 din 25 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2022.