Arbitral award annulled and remanded for violating fundamental procedural principles by imposing nullity sanction instead of forfeiture for late evidence submission

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin sentinţa arbitrală nr. 4 din 06 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial şi Maritim de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie, Navigaţie şi A., în dosarul nr. x/2022, a fost anulată acţiunea arbitrală formulată de reclamanta B. S.A. CONSTANŢA în contradictoriu cu pârâta C., în temeiul art. 185 alin. (1) coroborat cu art. 200 C. proc. civ.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesioniştii şi societăţi sub nr. x/05.08.2022, reclamanta B. S.A. CONSTANŢA, în contradictoriu cu pârâta C., a formulat acţiune în anularea sentinţei arbitrale nr. 4 din 06.07.2022.

Prin sentinţa civilă nr. 5/2022 din 5 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a fost admisă acţiunea în anulare formulată de reclamanta B. S.A.

În consecinţă, a fost anulată sentinţa arbitrală nr. 4/06.07.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022 de Curtea de Arbitraj Comercial şi Maritim de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie, Navigaţie şi A. şi trimisă cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal arbitral.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta C. a formulat recurs, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea, în tot, a sentinţei atacate şi obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată, ocazionate de judecarea acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, subsumat cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta învederează că, instanţa trebuia şi putea "cu prioritate" să raţioneze cu privire la modul de gestionare şi soluţionare legală a situaţiei survenite pe parcursul derulării arbitrajului, şi anume, aceea în care arbitrul cauzei observă, ulterior etapei scrise/regularizării cererii de chemare în judecată/fixării primului termen de judecată, că, pentru a putea judeca, îi sunt necesare anumite înscrisuri esenţiale, implicate în mod obiectiv în specificul raportului juridic dedus judecăţii, respectiv în raporturile juridice conexe, înscrisuri care, în mod obiectiv, pot exista, şi cu privire la care exista o probabilitate rezonabilă de a fi fost încheiate, tocmai dat fiind specificul menţionat şi obligaţiile corespunzătoare ale părţilor (acte comerciale, contabile, etc.)

Susţine că, această obligaţie a instanţei decurge şi din dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., text de lege cu valoare de principiu imperativ.

Prin urmare, consideră că, în raport de aceste aspecte, arbitrul cauzei a procedat în mod judicios în cauză, solicitând el însuşi de la reclamantă, înscrisurile de care avea nevoie pentru soluţionarea cauzei. Apreciază că arbitrul cauzei a respectat C. proc. civ., respectiv dispoziţiile art. 22 şi art. 200, precum şi regulile de procedură arbitrală.

Recurenta învederează că, un alt argument în favoarea interpretării propusă de aceasta, îl constituie existenţa instituţiei repunerii pe rol (art. 400 C. proc. civ.), pentru situaţia în care, "în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe (...) noi". Susţine că, în măsura în care, în timpul deliberării, instanţa poate găsi că sunt necesare probe noi şi poate lua măsuri în consecinţă, cu atât mai mult instanţa care se află încă în cercetarea procesului (situaţia în cauză) poate dispune cele necesare pentru a avea la dosar probe esenţiale şi care, din diverse motive, au fost omise în cadrul procedurii scrise.

Arată că, această operaţiune are valoarea unei veritabile regularizări ulterioare a cererii, în condiţiile în care reclamanta putea şi trebuia să depună în dovedire respectivele înscrisuri, care erau implicate cu necesitate de operaţiunile faptice şi juridice în cauză, perspectivă din care art. 200 alin. (3) C. proc. civ. devine în mod corespunzător aplicabil. Consideră că, nu poate fi concepută o atare dispoziţie a instanţei fără a se observa şi reţine veritabila valoare de regularizare a cererii pe care aceasta o are, net distinctă calitativ de suplimentarea probatoriului la iniţiativa unei părţi litigante sau a instanţei.

În concluzie, susţine că, în mod absolut greşit şi de neînţeles, instanţa învestită cu acţiunea în anulare (pag. 6 alin. (4) teza I din sentinţa atacată) a avut în vedere dispoziţiile art. 200 alin. (4) C. proc. civ., în condiţiile în care recurenta a susţinut incidenţa alin. (3) al aceluiaşi articol, temei avut în vedere şi de tribunalul arbitral.

Precizează că, în primul rând, suntem în situaţia unei cereri care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 194-197 din C. proc. civ., mai exact la art. 194 lit. e), cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 150 din acelaşi Cod, în al doilea rând, este prevăzut un termen maximal, necesar a fi avut în vedere de către instanţă şi posibil a fi aplicat în marja specificată - de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, iar în al treilea rând, este înscrisă sancţiunea expresă, corespunzătoare - sub sancţiunea anulării cererii.

Prin contrast, arată că art. 200 alin. (4) din C. proc. civ., a fost reţinut de Curtea de Apel, în contra evidenţei actelor şi lucrărilor dosarului. În cauză, raportat la problematica înscrisurilor necesar a fi ataşate cererii în dovedirea acesteia, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (3) al art. 200 C. proc. civ.. Consideră că dispoziţiile alin. (4) ale art. 200 din Cod sunt aplicabile pentru restul situaţiilor prevăzute de art. 194-197, mai puţin lit. e) a acestui articol, acesta lipsind din economia enumerării din cadrul acestui alineat, fiind de altfel singurul element lipsă, aspect care susţine ipoteza enunţată de recurentă.

Apreciază că, a raţiona în alt mod ar însemna să se accepte că, în C. proc. civ. există două alineate, distincte formal, dar care, substanţial, ar norma unul şi acelaşi aspect, ceea ce este inadmisibil.

Prin urmare, pentru neîndeplinirea obligaţiei de depunere la dosar a înscrisurilor în dovedirea cererii, astfel cum acestea au fost solicitate de către tribunalul arbitral, intervine sancţiunea anulării cererii, în temeiul art. 200 alin. (3) C. proc. civ.

O altă critică subscrisă aceluiaşi motiv de casare priveşte faptul că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut că nu este prevăzută atragerea sancţiunii exprese a nulităţii pentru nemenţionarea dovezilor în cuprinsul cererii (pag. 6 alin. (4) teza a II-a din sentinţă).

Astfel, se susţine că, acest considerent este străin de realitatea actelor şi lucrărilor dosarului, în condiţiile în care, în cauză, discutăm despre neîndeplinirea obligaţiei dispuse de Tribunalul Arbitral cu privire la depunerea înscrisurilor.

Dintr-un alt punct de vedere, învederează că instanţa a reţinut greşit că, în cauză, este aplicabilă sancţiunea decăderii din propunerea probelor, prevăzută de art. 254 C. proc. civ., întrucât această etapă era depăşită, reclamantei fiindu-i deja încuviinţată proba cu înscrisuri.

Precizează recurenta că, în cauză, discuţia se poartă asupra unei neregularităţi a cererii introductive de instanţă, sesizată ulterior de Tribunalul Arbitral şi astfel abordată spre îndreptare - respectiv sancţiunea corespunzătoare pentru conduita reclamantei, care nu îndeplineşte obligaţia instituită de instanţa arbitrală, astfel cum aceasta a fost instituită, perspectivă din care cererea de chemare în judecată este informă, neregulată, fiind necesar a fi anulată.

Mai susţine că, ceea ce imprimă caracterul neregulat al cererii este caracterul esenţial al înscrisurilor lipsă la înregistrarea cererii, aspect net distinct de situaţia (avută în vedere prin sentinţa atacată) în care cererea ar fi fost regulată, iar instanţa ar fi ordonat probe suplimentare.

O altă critică a sentinţei pronunţate asupra acţiunii în anulare priveşte faptul că, în cadrul acestei hotărâri, s-a reţinut absolut nepertinent şi fără substanţă tehnic-juridică, faptul că "termenul a fost deosebit de scurt, fiind acordat reclamantei un termen de 2 zile pentru depunerea actelor, iar pârâtei un termen de 7 zile de la depunere pentru studierea acestora".

În opinia recurentei, tribunalul arbitral a procedat în mod corect, raportat la termenul de 10 zile prevăzut de art. 200 alin. (3) din C. proc. civ., cât şi la faptul că reclamanta locuieşte în Mun. Constanţa şi putea şi trebuia să depună înscrisurile de la început. Totodată, susţine că, suntem în situaţii calitativ distincte (depunere acte vs. formulare apărare), situaţii care, în mod obiectiv, implică termene distincte.

De asemenea, arată că, în stabilirea termenelor, tribunalul arbitral a luat în considerare necesitatea de a asigura o procedură rapidă, de a aloca termene scurte, de a se înscrie într-un termen cât mai scurt de judecată, termenul maxim prevăzut de Regulament fiind de cel mult 6 luni.

Prin urmare, consideră că instanţa de judecată a făcut dovada unei lipse de raţionament şi din această perspectivă.

Dintr-un alt punct de vedere, susţine că, s-a reţinut greşit (pag. 6 alin. (10) incidenţa art. 183 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la depunerea de către reclamantă la dosar a înscrisurilor solicitate de către Tribunalul Arbitral, în condiţiile în care aceasta trebuia sa le depună efectiv la dosar în termenul de 2 zile, nu doar să le transmită.

Consideră că situaţia trebuie privită în mod logic, contextual, termenele fiind într-o conexiune succesivă. A raţiona altfel, înseamnă, în opinia recurentei-pârâte, a eluda însăşi specificul procedurii arbitrale, cât şi raţiunile dispoziţiei instanţei arbitrale, toate în favoarea relei-credinţe a reclamantei.

Recurenta-pârâtă susţine că s-a reţinut greşit şi faptul că actele au ajuns la dosar la 29.06.2022, fapt care se corelează cu primirea în mod fizic, de către reclamantă, a adresei din partea instanţei, prin care i se aduc la cunoştinţă obligaţiile.

În acest sens, susţine că, prima instanţă de control judiciar nu a observat specificul procedurii arbitrale, respectiv practica cu titlu de regulă, în condiţiile Regulamentului Arbitral, conform căreia, comunicările se efectuau valid şi pentru operativitate la avocat şi prin avocat, via e-mail, aceste proceduri fiind dublate (doar pentru asigurarea deţinerii de către părţi a originalului înscrisurilor procesuale - acte de procedură) şi prin comunicare prin curier rapid, la sediul reclamantei.

Astfel, instanţa ar fi trebuit să observe actele dosarului, din care rezultă modalitatea de comunicare a înscrisurilor către părţi, respectiv via e-mail avocat.

În aceste condiţii, arată că transpare cu şi mai mare claritate reaua-credinţă a reclamantei, care nu numai că a fost în concret contra procedurii uzuale de lucru consacrată la dosar, dar a şi acţionat în contra scopurilor şi finalităţilor procedurii arbitrale şi dispoziţiilor Tribunalului Arbitral.

În ce priveşte reţinerea de către instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a încălcării dispoziţiilor art. 183 alin. (3) şi art. 185 C. proc. civ., recurenta-pârâtă înţelege să reitereze apărările formulate în faţa Curţii de apel cu privire la inadmisibilitatea acţiunii în anulare promovată de reclamantă, cu o serie de nuanţări.

Astfel, arată că, deşi reclamanta şi-a întemeiat acţiunea în anulare pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., în cauză nu este îndeplinită condiţionalitatea legală exhibată de reclamantă, întrucât dispoziţiile art. 183 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt norme imperative ale legii.

Totodată, susţine că reclamanta este în eroare, întrucât consideră că "data şi ora limită" până la care Tribunalul Arbitral a obligat-o să depună înscrisurile se încadrează în conceptul de "termen prevăzut de lege", însă, pe baza clasificărilor doctrinare, recurenta consideră că termenul prescris de Tribunalul Arbitral este un termen procedural convenţional-arbitral imperativ.

Prin urmare, nu suntem în prezenţa unui termen legal, în înţelesul art. 183 alin. (1) C. proc. civ., ci a unui termen dispus de Tribunalul Arbitral, aspect care face inaplicabil motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) teza finală din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, susţine că reclamanta confundă termenul imperativ cu termenul prevăzut de o dispoziţie imperativă a legii, sens în care menţionează că termenul prescris de Tribunalul Arbitral este cu siguranţă unul imperativ, dar nu este un termen prevăzut de o dispoziţie imperativă a legii, acesta având caracter pur convenţional.

În concluzie, susţine că acţiunea în anulare este netemeinică, fiind necesar a fi respinsă.

În altă ordine de idei, învederează că, art. 185 C. proc. civ., reţinut de instanţă deşi nu a fost invocat de intimata-reclamantă, face vorbire, în alin. (1), despre exercitarea unui "drept procesual", situaţie premisă distinctă de cea în cauză, care are în vedere îndeplinirea unei obligaţii specifice, de rezultat, în interiorul unui termen procedural convenţional-arbitral imperativ, care doar a fost stabilit prin raportare la limitele legale, ca elemente orientative.

În final, arată că înţelege să coroboreze apărările formulate pe calea recursului cu toate apărările susţinute în faţa tribunalului arbitral, astfel cum acestea au fost formulate prin memoriile depuse la dosarul arbitral.

La 19 septembrie 2023, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, comunicată recurentei-pârâte, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La 12 decembrie 2023, recurenta-pârâtă a depus la dosar note scrise.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar, raportat la faptul că recurenta-pârâtă invocă, în concret, încălcarea unor norme de drept procesual civil, iar nu a unor norme de drept material, Înalta Curte va încadra criticile în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi le va analiza din această perspectivă.

Sub un prim aspect, recurenta susţine, în esenţă, faptul că, prima instanţă a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 200 alin. (4) C. proc. civ., în locul celor prevăzute de alin. (3) al aceluiaşi articol, cu consecinţa invalidării soluţiei tribunalului arbitral.

Critica este nefondată.

Din actele dosarului, instanţa supremă reţine că, în procedura arbitrală, la termenul din 21.06.2022, Tribunalul arbitral a constatat că soluţionarea cauzei se află la primul termen de judecată la care părţile pot pune concluzii şi a păşit la încuviinţarea probatoriilor, respectiv a probei cu înscrisuri, pentru ambele părţi, punând în vedere reclamantei B. S.A. să depună o serie de înscrisuri, solicitate de pârâtă la acest termen şi apreciate de tribunal drept necesare şi utile soluţionării cauzei, până la data de 23.06.2022, ora 15:30, fixând termen de arbitrare pentru data de 30.06.2022, ora 14:00.

Actul de înştiinţare privind măsurile dispuse a fost comunicat reclamantei prin e-mail, către apărătorul ales, la 22.06.2022, ora 15:06 şi prin scrisoare recomandată la sediul societăţii, la 29.06.2022, conform dovezii aflate la dosarul arbitral - fila x.

Totodată, se reţine că actele solicitate au fost depuse la dosarul cauzei la 29.06.2022 .

Instanţa supremă notează că, faţă de alegerea părţilor de a se judeca în faţa unei instanţe de arbitraj instituţionalizat, în cauză, potrivit art. 619 C. proc. civ., se aplică Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial şi Maritim de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie, Navigaţie şi A., care se completează cu dispoziţiile de drept comun din C. proc. civ., în măsura în care acestea sunt compatibile cu arbitrajul şi cu natura litigiilor.

În al doilea rând, se reţine că procedura reglementată de art. 200 C. proc. civ. se referă în mod expres şi limitativ la verificarea şi regularizarea cererii de chemare în judecată, respectiv, în cauză, a acţiunii arbitrale. Verificarea la care se referă legea este dată în sarcina completului de judecată învestit cu judecarea cauzei şi trebuie îndeplinită înainte de comunicarea întâmpinării şi fixarea primului termen de judecată, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 201 C. proc. civ., care impun ca, în prealabil, instanţa să constate că sunt îndeplinite cerinţele legale cu privire la cererea de chemare în judecată.

Argumentele recurentei conform cărora cererea dedusă judecăţii arbitrale trebuia anulată în conformitate cu art. 200 alin. (3) C. proc. civ., nu pot fi primite de instanţa de recurs, în condiţiile în care art. 200 reprezintă o normă specială aplicabilă numai în situaţiile expres reglementate de legiuitor.

După ce a fost comunicată cererea de chemare în judecată părţii adverse, care formulează sau nu întâmpinare, iar ulterior se stabilesc termene de judecată, aceste prevederi nu mai pot fi invocate şi aplicate, ci se procedează la judecată, etapă ce se finalizează prin pronunţarea hotărârii arbitrale, după terminarea cercetării probelor şi au loc dezbateri contradictorii, potrivit Regulilor de procedură arbitrală ale Curţii de arbitraj instituţional aleasă, care se completează cu dispoziţiile de drept comun din C. proc. civ.. Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, nu pot fi aplicabile în această fază dispoziţiile privind sesizarea instanţei de judecată.

De altfel, aceste aspecte rezultă şi din decizia Curţii Constituţionale nr. 532/10.11.2022, invocată chiar de recurentă, prin care s-a statuat că, "etapa verificării şi regularizării cererii de chemare în judecată urmăreşte asigurarea conformităţii acesteia cu cerinţele prevăzute de art. 194 din C. proc. civ. privind cuprinsul cererii de chemare în judecată, în scopul sesizării corecte a instanţei de judecată", precum şi că, "procedura prevăzută de dispoziţiile legale criticate (art. 200 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.) reprezintă opţiunea legiuitorului şi are drept scop remedierea unor lipsuri ale acţiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194-197 din C. proc. civ.. Legiuitorul a urmărit disciplinarea părţilor din proces şi, în acest fel, respectarea principiului celerităţii şi a dreptului la un proces echitabil. Totodată, Curtea a reţinut că procedura regularizării cererii introductive are rolul de a degreva instanţele de judecată de cereri incomplete, fiind de natură a pregăti judecata sub toate aspectele sale".

Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că sancţiunea nulităţii cererii de chemare în judecată reglementată de art. 200 din C. proc. civ. nu poate fi aplicată decât în procedura de verificare şi regularizare a cererii de chemare în judecată şi nu după comunicarea acţiunii, citării părţilor şi stabilirii termenelor de judecată, respectiv în faza de judecată.

Cum, în cauză, instanţa arbitrală se afla deja la primul termen de judecată cu părţile legal citate, în faza cercetării procesului prin administrarea de probatorii, aceasta nu mai putea aplica sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 200 C. proc. civ., aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă.

Aşadar, în mod contrar susţinerilor recurentei, prima instanţă nu a dat prevalenţă dispoziţiilor alin. (4) al art. 200 C. proc. civ., în detrimentul celor prevăzute de alin. (3) al aceluiaşi articol, ci a reţinut că sancţiunea nulităţii prevăzută de acest articol nu poate fi aplicată în etapa procesuală în care se găsea cauza, respectiv în cea a administrării probatoriilor în faza judecăţii.

Instanţa supremă reţine că obligaţia de a depune înscrisurile solicitate la dosarul cauzei a fost dispusă la primul termen de judecată, la solicitarea pârâtei, care a fost însuşită de instanţă, astfel că, în mod corect a reţinut Curtea de apel că, în raport de etapa în care găsea procesul, propunerea şi necesitatea administrării unor probe suplimentare este evaluată în raport de dispoziţiile art. 254 C. proc. civ. raportată la dispoziţiile art. 587 din acelaşi cod.

Reţine instanţa supremă că exigenţele temporale privitoare la propunerea şi administrarea probelor sunt prevăzute de lege sub sancţiunea decăderii, nu a nulităţii, aşa cum dispun dispoziţiile art. 254 alin. (1) şi (4) C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanţa supremă notează că, în cauză, dispoziţiile C. proc. civ. se aplică doar în situaţia în care Regulile arbitrale nu prevăd expres altfel, sens în care constată că, în cauză, Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial şi Maritim de pe lângă CCINA prevăd modalitatea de propunere şi administrare a probatoriului, în art. 57 intitulat "Probele". Or, nici această dispoziţie nu prevede sancţiunea nulităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa depunerii probei în termenul prevăzut de Regulile arbitrale sau dispus de instanţă, ci dispune în sensul aplicării sancţiunii decăderii din dreptul de a administra proba.

Prin urmare, s-a reţinut corect prin decizia atacată faptul că, în ipoteza depunerii peste termen a înscrisurilor solicitate, sancţiunea, conform Regulilor arbitrale aplicabile, dar şi potrivit C. proc. civ., este decăderea din dreptul de a administra proba respectivă, iar nu nulitatea cererii de chemare în judecată, aplicată, în mod greşit de instanţa arbitrală.

Totodată, a reţinut în mod judicios Curtea de apel că, în situaţia în care partea este decăzută din dreptul de a administra proba respectivă sunt incidente prevederile art. 263 C. proc. civ., conform cărora "partea decăzută din dreptul de a administra o probă va putea totuşi să se apere, discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi a dovezilor părţii potrivnice".

Consideră recurenta că art. 183 şi art. 185 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu suntem în prezenţa unui termen legal, ci în prezenta unui termen judecătoresc, iar decăderea nu intervine decât pentru nerespectarea termenelor legale imperative.

Spre deosebire de reglementarea anterioară (art. 103 alin. (1) din vechiul C. proc. civ.) care făcea trimitere explicită la nerespectarea termenelor legale, art. 185 din noul C. proc. civ. prevede că, atunci "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului". Faţă de această modalitate de redactare a textului, care nu mai distinge în funcţie de natura termenului în discuţie, sancţiunea decăderii poate interveni şi pentru nerespectarea termenelor judecătoreşti. Criticile recurentei, valabile sub imperiul vechii reglementări, sunt, prin urmare, nefondate în prezenta cauză, supusă dispoziţiilor noului C. proc. civ.

Pentru identitate de raţiune, rezultă că şi referirile la "termenul prevăzut de lege" din cuprinsul art. 181-184 C. proc. civ., care reglementează modul de calcul al termenelor procedurale şi recunoaşterea unor efecte procedurale anumitor situaţii prevăzute expres la art. 183 C. proc. civ., trebuie să fie considerate ca incluzând ambele termene procedurale, atât cele prevăzute de lege cât şi termenele judecătoreşti, întrucât, a considera altfel, înseamnă a lăsa în incertitudine legislativă modalitatea de calcul a termenelor judecătoreşti, ceea ce contravine voinţei legiuitorului.

În plus faţă de motivarea primei instanţe, Înalta Curte consideră că se impune completarea motivării sentinţei cu următoarele considerente, care întăresc şi justifică soluţia de desfiinţare a hotărârii arbitrale în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., invocat de intimata-reclamantă prin acţiunea în anulare.

Potrivit art. 575 alin. (2) C. proc. civ., principiile fundamentale ale procesului civil prevăzute la art. 5 alin. (2), art. 8-10, art. 12-16, art. 19-21, art. 22 alin. (1), (2), (4), (5) şi 6 şi la art. 23 sunt aplicabile în mod corespunzător şi în procedura arbitrală.

Art. 575 C. proc. civ. cuprinde principiile fundamentale ale procesului civil judiciar care sunt aplicabile în mod corespunzător şi în procedura arbitrală. Tribunalul arbitral este obligat să asigure egalitatea între părţi (art. 8) şi să garanteze dreptul la apărare (art. 13) şi judecarea procesului în condiţii de contradictorialitate (art. 14). De asemenea, arbitrului numit îi este interzisă denegarea de dreptate (art. 5 alin. (2). El trebuie să asigure continuitatea (art. 19), să respecte principiile procesului civil aplicabile şi celui arbitral (art. 20), să caute soluţii amiabile de soluţionare a litigiului (art. 21) şi să stăruie în aflarea adevărului (art. 22 alin. (1), (2), (4), (5) şi 6). Astfel, textele legale indicate în alin. (2) al art. 575 C. proc. civ. sunt dispoziţii imperative ale legii, în sensul reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., încălcarea lor constituind motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale.

Instanţa supremă reţine că, prin modalitatea concretă de administrare a procesului arbitral şi prin aplicarea unei sancţiuni neprevăzute de lege, aşa cum s-a arătat în precedent, reclamanta a fost privată clar de dreptul de a-şi proba pretenţiile în cursul procesului, fiind totodată pusă într-o poziţie procesuală de inechitate faţă de partea adversă.

Situaţia reţinută mai sus conturează nerespectarea în faza procesului arbitral a principiilor ce guvernează dreptul procesual civil şi produce o vătămare a drepturilor părţii reclamante, ce se sancţionează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite. Nulitatea decurgând din nesocotirea principiilor fundamentale ce guvernează procesul civil-dreptul la apărare, la un proces echitabil, egalitatea armelor-deşi este o nulitate virtuală, operează fără ca partea care o invocă să fie obligată să facă dovada vătămării întrucât aceasta rezultă cu evidenţă din împrejurările cauzei şi din finalitatea normei procedurale nerespectate.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine că, din interpretarea dispoziţiilor art. 177 alin. (3) din C. proc. civ. rezultă că sancţiune procesuală a nulităţii îşi găseşte aplicare ca ultim remediu, nulitatea neîndeplinind exclusiv o funcţie sancţionatoare, ci scopul urmărit de legiuitor este înlăturarea oricărui formalism inutil în aplicarea acestei instituţii juridice şi salvarea actului procedural atunci când acest lucru este posibil şi în măsura în care este posibil.

Or, în condiţiile în care, prin sentinţa arbitrală s-a reţinut faptul că, la data închiderii dezbaterilor, înscrisurile necesar a fi depuse de reclamantă se găseau la dosarul cauzei, tribunalul arbitral a încălcat în mod grav normele obligatorii de procedură care sunt menite să garanteze dreptul la un proces echitabil, respectiv a pronunţat hotărârea cu încălcarea principiului contradictorialităţii, cu nerespectarea dreptului la apărare prin asigurarea posibilităţii reale şi efective ca partea să prezinte faptele, să permită discutarea şi argumentarea tuturor chestiunilor de fapt şi de drept pe care le implică prezentul litigiu, în conformitate cu dispoziţiile obligatorii prevăzute de art. 8, art. 13, art. 14 şi art. 22 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile recurentei, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate, soluţia primei instanţe de anulare a sentinţei arbitrale şi de trimitere a cauzei spre rejudecare la tribunalul arbitral impunându-se pentru asigurarea respectării principiilor fundamentale ale procesului civil şi dreptului la un proces echitabil.

Pentru toate aceste motive, constatând că decizia atacată respectă cerinţele de legalitate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva sentinţei civile nr. 5/2022 din 5 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva sentinţei civile nr. 5/2022 din 5 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2023.