Application of res judicata from execution objection to bar statute of limitations defense in credit recovery claims

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19.06.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub dosar nr. x/2019, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei să constate prescripţia dreptului material la acţiune în recuperarea sumei de 64.614, 33 euro, în echivalent RON la data formulării cererii, reprezentând debit restant aferent contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. PF/26.04.2006, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 şi toate celelalte prevederi menţionate în acţiune.

Pârâta B.. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

La 06.11.2019, C. şi D. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu prin care au solicitat să se constate, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., prescripţia dreptului material la acţiune în recuperarea sumelor de bani reprezentate de debitul principal in cuantum de 70.000 euro, comisioane şi dobânzi aferente aceluiaşi contract de credit nr. x/26.04.2006, încheiat între reclamanta A. şi pârâta B. S.A., în raport de faptul că intervenienţii au calitatea de garanţi ipotecari.

Pârâta B.. S.A. a formulat întâmpinare faţă de cererea de intervenţie principală, solicitând respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 17.01.2020, a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie principală.

Prin sentinţa civilă nr. 1142 din 17.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Totodată, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. şi cererea de intervenţie principală formulată de intervenienţii în nume propriu C. şi D., ca neîntemeiate.

Împotriva acestei soluţii a promovat cerere de apel C., în calitate de intervenient principal, solicitând admiterea cererii de apel, anularea sentinţei şi, în rejudecare, admiterea cererii principale şi a celei de intervenţie principală, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate.

Prin decizia civilă nr. 838/2023 din 29 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins apelul formulat de intervenientul principal, în nume propriu, C., în contradictoriu cu intimata-intervenientă în nume propriu D., intimata-reclamantă A. şi intimata-pârâtă B. S.A.., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, intervenientul în nume propriu C. a formulat cerere de recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că, deşi, din probatoriile administrate în cauză, reiese fără niciun dubiu faptul că dreptul material la acţiune al pârâtei B. S.A., cu privire la recuperarea debitului aferent contractului de credit nr. x nr. 98/26.04.2006, s-a prescris, în raport de perioada scursă de la data scadenţei ultimei rate şi până la data formulării primei notificări de către pârâtă, instanţa de apel a respins cererea reclamantei şi cererea recurentului.

Prin urmare, apreciază că decizia este netemeinică şi nelegală în contextul situaţiei de fapt, a normelor legale aplicabile şi raportat la clauzele contractului de credit, instanţa de apel reţinând o stare de fapt eronată şi interpretând în mod greşit dispoziţiile legale aplicabile cu privire la prescripţie.

În concret, arată că, deşi prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de intervenţie s-a invocat prescripţia în raport de dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi ale Decretului nr. 167/1958, aplicabile în raport cu data încheierii contractului, instanţa de apel s-a limitat să analizeze prescripţia în mod generic, raportat la clauzele contractului de credit, fără a analiza incidenţa dispoziţiilor invocate.

În continuare, recurentul evocă dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi alin. (4) din C. civ., în raport de care susţine că, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere, în primul rând, legea aplicabilă contractului de credit, în raport de care trebuia să analizeze dacă sunt îndeplinite sau nu condiţiile privind prescripţia dreptului material la acţiune al pârâtei B. S.A. cu privire la debitul derivat din contractul de credit încheiat cu reclamanta.

Astfel, arată că, dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi ale art. 3 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 prevăd că dreptul la acţiune se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani. De asemenea, potrivit art. 6 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executoriu se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani, iar potrivit art. 7 alin. (1) şi alin. (2) din acelaşi act normativ, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită, iar în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în cele al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept, în cauză, 30 de zile de la data scadenţei ultimei rate neachitate, respectiv 30 de zile de la data de 26.02.2007, adică 29.03.2007.

Or, singura referire pe care instanţa de apel a făcut-o cu privire la prevederile Decretului nr. 167/1958 a fost aceea prin care a reţinut că nu se poate raporta calcularea dreptului material de prescripţie la dispoziţiile prevăzute de decret, fără însă a justifica şi de ce a ajuns la această concluzie.

În continuare, învederează că instanţa de apel a reţinut greşit faptul că pârâta poate oricând să solicite executarea silită a debitului din contractul de credit, în contextul în care instanţa s-a raportat la clauzele de la punctele 8.1-8.3 din contract, susţinând în mod eronat că, clauza de la art. 4.11 reprezintă un drept al băncii, deşi drepturile băncii sunt precizate în mod expres la punctul 7.4 din contract.

Recurentul susţine că art. 4.11 din contract instituie un veritabil pact comisoriu în sensul în care, după trecerea unui termen de 30 zile de la data scadenţei unei rate, dacă aceasta nu este achitată de debitor sau coplătitor/garanţi, întregul credit şi toate obligaţiile derivate din acesta devin automat exigibile, clauza fiind extrem de clară în acest sens.

Aşadar, învederează că, data naşterii dreptului de la care începe să curgă prescripţia nu este data la care intimata B. S.A. îşi poate exercita dreptul de a cere executarea silită, cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel, întrucât, potrivit clauzei de la art. 4.11, dreptul de a cere executarea silită s-a născut la momentul la care au trecut cele 30 zile de la scadenţa ultimei rate neachitate.

Autorul prezentei căi de atac susţine că, instanţa de prim control judiciar a făcut o confuzie inexplicabilă între posibilitatea intimatei-pârâte de a-şi exercita dreptul de a cere executarea silită şi de a declara scadenţa anticipată a creditului şi momentul la care s-a născut dreptul acesteia de a cere executarea silită. Procedând în această manieră, susţine că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864.

Astfel, arată că, în raport de clauza prevăzută la art. 4.11 din contract, care are putere de lege între părţile contractante, dreptul de a cere executarea silită s-a născut în cea de-a 31-a zi de la data la care intimata-reclamantă trebuia să plătească rata scadentă, în speţă, 29.03.2007.

Prescripţia dreptului material la acţiune curge de la data naşterii raportului de drept, în cauză, 30 de zile de la data scadenţei ultimei rate neachitate -29.03.2007, indiferent de împrejurarea că intimata-creditoare a înţeles să uzeze de acest drept al său, fiind evident că prescripţia s-a împlinit cu mult anterior oricărui act/notificare făcută de intimata-reclamantă.

Totodată, arată că instanţa de apel avea obligaţia să verifice chiar şi din oficiu împlinirea termenului de prescripţie faţă de reclamantă şi să constate împlinirea lui la 29.03.2010.

Pornind de la acest aspect, arată că, la momentul la care s-au efectuat notificări în cauză de către intimata-pârâtă, era îndeplinit şi termenul de prescripţie de 10 ani, în raport de contractul de ipotecă.

În plus, învederează că, deşi intervenientul a invocat calitatea sa de garant ipotecar în raport de contractul de ipotecă, instanţa de apel nu a analizat prescripţia şi în raport cu acest titlu executoriu, limitându-se doar să reţină că nu este învestită în acest sens. Or, recurentul susţine că apărările sale au vizat tocmai calitatea sa de garant ipotecar, iar interesul său se raportează tocmai la această calitate deci, implicit, la contractul de ipotecă imobiliară.

Autorul recursului precizează că intimata-pârâtă nu a contestat nici faptul că ultima rată neachitată de intimata-reclamantă era scadentă la 26.02.2007, nici că dreptul material la acţiune privind punerea în executare s-a născut la 29.03.2007.

O altă critică a recurentului priveşte faptul că instanţa a reţinut strict faptul că prescripţia dreptului material la acţiune a fost invocată doar raportat la clauza contractuală de la art. 4.11 şi că nu este învestită cu analiza prescripţiei decât în raport de această clauză contractuală, deşi, în virtutea rolului activ, instanţa trebuia să analizeze prescripţia dreptului material la acţiune atât în raport de contractul de credit, cât şi în raport de contractul de ipotecă imobiliară.

Astfel, consideră că instanţa de prim control judiciar a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., care prevăd obligaţia instanţei de a cere părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, cu privire la situaţia de fapt, motivarea în drept pe care părţile le invocă, precum şi dreptul de a pune în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

Prin urmare, arată că punerea în discuţia părţilor a unor împrejurări de fapt sau de drept de natură să ducă la dezlegarea pricinii nu reprezintă o încălcare a cadrului procesual fixat de reclamant cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Printr-o ultimă critică, recurentul invocă faptul că instanţa de apel a făcut referire, în cuprinsul considerentelor, la decizia nr. 60/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ce priveşte interpretarea şi aplicarea art. 2431 din noul C. civ., or, în cauză este aplicabil C. civ. de la 1864.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 483, art. 485-487, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante A. la 23.08.2023, intimatei-interveniente în nume propriu D. la 22.08.2023 şi 24.08.2023 şi intimatei-pârâte B. S.A. la 22.08.2023 .

La 30.08.2023, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la 05.09.2023, care nu a formulat întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Un prim set de critici formulate de recurentul-intervenient vizează faptul că, la analiza prescripţiei dreptului material la acţiune în recuperarea debitului, instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi pe cele ale Decretului nr. 167/1954, deşi aceste acte normative erau aplicabile în cauză, raportat la data încheierii contractului de credit.

Astfel, susţine recurentul, în cauză, termenul de prescripţie a dreptului intimatei-pârâte de a solicita recuperarea debitului neachitat din contractul de credit bancar nr. x/26.04.2006 a început la 29.03.2007, respectiv în termen de 30 de zile de la data scadenţei ultimei rate neachitate, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 4.11 din contractul de credit, fiind deci aplicabile dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864 şi ale Decretului nr. 167/1954.

Critica, subsumată motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu va fi însuşită de instanţa de recurs.

Analizând decizia atacată, instanţa supremă notează că, în ce priveşte termenul la care este declarat scadent anticipat întregul credit şi a neîmplinirii termenului de prescripţie la acel moment, instanţa de prim control judiciar a reţinut autoritatea de lucru judecat, sub efectul ei pozitiv, a deciziei civile nr. 1648/15.07.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, definitivă, pronunţată în dosar nr. x/2019, având ca obiect contestaţia la executare formulată de contestatorii C. şi D., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., privind executarea demarată împotriva acestora în temeiul contractului de credit nr. x/26.04.2006 şi contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x/05.05.2006 de BNP E..

Astfel, a constatat că, prin decizia pronunţată în contestaţia la executare, s-a reţinut, pe de o parte, faptul că, creditul nu era declarat scadent anticipat automat, la împlinirea unui termen de 30 de zile de la scadenţa ratei neachitate, creditorul având prerogativa de a aprecia dacă se impune declararea scadenţei anticipate sau nu, art. 4.11 din condiţiile generale ale contractului de credit neinfirmând această concluzie, iar, pe de altă parte, faptul că, la 13.08.2018, când au fost comunicate notificările nr. 17826 şi 17827, banca nu declarase scadenţa anticipată a creditului, aşadar începutul termenului de prescripţie pentru executarea silită a sumelor datorate în temeiul contractului de credit nu poate fi anterior datei de 13.08.2018.

Faţă de aceste considerente, în prezenta cauză, instanţa de apel a concluzionat că nu se poate raporta, în calcularea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, la dispoziţiile vechiului Decret nr. 167/1958 ci, având în vedere data declarării anticipate a creditului - 11.10.2018, moment despre care a reţinut că nu a fost contestat de părţi, doar la prevederile noului C. civ.

Or, recurentul nu a înţeles să critice acest raţionament al instanţei de prim control judiciar, ci s-a cantonat în a reitera criticile din memoriul de apel, privind interpretarea dispoziţiilor clauzei nr. 4.11 din contractul de credit astfel încât să rezulte că, în cauză, dreptul de a cere executarea silită se calculează începând cu 30 de zile de la data scadenţei ultimei rate neachitate, respectiv 30 de zile de la data de 26.02.2007, adică de la 29.03.2007.

Însă, în contextul în care instanţa de apel a răspuns acestor critici reţinând autoritatea de lucru judecat a deciziei pronunţate în contestaţia la executare, prin care s-a tranşat cu caracter definitiv faptul că creditul nu a fost declarat scadent anticipat în termen de 30 de zile de la scadenţa ultimei rate neachitate, precum şi faptul că, la 13.08.2018 nu începuse să curgă termenul prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, criticile recurentului apar ca fiind străine de raţionamentul care a fundamentat soluţia instanţei.

În orice caz, instanţa supremă notează că stabilirea voinţei părţilor, interpretarea clauzelor contractului şi a probatoriului administrat nu pot face obiectul cercetării în calea de atac a recursului, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul instanţelor devolutive.

Nu în ultimul rând, instanţa de recurs notează că, prin reiterarea aceloraşi critici din memoriul de apel, privind aplicarea dispoziţiilor C. civ. de la 1864 şi a Decretului nr. 167/1958, recurentul ignoră faptul că, prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut că părţile nu au contestat faptul că declararea scadenţei anticipate a creditului s-a produs la 11.10.2018. Totodată, în urma analizării probatoriului, pe care instanţa de recurs nu îl poate reevalua, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, după această dată, creditorul bancar a realizat direct demersuri de executare silită, fără a mai încerca recuperarea pe cale amiabilă a creanţei după declararea ca exigibil a întregului împrumut. Aşadar, a stabilit instanţa de apel că dreptul de a cere executarea silită în favoarea băncii, s-a născut concomitent cu dreptul la acţiune în sens material.

Raportat la această stare de fapt, instanţa supremă observă că însăşi dispoziţiile invocate de recurent, respectiv art. 6 alin. (2) şi (4) din noul C. civ., impun ca prescripţia să fie calculată potrivit dispoziţiilor noului C. civ.

A mai invocat recurentul şi faptul că, instanţa de apel a reţinut strict faptul că prescripţia dreptului material la acţiune a fost invocată doar raportat la clauza contractuală de la art. 4.11 şi că nu este învestită cu analiza prescripţiei decât în raport de această clauză contractuală, deşi, în virtutea rolului activ, instanţa trebuia să analizeze prescripţia dreptului material la acţiune atât în raport de contractul de credit, cât şi în raport de contractul de ipotecă imobiliară.

Întrucât se invocă încălcarea de către instanţa de apel a unor norme de procedură, critica va fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi va fi analizată ca atare.

Critica este nefondată.

Instanţa supremă reţine, în acord cu instanţele anterioare, că atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea de intervenţie principală au un singur obiect, iar acela este constatarea intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune în recuperarea sumelor aferente contractului de credit bancar PF98/26.04.2006.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

De asemenea, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

În considerarea principiului disponibilităţii, date fiind inclusiv prevederile anterior citate, instanţa de judecată nu va putea aşadar, schimba obiectul cererii de chemare în judecată, înţeles pornind de la prevederile art. 194 lit. c) C. proc. civ., ca reprezentând pretenţia concretă a reclamantului şi nici cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant, acestea reprezentând coordonatele procesuale ale judecăţii sale. Obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la obiectul şi cauza cererii, constituie corelativ, garanţia aplicării principiului în discuţie.

Deci, instanţa nu ar putea să analizeze situaţia de fapt decât prin raportare la obiectul şi la cauza invocate de către reclamantul din procesul judiciar, judecătorul fiind ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor şi trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut (omnia petita), fără însă a depăşi limitele învestirii (numai asupra a ceea ce s-a cerut).

Prin urmare, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că, din verificarea cererii de intervenţie voluntară rezultă că s-a solicitat explicit constatarea prescrierii dreptului material la acţiune cu privire la contractul de credit, numai acest aspect constituind obiectul analizei primei instanţe.

În ce priveşte critica recurentului privind reţinerea de către instanţa de apel, în mod greşit, a unei decizii pronunţate în interesul legii cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 2512 din Noul C. civ., instanţa supremă o va respinge ca nefondată, în condiţiile în care, din considerente nu rezultă că soluţia s-a întemeiat pe decizia de hotărâre preliminară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 60/2017. Această decizie de unificare a practicii judiciare a fost invocată, în apărare subsidiară, de intimata-pârâtă şi nu a fost analizată de către instanţa de prim control judiciar.

Pentru aceste considerente, constatând că nu pot fi reţinute motivele de nelegalitate invocate de recurentul-intervenient, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat recurentul-intervenient C. împotriva deciziei civile nr. 838/2023 din 29 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-intervenient C. împotriva deciziei civile nr. 838/2023 din 29 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2023.