Validity of separate consensual agreement for construction add-ons and exclusion of contractual penalties from main fixed-price construction contract

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursurilor formulate, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 11.10.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., l-a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanţei obligarea acestuia la plata contravalorii facturii seria xibo, nr. x/14.07.2016 în valoare de 1.020.465,26 RON, reprezentând lucrări suplimentare executate în temeiul contractului de antrepriză nr. x/17.07.2015; obligarea la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere, potrivit art. 7 alin. (2) din contractul de antrepriză calculate de la data de 16.07.2016 (data comunicării facturii nr. x) până la data achitării efective a debitului principal; înscrierea în C.F. a dreptului de ipotecă legală asupra imobilului situat în localitatea Bucureşti, Calea x, Sector 1 până la plata debitului neachitat; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1196/2017 din 07 aprilie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei de interes, respectiv excepţia inadmisibilităţii capătului 3 de cerere, invocate de pârât, şi a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, precum şi împotriva tuturor încheierilor premergătoare, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B. şi administrator special D., a declarat apel, solicitând, în principal, admiterea apelului, anularea sentinţei atacate, având în vedere că aceasta nu respectă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., câtă vreme din cuprinsul acesteia nu reies motivele de fapt şi de drept care au determinat pronunţarea soluţiei, şi pe cale de consecinţă, reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată; în subsidiar, admiterea apelului, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei civile nr. 1196 din data de 7.04.2017, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1020A din 23 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B.; a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea; a obligat intimatul-pârât să plătească apelantei-reclamante suma de 417.247,16 RON, cu titlu de contravaloare lucrări; a obligat intimatul-pârât să plătească apelantei-reclamante suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

I. Împotriva deciziei civile nr. 1020A din 23 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B. şi administrator special D., a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, schimbarea, în parte, a hotărârii recurate, cu consecinţa admiterii pretenţiilor în totalitate, şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

După expunerea situaţiei de fapt, în motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că motivele de recurs sunt subsumate motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la achitarea integrală a facturii nr. x/14.07.2016, recurenta-reclamantă solicită instanţei de recurs să verifice şi să constate că instanţa de apel a aplicat o modalitate de calcul eronată atunci când a procedat la însumarea contravalorii lucrărilor suplimentare reţinute în cuprinsul raportului de expertiză.

Astfel, susţine recurenta-reclamantă că, deşi instanţa de apel şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză, astfel cum a fost completat, aceasta a omis să verifice tabelul centralizat nr. 1, rectificat în luna decembrie 2021 de expertul desemnat, şi s-a raportat la prima versiune a tabelului, ceea ce a condus la reţinerea unei valori eronate a lucrărilor efectuate, de 15.441 euro, şi nu de 29.538,25 euro, cum era corect.

Arată că, la această sumă trebuia adăugată valoarea lucrărilor suplimentare efectuate la acoperiş, de 6.121 euro, şi despre care instanţa a reţinut că se vor adăuga lucrărilor prezentate în tabelul centralizat nr. 1, rezultând astfel o valoare totală a lucrărilor de 35.659,25 euro şi nu de 21.562 euro, cum eronat a calculat instanţa de apel.

În acelaşi context, susţine că, şi valoarea totală a tabelului centralizat nr. 2 este eronată, instanţa reţinând greşit că lucrările efectuate au fost în valoare de 38.861 euro, prin preluarea calculului eronat din tabelul centralizat nr. 1, însumarea corectă a lucrărilor suplimentare din tabelul centralizat nr. 2 fiind de 43.577 euro.

Cu privire la valoarea de 6.235 euro, reprezentând totalul lucrărilor suplimentare menţionate în tabelul centralizat nr. 3, dar neredat în cuprinsul raportului de expertiză întocmit, arată recurenta-reclamantă că instanţa a omis a o verifica, iar, în acest context, deşi nu se poate realiza o verificare a modul de calcul, apreciază că cel puţin această valoare ar trebui adăugată ca reprezentând lucrări suplimentare.

De asemenea, şi valoarea lucrărilor suplimentare menţionate în tabelul centralizat nr. 4 şi reţinută de instanţa de apel, consideră că este eronată. Detaliind, arată că valoarea corectă era de 103.722,24 euro, la care s-ar adauga suma de 14.216 euro reprezentând lucrări de instalaţii, rezultând valoarea de 117.938,24 euro şi nu 92.516 euro, cum în mod eronat a calculat instanţa de apel.

Sub aspectul imposibilităţii expertului desemnat de a răspunde obiectivelor stabilite de instanţă - fapt ce impunea, în opinia sa, suplimentarea probatoriului cu înscrisurile menţionate de expert - solicită autoarea recursului să se constate că expertul nu a răspuns obiecţiunii 8.2 din motive ce nu ţineau de acesta, în formularea răspunsului fiind necesar a avea cunoştinţă de documentaţia completă referitoare la contractul aferent chiriaşului E. şi care se regăsea în posesia intimatului şi/sau a terţului şi, pe cale de consecinţă, să dispună în sarcina acestora să depună la dosar documentaţia completă, astfel încât expertul să poată să răspunde obiecţiunii.

În continuare, susţine recurenta-reclamantă că hotărârea recurată este nemotivată, contradictorie şi lacunară, considerând că se impunea ca instanţa de apel să expună în cuprinsul hotărârii raţionamentul logico-juridic pentru care o parte a pretenţiilor sale au fost înlăturate.

În esenţă, critică decizia arătând că instanţa de apel nu a motivat soluţia pronunţată, întrucât nu ar fi atribuit sumele corespunzătoare materialelor, manoperei suplimentare, nu a arătat motivul pentru care cheltuielile suplimentare necesare şi aferente organizării pe şantier pentru o perioadă mai mare decât cea prevăzută iniţial în contract nu au fost acordate, deşi exista un act adiţional, respectiv nu ar fi arătat motivul pentru care nu a acordat contravaloarea altor lucrări, precum cele de zidărie, confecţii metalice.

Astfel, arată că simpla menţiune din pagina 10, paragrafele 7-8, referitoare la "restul sumei până la 1.020.465 RON nu este datorată de intimat având în vedere că reprezintă costul materialelor şi manoperei pentru lucrări EXECUTATE dar care nu intră în categoria celor care nu puteau fi prevăzute de la început, respectiv, acestea sunt lucrări care puteau şi trebuiau să fie cuprinse în oferta de preţ, cu atât mai mult cu cât preţul s-a stabilit forfetar", nu reprezintă o analiză efectivă a pretenţiilor sale şi nici nu expune o motivare propriu-zisă a respingerii acestora.

În continuare, punctează recurenta-reclamantă că, aspectul esenţial care a determinat necesitatea efectuării lucrărilor suplimentare l-a reprezentat încheierea între intimat şi E. a contractului de închiriere a spaţiului, chiriaşul prezentând o serie de cerinţe nemenţionate în proiectul iniţial de execuţie, ceea ce a condus la încheierea actului adiţional nr. x din 20.11.2015 la contractul de antrepriză, prin care părţile au convenit prelungirea termenului de finalizare a lucrărilor.

Sub aspectul aplicării eronate a normelor de drept material, susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1867 C. civ., respectiv art. 1270 C. civ.

În acest sens arată că, deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect că, prin prezenţa unui împuternicit pe şantier, prin lipsa de obiecţiuni de orice natură cu privire la lucrările suplimentare, nu se poate reţine susţinerea intimatului în sensul că nu a cunoscut sau că nu a dorit lucrările în cauză, precum şi faptul că lucrările suplimentare sunt rezultatul cerinţelor chiriaşului, intimatul dându-şi acordul pentru realizarea acestora, a aplicat eronat norma prevăzută de art. 1867 C. civ., într-un mod riguros, care nu a permis analizarea esenţei contractului de antrepriză.

Astfel, raportat la clauza prevăzută la art. 6 din contract, arată că preţul forfetar este asimilat, mai degrabă, unui preţ estimat, câtă vreme părţile au prevăzut expres lucrările cuprinse în cadrul preţului global, iar potrivit pct. 2 al art. 6, orice lucrare suplimentară trebuia să fie achitată de către intimat la un preţ unitar.

Totodată, susţine recurenta-reclamantă că, deşi instanţa de apel reţine art. 1270 C. civ., nu face dovada aplicării acestei norme întrucât, prin raportare la posibilitatea agreată de părţi în art. 6, respectiv mai multe variante de stabilire a preţului final "preţul datorat de beneficiar antreprenorului reprezintă manopera folosită în executarea lucrării şi, dacă este cazul şi contravaloarea materialelor, acestea executându-se: FIE la preţ forfetar (global) totalizând suma de 337.003,51EURO+TVA (pentru lucrările punctual cuprinse în anexa î), FIE la preţ unitar, pentru lucrările suplimentare, dacă vor exista, FIE în funcţie de valoarea lucrărilor executate", instanţa avea obligaţia de a analiza şi aplica fiecare din aceste variante.

De asemenea, precizează autoarea recursului că, în cauză, dacă nu erau aplicabile clauzele contractuale stipulate iniţial, atunci instanţa ar fi trebuit sa se raporteze la prevederile legale art. 1350 şi urm. din C. civ., invocate de aceasta.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităţilor prevăzute în art. 7 alin. (2) din Contract, apreciază recurenta-reclamantă că instanţa de apel a aplicat greşit normele invocate de acesta, arătând că, deşi reţine obligaţiile contractuale aferente lucrărilor suplimentare, pentru plata penalităţilor de întârziere motivează că nu ar exista temei legal sau contractual:

"suma de 417.247 RON nu este datorată în baza contractului, ci a convenţiei ulterioare dintre cele două părţi".

În acest sens, arată că, dacă acest raţionament ar fi corect şi s-ar achiesa la existenţa unei convenţii ulterioare a părţilor, nu se justifica respingerea parţială a pretenţiilor, lucrările suplimentare nefiind de fapt, suplimentare, ci obiect al unei convenţii tacite a părţilor, ceea ce face ca simpla emitere a facturii, însoţită de situaţia lucrărilor, să conducă la obligarea intimatului la plata sumei datorate.

Pe de altă parte, arată că, dacă s-ar accepta raţionamentul conform căruia lucrările rămân suplimentare conform contractului, atunci intimatul trebuia obligat la plata penalităţilor în temeiul acelui contract, existând astfel temei contractual.

Aşa fiind, consideră că în orice caz, menţiunea instanţei de apel potrivit căreia "nu există temei contractual sau legal" este eronată, temeiul legal fiind reprezentat de art. 1535 C. civ., invocat prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, susţine că acest capăt de cerere nu trebuia respins, ci doar restrâns prin raportare la dobânda sau penalitatea legală care ar fi trebuit aplicată de la data scadenţei până la plata efectivă şi integrală.

În privinţa capătului de cerere referitor la înscrierea ipotecii legale în cartea funciară a imobilului situat în Bucureşti, Calea x, arată recurenta-reclamantă că, nu se poate reţine motivarea instanţei potrivit căreia, lucrările nu au fost executate în baza contractului, întrucât, dacă s-ar accepta existenţa unei convenţii suplimentare şi s-ar avea în vedere conduita părţilor, aceasta ar avea calitatea de antreprenor şi, în limita sumelor învestite în imobil, ar deţine un drept de ipotecă legală.

În încheiere, reiterează solicitarea de admitere a recursului, schimbarea în parte a hotărârii recurate, cu consecinţa admiterii pretenţiilor sale în totalitate, şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

La 30 ianuarie 2023, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la dosar, cererea de recurs a recurentei-reclamante a fost comunicată pârâtului C..

La 02 martie 2023 (a se vedea dovada de transmitere de la filele x; 124 verso), pârâtul C., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs (invocând încălcarea dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.), solicitând, în principal, admiterea excepţiei, cu consecinţa anulării recursului ca nemotivat şi neîncadrat în motivele de casare, iar, în subsidiar, respingerea ca nefondată a cererii de recurs şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

La 10 martie 2023, aşa cum reiese din dovada de înmânare aflată la fila x, întâmpinarea pârâtului C. a fost comunicată recurentei-reclamante A. S.R.L., prin administrator judiciar B. şi administrator special D..

La 15 martie 2023, aşa cum reiese din ştampila aplicată pe fila x, recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B. şi administrator special D., a formulat, în termen legal, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii cererii de recurs, invocată prin întâmpinare, precum şi a celorlalte apărări formulate de pârât pe fondul cauzei.

II. Împotriva aceleiaşi decizii, pârâtul C. a formulat recurs, solicitând admiterea cererii de recurs, casarea în tot a deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată.

După expunerea situaţiei de fapt, în motivarea recursului, recurentul-pârât a precizat că hotărârea recurată prezintă importante vicii, atât sub aspectul motivării cât şi sub aspectul aplicării şi interpretării normelor de drept material, fapt care conturează incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Detaliind, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţine recurentul-pârât că, deşi instanţa de apel reţine, iniţial, necesitatea ofertării, acceptării scrise şi prealabile şi adiţionării contractului cu privire la eventualele lucrări suplimentare (condiţie impusă, din punct de vedere contractual, ad validitatem pentru executarea şi achitarea eventualelor lucrări suplimentare), ulterior, de o manieră vădit contradictorie, anihilează complet acest raţionament, considerând că nu ar mai fi necesară adiţionarea contractului, respectiv că pretenţiile antreprenorului ar fi întemeiate chiar şi în lipsa unor acte juridice scrise.

În acest sens, consideră că întreg silogismul logico-juridic al instanţei de apel se fundamentează pe considerente contradictorii, de vreme ce se reţine, concomitent, necesitatea încheierii unui act adiţional prin care beneficiarul să accepte nu doar lucrările suplimentare, ci şi valoarea ofertată a acestora, iar mai apoi faptul că acest act nu ar fi fost imperativ din perspectiva relaţiilor contractuale.

Aşa fiind, consideră că raţionamentul iniţial al instanţei de apel vine în deplină contradicţie atât cu ulterioarele considerente, cât şi cu dispozitivul deciziei recurate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine recurentul-pârât că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1867 C. civ. şi a încălcat prevederile art. 1270 C. civ.

Astfel, reţinând caracterul întemeiat al pretenţiilor reclamantului, chiar şi în lipsa unui act adiţional care să consfinţească manifestarea de voinţă cu privire la eventualele lucrări suplimentare, respectiv acceptarea cantitativă şi valorică a acestora de către beneficiar, consideră că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1867 C. civ.

După redarea conţinutului textului de lege şi a celor statuate în doctrina de specialitate cu privire la contractul de antrepriză, respectiv la preţul forfetar, arată recurentul-pârât că, dacă instanţa de apel ar fi analizat temeinic întreg materialul probator administrat şi apărările părţilor, ar fi observat că între acestea nu a existat, la niciun moment, un acord scris prin care să se accepte pretinsele lucrări suplimentare şi preţul acestora.

Mai arată recurentul-pârât că, pe parcursul derulării relaţiilor contractuale, antreprenorul nu doar că nu şi-a executat integral obligaţiile contractuale, dar nici nu a transmis beneficiarului o listă a lucrărilor suplimentare (care ar fi fost solicitate ca urmare a contractului de locaţiune încheiat cu E.) prin care să oferteze preţurile aferente acestora, or, în mod evident, contractul de antrepriză impunea această ofertare, pe de o parte, ca urmare a principiului libertăţii contractuale şi al consensualismului, iar, pe de altă parte, pentru protejarea intereselor beneficiarului care are o poziţie mai slabă în raport cu antreprenorul, care este un profesionist.

Prin urmare, consideră că, deşi îi revenea instanţei de apel obligaţia de a analiza maniera în care pretinsul acord de voinţă asupra lucrărilor suplimentare a intervenit şi dacă acesta respecta exigenţele impuse de art. 1867 C. civ., aceasta s-a limitat la a conchide asupra faptului că pretinsele lucrări suplimentare au fost solicitate de chiriaşul E., voinţa acestuia fiind suficientă pentru adiţionarea tacită a contractului de antrepriză, atât sub aspectul cantitativ cât şi sub cel valoric.

Punctează recurentul-pârât că viciile care planează asupra silogismului logico-juridic al instanţei decurg din două perspective, şi anume: chiriaşul E. nu a fost parte în contractul de antrepriză şi, prin urmare, orice modificare a contractului nu putea fi demarată şi perfectată de un terţ, respectiv faptul că modificarea tacită a contractului nu era permisă în lipsa unui act adiţional scris la acesta, care să consfinţească atât ofertarea antreprenorului cât şi acceptarea prealabilă a beneficiarului.

Or, interpretarea contrară, validată de instanţă prin decizia recurată, conduce la ipoteza în care antreprenorul ar putea realiza lucrări solicitate de o terţă parte a contractului, la un preţ stabilit unilateral şi pe care beneficiarul nu l-a agreat niciodată.

Învederează recurentul-pârât că părţile contractului au stabilit un preţ forfetar tocmai pentru a evita o viitoare constrângere din partea antreprenorului pentru achitarea unor pretinse lucrări suplimentare, convenind totodată că, pentru orice eventuale lucrări suplimentare, preţul urma a fi unul unitar, sub rezerva perfectării unui act adiţional scris care să reflecte voinţa unanimă a părţilor contractante.

În aceste condiţii, arată că instanţa, în mod eronat, şi-a limitat raţionamentul la un singur element necesar pentru modificarea contractului de antrepriză, respectiv la solicitarea/acceptarea lucrărilor suplimentare din punct de vedere cantitativ, fără a verifica dacă preţul acestora a fost vreun moment ofertat de antreprenor şi acceptat de beneficiar.

Consideră recurentul-pârât că adiţionarea, fie ea şi tacită, are în vedere inclusiv preţul eventualelor lucrări suplimentare, iar nu doar existenţa acestora, făcând trimitere în acest sens şi la practica judiciară (Decizia nr. 3800/07.11.2023 pronunţată de secţia a II-a Civilă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 17/04.02.2020 pronunţată de secţia civilă a Curţii de Apel Oradea), analiza pe care susţine că instanţa de apel a omis a o face.

În continuare, după redarea conţinutului art. 4.11 respectiv 6.1. din contractul de antrepriză, precum şi a celor statuate în doctrina de specialitate cu privire la forţa obligatorie a contractului şi efectele acestuia, precum şi în practica judiciară (Deciziile nr. 207/2009 şi nr. 268/2011 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara), arată recurentul-pârât că instanţa de apel avea obligaţia de a proceda la aplicarea şi interpretarea corecta a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., de vreme ce părţile au agreat un mecanism contractual atât cu privire la preţul forfetar şi eventualele modificări ale proiectului iniţial, cât şi cu privire la posibilele lucrări suplimentare şi acceptarea scrisă a acestora de către beneficiar, prin perfectarea unui act adiţional la contract.

Astfel, cu privire la constatările instanţei de apel potrivit cărora lucrările suplimentare ar fi fost solicitate de un terţ - în calitate de locatar al imobilului -şi, pe cale de consecinţă, nu ar mai fi necesar mecanismul contractual agreat de către părţi, susţine recurentul-pârât că sunt contrare prevederilor art. 1270 C. civ., încălcându-se nepermis dispoziţiile de drept material, prerogativa modificării legale a contractului revenind părţilor şi nu unei terţe persoane.

Mai susţine recurentul-pârât că eroarea evidentă a instanţei de apel planează şi asupra argumentelor prezentate de acesta, arătând că deşi a indicat expres dispoziţiile contractuale ce permiteau adiţionarea contractului, respectiv plata, la un preţ unitar, a lucrărilor suplimentare, în mod nelegal s-a reţinut că singura sa apărare a fost în sensul că pretinsele lucrări suplimentare nu au fost, niciodată, solicitate şi acceptate de către beneficiar, în condiţiile în care acesta a indicat că lucrările suplimentare pretinse reprezintă, în realitate, lucrări prevăzute şi convenite iniţial, chiar dacă necesitatea acestora a rezultat din contractul de locaţiune - modificările fiind neesenţiale - precum şi faptul că nu există niciun înscris din care să rezulte respectarea clauzelor contractuale aferente adiţionării/modificării contractului de antrepriză.

În susţinerea tezei încălcării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., arată recurentul-pârât că aceasta în mod eronat a reţinut în considerentele deciziei recurate faptul că "În contextul în care intimatul beneficiar a avut în permanenţă pe şantier un reprezentant, un diriginte de şantier însărcinat cu supravegherea lucrărilor, nu poate susţine la acest moment că nu a avut cunoştinţă despre modificările intervenite în execuţia proiectului tehnic iniţial, că nu este de acord şi nu a acceptat aceste lucrări, dat fiind că este nereală şi nefondată alegaţia." întrucât, orice modificare a contractului urma a fi agreată exclusiv de părţile contractante şi nu de către dirigintele de şantier, reprezentant pe şantier sau locatar, terţele persoane neputând accepta, în substituirea beneficiarului, nici lucrările suplimentare şi nici preţul acestora. În acest sens invocă practică judiciară, respectiv decizia nr. 174/01.02.2021m pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, decizia nr. 3799/2005, pronunţată de secţia a II-a Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În încheiere, reiterează solicitarea de admitere a recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, potrivit dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ.

Sub aspect probatoriu, solicită încuviinţarea probei cu înscrisuri, precum şi a oricăror altor probe ce se vor dovedi necesare, utile şi concludente soluţionării cauzei.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., art. 497 C. proc. civ., precum şi pe toate celelalte dispoziţii legale la care a făcut referire în cuprinsul cererii.

La 31 ianuarie 2023, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la dosar, cererea de recurs a recurentului-pârât C. a fost comunicată recurentei-reclamante A. S.R.L. prin administrator judiciar B. şi administrator special D..

La 27 februarie 2023 (a se vedea dovada de transmitere de la fila x), recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. şi administrator special D., a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea criticilor formulate de recurentul-pârât şi admiterea recursului formulat de aceasta, cu consecinţa admiterii în totalitate a pretenţiilor solicitate.

La 13 martie 2023, aşa cum reiese din dovada de înmânare aflată la fila x, întâmpinarea recurentei-reclamante a fost comunicată recurentului-pârât care nu a uzat de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 23 mai 2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părţi, cu posibilitatea de a depune un punct de vedere la acesta.

Părţile au formulat câte un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 10 octombrie 2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, a admis în principiu recursurile şi a stabilit termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării pe fond a acestora.

I. Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar, instanţa de recurs precizează că, în cadrul acestei căi de atac se verifică doar conformitatea deciziei atacate cu normele de drept aplicabile, aspectele care vizează stabilirea situaţiei de fapt în urma administrării unui probatoriu adecvat fiind atributul instanţelor devolutive.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

În acest context, instanţa supremă reţine că, prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanţa de apel a aplicat o modalitate de calcul eronată în ceea ce priveşte însumarea lucrărilor suplimentare reţinute de doamna expert F. în cuprinsul raportului de expertiză, acordând recurentei sume mai mici decât cele care reieşeau din raportul de expertiză, precum şi faptul că expertul nu a răspuns la obiecţiunea nr. 8.2 formulată de reclamanta-recurentă din cauza lipsei unei documentaţii ce se afla în posesia intimatului-pârât.

Se constată, însă, că recurenta nu a dezvoltat adevărate critici de nelegalitate a deciziei atacate, ci, în realitate, susţinerile acesteia vizează restabilirea situaţiei de fapt cu privire la valoarea lucrărilor suplimentare, prin reevaluarea probei cu expertiza administrată în faţa instanţei de apel. În acelaşi timp, precizările recurentei privind calculul matematic tind să evidenţieze o eventuală eroare de calcul făcută de instanţa de apel, iar nu o eroare de judecată ce ar putea fi sancţionată în prezenta cale de atac.

Or, recursul urmăreşte verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, lămurirea aspectelor de netemeinicie intrând în atribuţiile instanţelor devolutive.

În plus, dacă s-a strecurat o eroare de calcul sau există dispoziţii potrivnice cu privire la acest calcul, acestea pot fi îndreptate sau lămurite după procedura prevăzută de art. 442-443 C. proc. civ., pe baza verificării actelor din dosar, iar nu pe calea recursului, întrucât se opun dispoziţiile art. 445 din acelaşi cod.

Totodată, reţine că obiecţiunile la raportul de expertiză nu se pot face în recurs, ci numai în termenul prevăzut de art. 337 C. proc. civ., respectiv la primul termen după depunerea raportului de expertiză.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat faptul că decizia instanţei de prim control judiciar este motivată în mod contradictoriu în ce priveşte neacordarea preţului lucrărilor stabilite ca fiind suplimentare.

Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând şi aplicând în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, totodată prezentând într-un mod coerent raţionamentul-logico juridic prin care a cuantificat valoarea lucrărilor.

Analizând decizia atacată, instanţa supremă constată că, instanţa de apel a reţinut că, "între părţi s-a încheiat contractul nr. x/17.05.2015, pentru executarea lucrărilor de consolidare, supraetajare parţială, reconfigurare perimetrală, reabilitare estetică funcţională şi împrejmuire teren la imobilul din Cale Victoriei nr. 116, în baza proiectului de execuţie nr. 17/15.07.2014, a proiectului tehnic întocmit de G. în schimbul preţului stabilit la art. 6 din contract astfel: preţul datorat de beneficiar antreprenorului reprezintă manopera folosită în executarea lucrărilor şi dacă este cazul şi contravaloarea materialelor, acestea executându-se la preţul forfetar (global) totalizând în final suma de 337.003,51 euro+tva. În acest caz, antreprenorul nu poate solicita o majorare de preţ pe motiv că s-au mărit preţurile materialelor sau a forţei de muncă şi nici pe motiv că a efectuat modificări sau adăugiri, dacă acestea nu au fost aprobate în scris de către beneficiar, iar beneficiarul trebuia să plătească preţul convenit şi nu poate cere o diminuare a acestuia, motivând că lucrarea sau serviciul a necesitat mai puţină muncă ori a costat mai puţin decât s-a prevăzut. Preţul forfetar rămâne neschimbat, cu toate că s-au adus modificări cu privire la condiţiile de execuţie iniţial prevăzute".

În urma coroborării probelor de la dosar, şi pe care instanţa supremă nu le poate reevalua, instanţa de apel a reţinut că, din totalul sumei de 1.020.465 RON (factura nr. x/14.07.2016) solicitată prin acţiunea ce face obiectul dosarului, doar suma de 417.247,10 RON (92.516 euro) este datorată de intimat, cu titlu de lucrări suplimentare executate şi neachitate.

A mai reţinut instanţa că, restul sumei până la 1.020.465 RON nu este datorată de intimat având în vedere că reprezintă costul materialelor şi manoperei pentru lucrări executate dar care nu intră în categoria celor care nu puteau fi prevăzute de la început, respectiv, acestea sunt lucrări care puteau şi trebuiau să fie cuprinse în oferta de preţ, cu atât mai mult cu cât preţul s-a stabilit forfetar.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a reţinut că lucrările suplimentare ce exced valorii de 417.247,10 RON (92.516 euro), reprezintă lucrări efectuate în temeiul contractului de antrepriză nr. x/17.07.2015 şi au fost incluse în preţul forfetar (global), totalizând în final suma de 337.003,51 euro+tva, preţ reţinut, pe baza probelor administrate, ca fiind deja achitat. Astfel, instanţa de apel a dat eficienţă clauzei contractuale prevăzute la art. 6 din contract, precum şi dispoziţiilor art. 1867 C. civ.

Potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu se rezumă la amploarea considerentelor instanţei ci presupune un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Aşadar, instanţa supremă reţine că motivarea instanţei de apel nu este contradictorie, argumentele instanţei justificând în mod logic soluţia din dispozitiv.

Pe de altă parte, constată că restul susţinerilor recurentei-reclamante privesc, în realitate, netemeinicia hotărârii atacate, nu nelegalitatea ei. Astfel, în realitate, prin referirile la lucrările suplimentare constatate de expert şi la preţului acestora, precum şi prin referirile la circumstanţele în care aceste lucrări au fost executate şi la posibilitatea părţilor de a prevedea necesitatea acestor lucrări, recurenta-reclamantă îşi arată, în realitate, nemulţumirea faţă de numărul şi valoarea lucrărilor suplimentare reţinute de instanţa de apel, în urma administrării şi interpretării probatoriului, constatate ca fiind deja achitate de către intimata-reclamantă.

Or, aceste aspecte factuale exced controlului pe care instanţa de recurs îl poate efectua în această etapă procesuală, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1867 C. civ. şi ale art. 1270 din acelaşi cod, cu consecinţa constatării greşite ca fiind incluse în preţul forfetar deja achitat a unei părţi însemnate din lucrările suplimentare, însă prin raportare la interpretarea clauzei contractuale prevăzută la art. 6 din contractul de antrepriză nr. x/15.07.2015 şi la anexele la acest contract, cărora instanţa de prim control judiciar nu le-ar fi dat relevanţă în construirea silogismului judiciar care a stat la baza adoptării deciziei recurate.

Această argumentaţie nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă nu ţine seama de considerentele deciziei atacate prin care instanţa de apel a reliefat că, din probatoriul administrat, şi pe care, de altfel, instanţa de recurs nu îl poate reevalua, rezultă că, separat de contractul de antrepriză semnat de părţi, acestea s-au înţeles cu privire la executarea unor lucrări suplimentare, fără a încheia un act adiţional la contractul de antrepriză, constatat prin înscris în acest sens.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a reţinut că, în ce priveşte lucrările suplimentare a căror necesitate a rezultat în urma încheierii contractului de locaţiune dintre beneficiar şi E., care a dus la modificări ale proiectului tehnic iniţial, neputând fi prevăzute la momentul încheierii contractului, între reclamanta-recurentă şi intimatul-pârât C. a intervenit o convenţie separată, încheiată în formă simplificată sub forma executării urmată de acceptarea lucrărilor, convenţie consensuală însă neconstatată printr-un înscris.

Or, ignorând acest raţionament, recurenta urmăreşte, în realitate, reevaluarea probatoriului în scopul stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, la care să se aplice normele invocate.

Însă, Înalta Curte reţine că interpretarea probelor şi stabilirea voinţei părţilor la încheierea contractului - elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecăţii - ţine de aprecierea suverană a instanţelor de fond, devolutive, atributul esenţial al instanţei de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Instanţa supremă reţine că au fost invocate formal şi dispoziţiile art. 1350 C. civ., întrucât recurenta nu a arătat în ce modalitate au fost aplicate greşit de către instanţa de judecată, ci, în realitate, şi-a manifestat nemulţumirea faţă de modul de întocmire şi apreciere a probei cu expertiza de specialitate, în vederea determinării unui cuantum mai ridicat al valorii lucrărilor suplimentare neachitate de intimata-pârâtă.

Critica recurentei-reclamante privind omisiunea instanţei de apel de a acorda dobânda legală, în temeiul art. 1535 C. civ., subscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Instanţa supremă reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata de lucrări suplimentare executate în temeiul contractului de antrepriză nr. x/15.07.2015, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi, conform art. 7 alin. (2) din contractul de antrepriză.

Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, instanţa de apel a reţinut că între părţi a intervenit o convenţie consensuală, neîntocmită în scris, separată de contractul de antrepriză, lucrările suplimentare executate de reclamantă urmând a fi achitate în temeiul acestei convenţii, în cuantumul stabilit prin expertiză.

Prin urmare, în mod judicios a reţinut instanţa de apel faptul că nu pot fi acordate penalităţi conform clauzei prevăzute în contractul de antrepriză nr. x/15.07.2015 şi potrivit facturii emise în temeiul acestui contract, cât timp plata lucrărilor suplimentare face obiectul unei convenţii separate.

Pe de altă parte, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. Aşadar, cât timp, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata de penalităţi contractuale în temeiul art. 7.2 din contractul de antrepriză nr. x/15.07.2015, susţinerea recurentei privind obligativitatea instanţei de a acorda daune moratorii sub forma dobânzii legale echivalează cu o modificare nepermisă a obiectului cererii de chemare în judecată, direct în apel.

A mai criticat recurenta-reclamantă şi respingerea de către instanţa de apel a cererii de înscriere a ipotecii legale a recurentei-reclamante, asupra imobilului, apreciind că ipoteca antreprenorului este un privilegiu supus înscrierii în cartea funciară pentru garantarea obligaţiei pe care beneficiarul trebuie să o achite antreprenorului.

Instanţa de recurs constată că, în mod judicios a reţinut instanţa de apel, faptul că, în raport de dispoziţiile art. 37 alin. (16) din Legea nr. 7/1996, înscrierea ipotecii se face în baza contractului de antrepriză, însă, în speţă nu este vorba despre lucrări executate în baza contractului nr. x/2015, în temeiul căruia a fost solicitată înscrierea, ci, separat faţă de acesta, în temeiul unei convenţii neconstatate în scris.

În plus, instanţa supremă constată că, în cauză, s-a reţinut că preţul forfetar stabilit în contractul nr. x/2015 a fost achitat integral, astfel că înscrierea ipotecii în baza acestui contract de antrepriză nici nu mai prezintă interes pentru reclamantă.

În acelaşi sens, şi pretenţiile admise prin decizia recurată au fost deja achitate de pârâtă, astfel că este lipsite de interes şi cererea de înscriere a unei garanţii pentru garantarea unei creanţe stinse prin plată.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de criticile formulate şi că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B.. şi administrator special D. este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

II. Analizând recursul declarat de recurentul-pârât C., în temeiul motivelor invocate şi a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar, raportat la dispoziţiile art. 487 alin. (1) teza I C. proc. civ., care dispun în sensul că "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs", instanţa supremă constată că motivele noi de recurs, formulate la termenul acordat pentru dezbaterea pe fond a recursului, au fost tardiv formulate.

Totodată, reţine că dispoziţiile art. 489 alin. (3) C. civ. nu permit părţii posibilitatea de a invoca peste termen motive de casare care sunt de ordine publică, din redactarea acestui articol rezultând că doar instanţa de recurs poate să invoce un motiv de casare de ordine publică după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Prin urmare, analiza recursului va fi limitată la motivele depuse prin memoriul din 06.01.2023.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât susţine că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, în sensul că, deşi, iniţial, instanţa de apel a reţinut necesitatea ofertării, acceptării scrise şi prealabile a adiţionării contractului cu privire la eventualele lucrări suplimentare - condiţie impusă din punct de vedere contractual, chiar ad validitatem, pentru executarea şi achitarea eventualelor lucrări suplimentare, ulterior, a anihilat acest raţionament, considerând că nu e necesară adiţionarea contractului, respectiv că pretenţiile antreprenorului sunt întemeiate chiar în lipsa unor acte juridice scrise.

Critica, subscrisă motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este nefondată, raţionamentul instanţei de apel fiind prezentat într-o manieră ce respectă cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi face posibil controlul în prezenta cale de atac.

Înalta Curte constată că, prin decizia recurată s-a reţinut că, toate probele administrate în apel dovedesc că, ulterior semnării contractului de antrepriză nr. x/2015, intimatul beneficiar şi proprietar al imobilului, C., a încheiat un contract de locaţiune pentru acest spaţiu cu E., locatar care a avut propriile condiţii şi cerinţe privind spaţiul închiriat, astfel că realizarea lor a impus necesitatea intervenirii unor modificări la proiectul tehnic iniţial, modificări de soluţii tehnice şi lucrări suplimentare care nu au fost cuprinse în contract şi nici în preţul forfetar convenit.

Aşadar, a reţinut instanţa de prim control judiciar că, apelanta reclamantă a executat o serie de lucrări suplimentare pentru renovarea imobilului din Calea x 116, lucrări a căror valoare nu este cuprinsă în preţul forfetar prevăzut în contractul nr. x/2015.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că intimatul C. nu şi-a exercitat dreptul de control asupra execuţiei lucrărilor în conformitate cu prevederile art. 1876 C. civ., prin emiterea de obiecţiuni, de note de constatare scrise şi transmise antreprenorului, inclusiv prin solicitarea de sistare a execuţiei lucrărilor dacă aprecia că acestea nu sunt incluse în proiect, că nu este de acord cu realizare lor sau că nu îi sunt respectate instrucţiunile. Pe baza acestor constatări, a concluzionat instanţa de apel că, separat de contractul de antrepriză semnat de părţi, acestea s-au înţeles cu privire la executarea unor lucrări suplimentare, fără a încheia vreun act adiţional în acest sens, precum şi faptul că este cert faptul că a existat acordul părţilor cu privire la acest lucrări suplimentare neincluse în oferta de preţ şi care nici nu trebuiau a fi incluse, având în vedere că solicitările chiriaşului E. au fost cele care au atras necesitatea efectuării respectivelor modificări.

Aşadar, contrar celor susţinute de recurent, instanţa de prim control judiciar nu a reţinut că lucrările, a căror achitare este solicitată prin cererea de chemare în judecată, au fost executate, în totalitate, în temeiul contractului de antrepriză nr. x/15.07.2015 - aspect care ar fi impus încheierea unui act adiţional, ci au fost executate în temeiul unei noi convenţii consensuale sub forma executării urmată de acceptare, respectiv în formă simplificată, neconstatată printr-un înscris.

Pornind de la acest raţionament şi coroborând probatoriul, pe care instanţa de recurs nu îl poate reevalua indiferent de gradul de nemulţumire al recurentului-pârât, instanţa de prim control judiciar a reţinut că lucrările suplimentare care au făcut obiectul contractului de antrepriză nr. x/2015 au fost deja achitate, pârâta fiind în debit cu preţul lucrărilor executate de reclamantă sub auspiciile convenţiei intervenite ulterior între părţi, însă neconstatată în scris, la plata cărora a fost obligată prin decizia atacată.

Prin urmare, în mod nefondat susţine recurentul că raţionamentul instanţei de apel este în contradicţie cu soluţia din dispozitiv, criticile sale neputând fi primite nici din acest punct de vedere.

Pornind de la această stare de fapt reţinută de instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, instanţa supremă reţine că încălcarea dispoziţiilor art. 1867 C. civ. şi a art. 1270 din acelaşi cod a fost invocată formal, argumentele recurentului vizând, în realitate temeinicia acţiunii, nu nelegalitatea ei, şi plecând de la premisa greşită, în raport cu cele rezultate în urma coroborării probatoriului, a executării tuturor lucrărilor în temeiul contractului de antrepriză nr. x/2015.

Astfel, instanţa supremă reţine că, prin argumentele recurentului-pârât, cantonate în jurul inexistenţei acordului de voinţă al părţilor pentru încheierea unei noi convenţii, inexistenţei unei oferte pentru lucrările suplimentare şi a unui act adiţional la contractul nr. x/2015 pentru aceste lucrări, se urmăreşte, în realitate, stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel prin decizia recurată, cu privire la încheierea unui contract în formă simplificată.

Or, recursul urmăreşte verificarea aplicării dispoziţiilor legale incidente la o stare de fapt deja stabilită de instanţele devolutive, reevaluarea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt neintrând în atribuţiile instanţei de recurs.

Este de necontestat că între părţi s-a încheiat un contract de antrepriză încheiat cu un preţ forfetar, respectiv contractul nr. x/2015, este necontestat că există un mecanism contractual conform căruia se puteau plăti lucrări suplimentare, însă instanţa de apel a reţinut că s-a dovedit că există o convenţie separată de acest contract de antrepriză, neconstatată printr-un înscris, nefiind deci în prezenţa unei modificări a contractului iniţial, care să necesite încheierea unui act adiţional.

Prin urmare, aceasta este situaţia de fapt asupra căreia trebuie verificată incidenţa dispoziţiilor legale invocate, iar din această perspectivă, recurentul-pârât nu a dezvoltat o critică de nelegalitate ce poate fi analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A mai invocat recurentul-pârât faptul că, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ., prin faptul că a reţinut că lucrările au fost aprobate de dirigintele de şantier, or, preţul lucrărilor nu putea fi stabilit decât între antreprenor şi beneficiar.

Critica este nefondată.

În primul rând, instanţa supremă notează că, în mod contrar celor susţinute de autorul prezentei căi de atac, prin decizia recurată nu s-a reţinut faptul că dirigintele de şantier a acceptat preţul unor lucrări, ci, instanţa a reţinut, pe baza probatoriului administrat în apel (martori, înscrisuri), că beneficiarul a avut în permanenţă cunoştinţă de lucrările efectuate şi că dirigintele de şantier, reprezentant al beneficiarului, a dat dispoziţii pentru efectuarea lucrărilor.

În al doilea rând, instanţa supremă reţine că, în materie de antrepriză, dacă instanţa a reţinut că între părţi s-a încheiat o altă convenţie simplificată, neconstatată în scris, preţul contractului de antrepriză poate fi stabilit şi pe cale judiciară.

În acest sens, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1854 alin. (3) C. civ., "atunci când contractul nu cuprinde clauze referitoare la preţ, beneficiarul datorează preţul prevăzut de lege ori calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, preţul stabilit în raport cu munca depusă şi cheltuielile necesare pentru executarea lucrării ori prestarea serviciului, avându-se în vedere şi uzanţele existente".

În acord cu aceste dispoziţii legale, în cauză, preţul lucrărilor executate de reclamantă în temeiul noii convenţii intervenite între părţi, a fost stabilit prin expertiza de specialitate, aspect care nu este de natură să încalce forţa obligatorie a convenţiei.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate şi, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B.. şi administrator special D., împotriva deciziei civile nr. 1020A din 23 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2023.