Reversal of civil liability for unjustified mandate revocation dismissed; final judgment affirmed against former corporate officer

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 29.05.2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. (C.N.A.B.) la: plata sumelor de 36.440 euro, reprezentând daune-interese stabilite în conformitate cu prevederile Contractului de Administrare nr. x/17.05.2013 şi 246.500 euro, reprezentând daune-interese care decurg din Contractul de Mandat nr. x/21.05.2013; actualizarea acestor sume cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, calculate începând cu data de 01.06.2014 şi până la data achitării efective şi integrale a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 30, art. 194-195 C. proc. civ., precum şi pe dispoziţiile art. 95 pct. 1 raportat la art. 94 pct. 1 lit. k) din acelaşi Cod, art. 63 din Legea nr. 31/1990 în privinţa competenţei instanţei sesizate şi pe următoarele dispoziţii de drept material: art. 72, art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, precum şi pe celelalte dispoziţii legale de drept material şi procesual invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin notele scrise depuse la dosar, reclamantul a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că solicită obligarea pârâtei la plata sumelor de 167.620 RON şi 1.133.900 RON, echivalentul a 36.440 euro şi a 246.500 euro la cursul B.N.R. de la momentul formulării cererii introductive, precum şi a dobânzii legale aferente acestor sume, calculate de la data de 01.06.2016 şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3514 din 10 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Ilfov a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A.

A obligat pârâta la plata sumei de 167.620 RON, cu titlu de daune interese conform contractului de administrare nr. x/17.05.2013 şi la plata sumei de 246.500 RON cu titlu de daune interese conform contractului de mandat din data de 21.05.2013, precum şi la plata dobânzii legale aferentă debitului principal, de la data de 1.06.2016 până la data plăţii efective.

Totodată, a obligat pârâtul la plata sumei de 29.040,48 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

La data de 21.02.2019, reclamantul A. a formulat cerere de îndreptare eroare materială, prin care a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 3514/10.12.2018, în sensul că daunele interese conform contractului de mandat nr. x/21.05.2013 sunt în cuantum de 1.133.900 RON, iar nu în valoare de 246.500 RON. În acest sens, a arătat că şi-a precizat cererea de chemare în judecată şi a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 167.620 RON şi 1.133.900 RON, echivalentul a 36.440 euro şi respectiv 246.500 euro la cursul B.N.R. de la momentul formulării cererii introductive.

Prin încheierea de cameră de consiliu din data de 19.03.2019, Tribunalul Ilfov a respins cererea de îndreptare eroare materială ca neîntemeiată, apreciind că aspectele invocate de către petentul-reclamant nu se circumscriu noţiunii de îndreptare eroare materială, în sensul art. 442 C. proc. civ., putând fi remediate doar în cadrul exercitării căii de atac a apelului.

Printr-o altă cerere, înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 8 iulie 2020, reclamantul A. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul aceleiaşi sentinţe pronunţate de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2017, în sensul de a se menţiona obligarea pârâtului la plata dobânzii legale începând cu data de 01.06.2014, iar nu începând cu data de 01.06.2016, cum din eroare s-a menţionat.

Prin încheierea de cameră de consiliu din 16 septembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Ilfov a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamantul A. şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 3514/10.12.2018 pronunţată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2017, în sensul că:

"obligă pârâtul la plata dobânzii legale aferente debitului principal de la data de 1.06.2014 până la data plăţii efective", în loc de "obligă pârâtul la plata dobânzii legale aferente debitului principal de la data de 1.06.2016 până la data plăţii efective".

Împotriva sentinţei civile nr. 3514/10.12.2018 au formulat apel ambele părţi, reclamantul A. formulând apel şi împotriva încheierii de şedinţă din 19.03.2019.

Prin apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 3514/10.12.2018, reclamantul A. a solicitat schimbarea în parte a sentinţei şi obligarea pârâtei C.N.A.B. la plata daunelor interese conform Contractului de mandat nr. x/21.05.2013 în cuantum de 1.133.900 RON, iar nu în valoare de 246.500 RON, cum în mod neîntemeiat s-a reţinut prin dispozitivul hotărârii.

Prin apelul formulat împotriva încheierii de şedinţă din 19.03.2019, reclamantul A. a solicitat, raportat la dispoziţiile art. 480 alin. (2) C. proc. civ., schimbarea în tot a încheierii şi admiterea cererii de îndreptare eroare materială, în sensul îndreptării erorii materiale din dispozitivul sentinţei civile nr. 3514/10.12.2018, daunele interese conform Contractului de mandat nr. x/21.05.2013 fiind în cuantum de 1.133.900 RON, iar nu în valoare de 246.500 RON, astfel cum din eroare s-a reţinut în dispozitivul hotărârii.

În motivare, apelantul reclamant a arătat că încheierea cuprinde motive străine de natura cauzei, solicitarea reclamantului neavând legătură cu pretinsele motive pentru care prima instanţă a respins cererea de îndreptare eroare materială, neexistând nicio solicitare referitoare la cheltuielile de judecată.

Prin apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 3514/10.12.2018, Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. a solicitat, în principal, admiterea apelului, cu consecinţa modificării sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii introductive ca neîntemeiată, iar în subsidiar, obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 133 din 25 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3514/10.12.2018 pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2017.

Totodată, a admis apelul reclamantului A. la încheierea de îndreptare eroare materială din data de 19.03.2019 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, pe care a schimbat-o, în sensul că:

A admis cererea de îndreptare eroare materială şi a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinţei nr. 3514/10.12.2018, în sensul că suma datorată de pârâtă cu titlul de daune interese conform contractului de mandat din 21.05.2013 este de 1.133.900 RON, în loc de 246.500 RON, cum din eroare s-a trecut.

A respins apelul reclamantului A. împotriva sentinţei civile nr. 3514/10.12.2018, ca rămas fără interes.

A obligat apelanta pârâtă la plata către apelantul reclamant a sumei de 12.912 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta COMPANIA NAŢIONALA AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1102 din 22 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. împotriva deciziei civile nr. 133 din 25 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 5 ianuarie 2022, sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 332 din 22 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în rejudecare, a admis apelul formulat de pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3514/10.12.2018, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2017.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 3514/10.12.2018, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2017.

A respins, ca rămas fără obiect, apelul formulat de către reclamant împotriva încheierii de îndreptare din 19.03.2019, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2017.

A schimbat sentinţa apelată, în sensul că, a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat apelantul reclamant la plata către apelanta pârâtă a sumei de 15.562,65 RON, cheltuieli de judecată în apel şi recurs.

Împotriva deciziei civile nr. 332 din 22 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, reclamantul A. a declarat recurs, prin care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, sub aspectul căilor de atac declarate de ambele părţi împotriva sentinţei Tribunalului Ilfov.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că, prin decizia recurată, au fost interpretate necorespunzător prevederile art. 501 C. proc. civ.

Detaliind, autorul prezentului demers judiciar a arătat că, pe întreaga perioadă a desfăşurării procesului, a susţinut că revocarea mandatelor este evidenţiată de numirea succesivă a altor persoane în calitate de director general, respectiv, administrator, fiind incidente dispoziţiile art. 2031 alin. (2) C. civ., dar şi că, în decizia pronunţată de Înalta Curte nu există niciun aspect legat de modul în care aceste dispoziţii legale ar trebui să fie interpretate în cauza dedusă judecăţii, astfel încât, în raport de incidenţa art. 2031 alin. (2) C. civ., nu se poate considera că instanţa de recurs a dat o anume dezlegare/interpretare care să fie obligatorie în rejudecare.

A mai învederat că, în rejudecare, Curtea de Apel a evidenţiat "omisiunea analizării (revocării tacite, potrivit art. 2031 alin. (2) C. civ.) de către instanţa de recurs" dar şi faptul că, prin hotărârea recurată, s-a concluzionat că aspectele de mai sus "nu invalidează concluzia asupra problemei de drept referitoare la aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 1371 alin. (4) şi art. 155 din Legea nr. 31/1990, respectiv art. 1270, art. 2032 C. civ. coroborate cu art. 8.4 din contractul de administrare şi art. 9.3 din contractul de mandat şi, pe cale de consecinţă, nici obligaţia instanţei de apel de a respecta această concluzie, cu prilejul rejudecării"

Recurentul-reclamant apreciază că, procedând în această manieră, instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 501 C. proc. civ., în sensul oferirii unei interpretări extensive acestei reguli de procedură.

În concret, arată că, din moment ce Înalta Curte nu s-a pronunţat asupra existenţei sau nu a unei revocări a mandatelor (director general şi membru în Consiliul de Administraţie al C.N.A.B.) prin prisma incidenţei art. 2031 alin. (2) C. civ., analiza apelurilor prin raportare la textul de lege amintit nu ar putea fi considerată drept o nerespectare a dezlegării pe care instanţa de recurs a oferit-o unei probleme de drept, ci, dimpotrivă, tocmai o astfel de interpretare extensivă a art. 501 C. proc. civ. generează încălcarea regulii de procedură.

Conchizând asupra incidenţei acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant susţine că, atâta vreme cât instanţa de recurs nu a oferit o anume interpretare textului de lege evocat, analiza proprie, în rejudecare, a instanţei de apel şi, implicit, consecinţele reţinerii unei revocări tacite a mandatelor pe considerentul numirii altor persoane în aceleaşi funcţii deţinute de recurentul-reclamant nu pot echivala cu o ignorare/încălcare a dezlegării care este obligatorie pentru instanţa de apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că acesta este o consecinţă directă a primului motiv de casare invocat - încălcarea art. 501 C. proc. civ.

În concret, arată că, prin modul în care instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., s-a ajuns nu doar la o aplicare greşită a prevederilor art. 2031 alin. (2) C. civ., ci chiar la ignorarea acestora.

În susţinerea incidenţei acestui motiv de casare, recurentul arată că, la dezbaterea apelului C.N.A.B. (pag. 2 par. 2 şi 3) s-a susţinut incidenţa dispoziţiilor din C. civ. care stabilesc că "împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere revocă mandatul iniţial", consecinţa fiind reţinerea unei revocări tacite a mandatelor acordate recurentului-reclamant, iar prin încălcarea dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel a ignorat normele de drept material a căror aplicare generează concluzia temeiniciei acţiunii introductive şi, implicit, respingerea apelului formulat de C.N.A.B. şi admiterea apelului împotriva încheierii de îndreptare eroare materială formulat de recurentul-reclamant.

Totodată, se mai arată că, necesitatea verificării acestui text de lege, care generează concluzia revocării tacite a mandatelor de care a beneficiat recurentul-reclamant, se impune cu atât mai mult cu cât chiar instanţele de judecată care au analizat hotărârile A.G.A. privind atragerea răspunderii pentru activitatea desfăşurată de recurentul-reclamant în calitate de director general şi de membru în Consiliul de Administraţie al C.N.A.B., dispunând nulitatea absolută a acestora, au evidenţiat că, deşi asemenea hotărâri nu pot fi atacate de directorul general şi/sau administratorul C.N.A.B., cu toate acestea, persoanele care au fost înlăturate abuziv din funcţiile respective beneficiază de dreptul de a solicita despăgubiri.

Or, în ipoteza reţinută de instanţa de apel în rejudecare, care a refuzat să verifice incidenţa textului de lege care atestă revocarea tacită a mandatelor, directorului general sau administratorului îi este înlăturată orice formă de protecţie faţă de o asemenea hotărâre arbitrară din partea societăţii.

În încheiere, recurenta solicită instanţei de recurs ca, din perspectiva tuturor argumentelor învederate, să caseze decizia recurată şi să dispună trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel sub aspectul căilor de atac declarate de ambele părţi împotriva sentinţei Tribunalului Ilfov.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

La 15 iunie 2022, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la fila x, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI.

La 15 iulie 2022, intimata-pârâtă, prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

La 1 august 2022, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la dosar, întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 23 mai 2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părţi, cu posibilitatea acordată acestora de a depune un punct de vedere, în termen de 10 zile de la comunicarea raportului.

Părţile nu au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 10 octombrie 2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen pentru soluţionarea acestuia, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul declarat în cauză, în temeiul motivelor invocate şi a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că, prin decizia recurată au fost interpretate necorespunzător prevederile art. 501 C. proc. civ.

În concret, autorul prezentului demers judiciar a arătat că, pe întreaga perioadă a desfăşurării procesului, a susţinut că revocarea mandatelor este evidenţiată de numirea succesivă a altor persoane în calitate de director general, respectiv, administrator, fiind incidente dispoziţiile art. 2031 alin. (2) C. civ., dar şi că, prin decizia pronunţată de Înalta Curte, nu există nici un aspect legat de modul în care aceste dispoziţii legale ar trebui să fie interpretate în cauza dedusă judecăţii, astfel încât, în raport de incidenţa art. 2031 alin. (2) C. civ., nu se poate considera că instanţa de recurs a dat o anume dezlegare/interpretare care să fie obligatorie în rejudecare.

Cu privire la această critică, instanţa de recurs reţine că, prin decizia nr. 1102/22.04.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, admiţând recursul pârâtei C. civ..N.B. S.A., instanţa supremă a reţinut că:

"nici efectul hotărârii AGA de încetare de drept a mandatului şi nici efectul anulării hotărârii de repunere a mandatarului în drepturile sale contractuale cu respectarea obligaţiilor sale corelative de mandatar nu pot echivala cu situaţia reţinută de instanţa de apel, anume revocarea mandatarului fără just temei, care dă dreptul acestuia la dezdăunare. Aceasta deoarece, în interpretarea corectă a dispoziţiilor legale ce reglementează forţa obligatorie a contractului între părţi, instanţa de apel ar fi putut constata că în speţă nu se poate da eficienţă dispoziţiilor pct. 8.4 din contractul de administrare în temeiul art. 1270 C. civ., întrucât nu a existat situaţia unei revocări fără justă cauză a mandatului intimatului A., întrucât dacă ar fi avut loc o revocare a acestuia, nu ar mai fi existat posibilitatea repunerii în vigoare a contractului de administrare şi repunerea intimatului A. în funcţia de administrator, cum a fost cazul în speţă.

În ceea ce priveşte revocarea fără justă cauză a mandatului de director general C.N.A.B. al intimatului de către recurentă, se constată că au fost interpretate şi aplicate greşit normele de drept material consacrate de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, precum şi dispoziţiile art. 1270 şi art. 2032 C. civ., atunci când instanţa de apel a considerat, în mod eronat că suspendarea de drept a mandatului de director general al intimatului A., ca urmare a declanşării acţiunii în răspundere a directorului general, în temeiul dispoziţiilor evocate, ca efect al Hotărârii AGA a C.N.A.B. nr. 50/29.05.2014, ar echivala juridic cu revocarea fără justă cauză a mandatului de Director General de către recurentă.

În acest sens, se reţine că mandatul reclamantului nu a fost revocat, ci a fost dus la bun sfârşit, context în care nu poate fi aplicat art. 9.3 din contractul de mandat [...]. Astfel, reclamantul nu poate invoca o revocare fără justă cauză a mandatului, întrucât această revocare invocată de reclamant a reprezentat o suspendare, reclamantul revenind în funcţia ocupată, primind în continuare remuneraţia".

Totodată, a reţinut instanţa supremă că "o suspendare a unui mandat - ce vizează art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, nu poate fi în acelaşi timp şi o revocare a aceluiaşi mandat, cu atât mai puţin o revocare fără justă cauză, prevăzută de art. 9.3 din contractul de mandat nr. SG 2419 din 21 mai 2013".

Potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul", iar, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, "după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

Pornind de la acest text de lege, Înalta Curte reţine că modalitatea în care instanţa de recurs, prin decizia de casare, a dezlegat un aspect litigios se impune fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării, datorită efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia, statuările definitive ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, care a tranşat definitiv un aspect al litigiului.

Forţa obligatorie a deciziei instanţei de recurs asupra problemelor de drept decurge din finalitatea controlului judiciar şi este pe deplin conformă cu poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al cărui scop este, conform dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe.

Instanţa de trimitere este obligată să respecte hotărârea instanţei de casare, neavând posibilitatea de a repune în discuţie chestiunile tranşate definitiv şi, cu atât mai puţin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forţa obligatorie şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.

Pornind de la aceste consideraţii, se constată că instanţa de apel în mod judicios a reţinut faptul că aceasta, în rejudecare, nu poate decât să confere eficienţă juridică aspectelor rezolvate de instanţa supremă, respectiv să reţină că nu a existat o revocare fără justă cauză a mandatului de administrator/director general al reclamantului şi, implicit, că acesta nu este îndreptăţit la daune interese ca urmare a încetării de drept a mandatului de administrator, respectiv a suspendării celui de director general, nefiind îndeplinită premisa aplicării dispoziţiilor art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

În acest context, instanţa supremă notează că, în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că, în rejudecare, după casare, nu pot fi primite susţineri ale apelantului-reclamant prin care acesta încearcă să demonstreze că problema de drept deja tranşată de instanţa de recurs, în sensul inexistenţei unei revocări a mandatelor de director şi de administrator ale reclamantului, ar putea primi o soluţie contrară.

De altfel, instanţa supremă constată că apărările reclamantului, în sensul că, ulterior deciziei de atragere a răspunderii, inclusiv a directorului general, funcţia a fost ocupată succesiv de alte persoane, fiind deci incidente dispoziţiile art. 2031 alin. (2) C. civ. potrivit cărora "împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere revocă mandatul iniţial", au fost expuse prin întâmpinarea formulată faţă de recursul declarat de intimata-pârâtă, în primul ciclu procesual.

Or, de vreme ce, pe baza susţinerilor părţilor şi a temeiurilor de drept incidente în cauză, instanţa de recurs a stabilit că nici mandatul reclamantului de administrator, nici cel de director nu au fost revocate, nu se poate admite susţinerea recurentului-reclamant în sensul că, în recurs, în primul ciclu procesual, prin admiterea căii de atac exercitate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte nu ar fi înlăturat şi această apărare a reclamantului. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Totodată, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, incidenţa dispoziţiilor art. 2031 alin. (2) din C. civ. s-a constituit într-o simplă apărare a reclamantului, faţă de susţinerile recurentei-pârâte, şi nu reprezintă cauza juridică a cererii de chemare în judecată, care să impună o dezlegare explicită.

Critica recurentei este deci, nefondată, instanţa de apel pronunţând decizia cu respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

În ce priveşte critica recurentului-reclamant privind omisiunea instanţei de apel de a aplica dispoziţiile art. 2031 alin. (2) C. civ., subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă constată faptul că are ca premisă încălcarea de către instanţa de prim control judiciar a dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., critică invalidată de instanţa de recurs, pentru considerentele reţinute anterior.

Prin urmare, în contextul în care, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, s-a statuat cu caracter definitiv faptul că nu a intervenit o revocare a mandatului de director general/administrator al reclamantului, în mod judicios nu a primit spre analiză argumentele apelantului-reclamant privind intervenirea unei revocări tacite a mandatelor sale, aspect de natură a repune în discuţie în mod nepermis dezlegările cu caracter obligatoriu ale instanţei de recurs.

De altfel, prevederile art. 2031 alin. (2) C. civ. reprezintă o normă generală, înlăturată de la aplicare de normele speciale ale Legii nr. 31/1990 republicată, ce au fundamentat soluţia de casare cu trimitere a instanţei de recurs.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte urmează a înlătura această critică invocată prin recursul formulat de către reclamant.

Reţinând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 332 din 22 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligă recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 5.325,67 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 332 din 22 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 5.325,67 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2023.