Calculation of contractual deadlines and inflation adjustment of penalty clauses in commercial contracts

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21 octombrie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta COMPANIA NAŢIONALA DE CAI FERATE CFR S.A., în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR - CĂLĂTORI" S.A., (SNTFC "CFR CĂLĂTORI" S.A.), a solicitat instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.498.203,16 RON reprezentând penalităţi de întârziere la plata facturilor TUI şi NONTUI, actualizată cu indicele de inflaţie până la plata efectivă; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1494 din 27 mai 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR - CĂLĂTORI S.A..

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.416.118,82 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente facturilor TUI şi suma de 40.678,12 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente facturilor non TUI.

A fost admisă cererea reclamantei şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18172,96 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel apelanta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, solicitând admiterea apelului şi, rejudecând fondul cauzei, schimbarea în parte a sentinţei atacate conform art. 480 alin. (2) C. proc. civ., în sensul admiterii în totalitate a cererii formulate şi obligării pârâtei şi la plata sumei de 82.084,34 RON reprezentând diferenţă penalităţi de întârziere la plata facturilor TUI şi non TUI actualizată cu indicele de inflaţie până la plata efectivă, precum şi a sumei de 414.04 RON reprezentând diferenţă cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1116 din 29 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul promovat de apelanta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1494 din 27 mai 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR-CĂLĂTORI S.A., a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.442.896,16 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente facturilor TUI şi sumei de 40.678,12 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferentele facturilor non TUI.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

A fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 704.16 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1116 din 29 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, solicitând admiterea recursului, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată şi obligării pârâtei la plata sumei de 13.924,55 RON reprezentând diferenţă penalităţi de întârziere la plata facturilor TUI şi a sumei de 704.33 RON reprezentând diferenţă penalităţi de întârziere la plata facturilor non TUI; actualizarea cu indicele de inflaţie până la plata efectivă.

În argumentarea recursului, susţine, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În opinia recurentei, instanţa de apel a reţinut greşit în considerentele sentinţei atacate că penalităţile s-au calculat de către recurentă fără a se socoti "prima zi după expirarea termenului de plată, plus o zi".

Consideră că argumentele prezentate în cuprinsul hotărârii atacate sunt cel puţin contradictorii şi demonstrează faptul că instanţa de apel a făcut o cercetare sumară a pretenţiilor cu care a fost învestită, aprobând fără o minimă verificare, calculul penalităţilor prezentat de intimata-pârâtă.

Or, analizând comparativ notele de calcul al penalităţilor întocmite de părţi se poate observa că în fapt, ambele societăţi au exclus din perioada de scadenţă a facturilor prima şi ultima zi. După împlinirea scadenţei însă, nu mai poate fi acceptată încă o dată eliminarea primei zile din perioada în care penalităţile încep să curgă, întrucât în contract la art. 5.6. este specificat în mod clar că "se vor plăti dobânzi şi penalităţi începând cu prima zi după expirarea termenului de plată".

Al doilea motiv de recurs, susţine recurenta, îl reprezintă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2553 şi art. 2554 C. civ.

Apreciază că instanţa de apel a motivat eronat în considerente, încălcând astfel voinţa părţilor exprimată în prevederile contractului nr. x/2019.

Astfel, instanţa nu a analizat prevederile contractuale, care stabilesc la art. 1 pct. 1.10 că termenul de "zi" este interpretat ca fiind zi calendaristică.

Este evident că "zilele lucrătoare" sunt excluse de la calcul termenelor de scadenţă şi al perioadei de curgere a penalităţilor, atâta timp cât în cuprinsul contractului orice referire la noţiunea de zi are în vedere ziua calendaristică. Validarea în aceste condiţii a calculului SNTFC "CFR CĂLĂTORI" S.A., care a prorogat termenul de scadenţă împlinit într-o zi nelucrătoare, pentru prima zi lucrătoare, constituie atât o încălcare a voinţei părţilor exprimată liber şi neviciat prin contractul de acces încheiat care constituie legea potrivit dispoziţiilor art. 1270 C. civ., cât mai ales o aplicare greşită în speţă a dispoziţiilor art. 2553 şi art. 2554 C. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 5.2. din contract, facturile aferente TUI au termen de scadenţă 30 zile calendaristice de la data primirii acestora. Data primirii se consideră a fi a cincea zi calendaristică de la data emiterii facturilor de către CFR.

Art. 5.4. stipulează că "Facturarea prestaţiilor din anexele 4, 5 şi 6 (non TUI) se va face în tranşe lunare de regulă până la data de 20 a lunii următoare, iar facturile vor avea termen de scadenţă 30 de zile calendaristice de la data emiterii, iar art. 5.6.:

"În cazul în care părţile nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligaţiile financiare asumate prin prezentul Contract, vor plăti dobânzi şi penalităţi în valoare de 0,03% pentru fiecare zi de întârziere începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, debitorul fiind de drept în întârziere. Totalul dobânzilor şi penalităţilor nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia a fost calculate."

Rezultă indubitabil că prin clauzele anterior enunţate, părţile au convenit reciproc să deroge de la dreptul comun în materie şi să stabilească un mod de calcul al termenelor de scadenţă a obligaţiilor financiare şi implicit de curgere a penalităţilor, pe zile libere pline, aspect ignorat de instanţă şi calificat în mod neîntemeiat ca nedovedit.

Prin urmare, potrivit prevederilor contractuale care se aplică cu prioritate faţă de C. civ. conform dispoziţiilor art. 1270 C. civ., în calculul perioadei de întârziere la plată facturilor se ia în considerare prima zi, clauză pe care pârâta nu a respectat-o.

Rezultă că prevederile legale invocate nu operează în speţă, câtă vreme părţile de comun acord au stabilit în convenţie că scadenţa debitelor se calculează având în vedere zilele calendaristice, nu cele libere prevăzute de C. civ.

Al treilea motiv de recurs îl constituie încălcarea de către instanţă de apel prin soluţia pronunţată a dispoziţiilor art. 1.268, art. 1270 alin. (1), art. 1272 C. civ.

Arată că între părţi a fost încheiat în mod valabil contractul nr. x/2019, care are putere de lege, potrivit dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) C. civ. (principiul pacta sunt servanda), iar din conţinutul clauzei contractuale detaliate la art. 5.6, rezultă că părţile contractante au înţeles să stipuleze o clauză penală reglementată prin art. 1538 C. civ., potrivit căreia în cazul în care nu se execută obligaţiile financiare asumate prin contract, partea responsabilă vă plăti penalităţi de întârziere pentru depăşirea termenului de plată al facturilor. Precizează că acest termen este prevăzut în mod expres în contract că fiind "prima zi după expirarea termenului de plată".

Recurenta consideră că prin clauzele anterior enunţate, părţile au convenit reciproc să deroge de la dreptul comun în materie şi să stabilească un mod de calcul al termenelor de scadenţă a obligaţiilor financiare şi implicit de curgere a penalităţilor, pe zile libere pline, aspect ignorat de instanţă şi calificat în mod neîntemeiat ca nedovedit.

Prin urmare, potrivit prevederilor contractuale care se aplică cu prioritate faţa de C. civ. conform dispoziţiilor art. 1270 C. civ., în calculul perioadei de întârziere la plată facturilor se ia în considerare prima zi, clauză pe care pârâta nu a respectat-o.

Astfel, recurenta apreciază că prevederile legale invocate nu operează în speţă, câtă vreme părţile de comun acord au stabilit în convenţie că scadenţa debitelor se calculează având în vedere zilele calendaristice, nu cele libere prevăzute de C. civ.

Al treilea motiv de recurs îl constituie încălcarea de către instanţă de apel prin soluţia pronunţată a dispoziţiilor art. 1.268, art. 1270 alin. (1), art. 1272 C. civ.

Din conţinutul clauzei contractuale detaliate la art. 5.6, apreciază recurenta, rezultă că părţile contractante au înţeles să stipuleze o clauză penală reglementată prin art. 1538 C. civ., potrivit căreia în cazul în care nu se execută obligaţiile financiare asumate prin contract, partea responsabilă vă plăti penalităţi de întârziere pentru depăşirea termenului de plată al facturilor. Precizează că acest termen este prevăzut în mod expres în contract că fiind "prima zi după expirarea termenului de plată".

Astfel, art. 1.268 C. civ. reglementează maniera de interpretare a clauzelor contractuale, prevedere care, în opinia recurentei, a fost însă nesocotită de Curtea de Apel Bucureşti.

În speţă, sintagma "prima zi după expirarea termenului de plată" coroborată cu sintagma "termen de scadenţă 30 zile calendaristice de la data primirii/emiterii" se interpretează în sensul că ultima zi de plată se împlineşte în a 30 a zi, şi nu în ziua următoare sau, în prima zi lucrătoare. Aşadar, voinţa părţilor la momentul încheierii contractului a fost clară, de stabilire a unor termene de scadenţă care să se calculeze pe zile calendaristice, a căror împlinire nu poate fi în niciun caz decalata în situaţia în care cade într-o zi nelucrătoare, până la prima zi lucrătoare.

Clauza penală de plată a penalităţilor a fost încheiată tocmai pentru a preveni şi a sancţiona ulterior un comportament abuziv al profesionistului, care ignorând obligaţiile contractuale asumate, încearcă să impună alte reguli de calcul ale termenelor, care să-1 absolve de plata penalităţilor. Or, instanţa de apel prin validarea calculului prezentat de intimată, fără a efectua o minimă verificare a numărului de zile de întârziere care se stabileşte pe zile calendaristice şi nu pe zile lucrătoare, a creat o premisa de nerespectare atât a contractului valabil încheiat, cât şi a prevederilor legale, care stabilesc interpretarea clauzelor în vederea producerii de efecte, şi nu în scopul anularii lor.

Prin soluţia pronunţată, apreciază recurenta, se încalcă şi dispoziţiile art. 1272 C. civ.

Prin acest articol, susţine recurenta, legiuitorul a stabilit o limită, în sensul că, raportat la natura contractului şi la conduita părţilor, nu se poate denatura intenţia lor reală, astfel încât să dobândească alte drepturi şi obligaţii, în speţă alte termene de scadenţă, la care nu au consimţit în mod efectiv. Mai mult, în raporturile contractuale desfăşurate cu SNTFC Călători termenul de împlinire a scadenţei facturilor fiscale a fost calculat pe zile calendaristice, şi nu pe zile libere/lucrătoare, fiind un mod de lucru acceptat şi recunoscut de pârâtă.

În plus, menţionează că a depus la dosarul cauzei, dovezi în acest sens, respectiv facturi fiscale şi extrasele de cont aferente, din care rezultă că practica statornicită între părţi este de a achita contravaloarea prestaţiilor în termenul de scadenţă de 30 de zile calendaristice, care se împlineşte în a 30 a zi, şi nu ulterior acesteia, independent de faptul că ziua este nelucrătoare, aspect ignorat de instanţă de apel.

De altfel, în niciun contract încheiat între profesionişti nu se stipulează termene care să se calculeze prin eliminarea primei şi ultimei zile a termenului, întrucât acestea sunt în mod clar stabilite de legiuitor pentru reglementarea litigiilor, şi nu a raporturilor contractuale.

Prin urmare, instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile contractului încheiat, încălcând astfel voinţă părţilor liber exprimată şi neviciată, cu privire la modul de calcul al penalităţilor de întârziere.

Un alt motiv de recurs îl constituie încălcarea de către instanţă de apel prin soluţia pronunţată a dispoziţiilor art. 1531 alin. (1) şi (2), respectiv art. 1535 alin. (1) C. proc. civ.

Întrucât sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale, iar SNTFC - CFR CĂLĂTORI S.A. a refuzat să achite penalităţile restante, rezultă că recurentei i se cuvine, în mod distinct faţă de creanţă propriu-zisă şi actualizarea acesteia cu rata inflaţiei, conform art. 1531 alin. (1) şi (2), respectiv art. 1535 alin. (1) C. proc. civ.:

"în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, rară a trebui să dovedească vreun prejudiciu. în acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic".

Având în vedere că natura juridică a penalităţilor este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată la termen), iar a doua reprezentând valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii daune compensatorii) consideră că este admisibil cuantumul acestora, neputându-se vorbi despre o dublă reparaţie, ci de o respectare a principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de art. 1531 C. civ.

Intimata-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR - CĂLĂTORI S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, iar recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi subsumat acestui motiv de casare, recurenta s-a prevalat de existenţa unor considerente contradictorii, cele expuse în argumentare îmbracă doar aparenţa unor critici de nelegalitate, întrucât susţinerile acesteia vizează, în realitate, modul de apreciere a probatoriului, maniera în care instanţa a acordat relevanţă înscrisurilor administrate (ex. notele de calcul al penalităţilor întocmite de părţi etc.) şi conţinutului clauzelor contractuale, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de recurs invocat, întrucât vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea deciziei atacate.

Astfel, se constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este indicat formal, întrucât recurenta nu a formulat critici concrete de nelegalitate din care să rezulte cu claritate ipoteza menţionată de recurentă şi reglementată de textul de lege enunţat.

În egală măsură, toate menţiunile referitoare la aspectele de fond ale cauzei prezentate în memoriul de recurs se impun a fi înlăturate din analiza instanţei de recurs ca urmare a aplicării prevederilor art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care urmează.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit modalitatea de calcul a penalităţilor de întârziere pe zile libere, în conformitate cu art. 2553 alin. (1) şi art. 2554 C. civ., contrar voinţei părţilor, care au derogat de la aceste dispoziţii şi au stabilit în contractele încheiate că termenele sunt calendaristice. Totodată, recurenta a apreciat că instanţa de apel, prin soluţia pronunţată, a încălcat dispoziţiile art. 1268, art. 1270 alin. (1), art. 1272, art. 1531 alin. (1) şi (2) şi art. 1535 C. civ.

Înalta Curte subliniază că în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) C. civ., dispoziţiile C. civ. se aplică şi raporturilor dintre profesionişti.

Art. 2551 C. civ. stipulează că:

"Durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu" (art. 2551 - 2556 C. civ.).

Din prevederile art. 2551 C. civ. rezultă că durata oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura şi izvorul lor, fie că sunt legale, fie că sunt convenţionale se calculează potrivit regulilor stabilite de Titlul III "Calculul termenelor", din Cartea a VI a C. civ., motiv pentru care modul de calcul al termenelor se aplică şi contractului de acces pe infrastructură nr. x/2019.

Astfel, în ceea ce priveşte termenul stabilit pe zile, legiuitorul a reglementat, conform art. 2553 alin. (1) C. civ., următoarele:

"Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului", iar potrivit art. 2554 C. civ.:

"Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi urmează".

Aceasta înseamnă că nu se ia în calculul termenului nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârşeşte (dies ad quem).

De asemenea, stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziţia de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare.

Totodată, potrivit art. 5.2 din contractul de acces pe infrastructură nr. x/2019:

"facturile aferente TUI au termen de scadenţă 30 de zile calendaristice de la data primirii acestora. Data primirii se consideră a fi a cincea zi calendaristică de la data emiterii facturilor de către CFR".

Contrar susţinerilor recurentei, termenul de plată a fost calculat în mod corect, cu respectarea modalităţii reglementate de art. 2553 alin. (1) C. civ., a prevederilor legale (art. 1268, art. 1270, art. 1272 C. civ.) şi convenţionale (art. 5.2, 5.4 din contract).

Sunt nefondate criticile recurentei potrivit cărora părţile de comun acord au stabilit în convenţie că scadenţa debitelor se calculează având în vedere zilele calendaristice, nu cele libere prevăzute de C. civ.

Este adevărat că dispoziţiile art. 2551 şi 2553 C. civ. stabilesc cum se calculează termenele de plată atunci când au fost stabilit de părţi pe zile, fără însă a interzice stabilirea altor tipuri de termene de plată, cum este termenul pe zile calendaristice, însă este de necontestat că părţile au stabilit în cauză natura zilelor, iar nu modul de calcul, cum în mod greşit apreciază recurenta.

Înalta Curte subliniază că în lipsa unei clauze contractuale exprese derogatorii de la modalitatea de calcul stabilită de legiuitor, luarea în calcul a termenului de plată a zilei în care a fost primită factura şi a zilei în care s-a împlinit termenul, contravine atât prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., cât şi voinţei părţilor, manifestată la art. 5.2, 5.4 din contract, întrucât intimata, în calitate de debitor, nu ar avea la dispoziţie un termen de 30 de zile pentru efectuarea plăţii, ci un termen de 28 de zile.

Prin urmare, instanţa de control judiciar a reţinut cu justeţe că, în condiţiile în care părţile prezentei cauze nu au derogat în mod expres de la dispoziţiile art. 2553 alin. (1) C. civ., acordul lor de voinţe privitor la calculul pe zile calendaristice a termenelor fixate pentru plata facturilor TUI şi Non-TUI se completează cu dispoziţiile art. 2553 alin. (1) C. civ. (referitor la termenul stabilit pe zile, în mod special teza a doua a acestui articol, ce prevede neluarea în calcul a primei şi ultimei zile a termenului respectiv).

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că, în speţă, contractul de acces pe infrastructura feroviară a fost încheiat între profesionişti, astfel că părţile au cunoscut semnificaţia juridică a termenilor folosiţi, respectiv faptul că noţiunea de "zile calendaristice" semnifică zilele din calendar, aceasta nereprezentând o derogare de la modalitatea consacrată legal pentru calculul termenelor de drept material civil pe "zile libere".

Nefondată este şi critica recurentei prin care se arată că a depus la dosarul cauzei facturi fiscale şi extrasele de cont aferente, din care rezultă că practica statornicită între părţi este de a achita contravaloarea prestaţiilor în termenul de scadenţă de 30 de zile calendaristice, care se împlineşte în a 30 a zi şi nu ulterior acesteia, independent de faptul că ziua este nelucrătoare, aspect ignorat de instanţă de apel, întrucât uzanţa, în enumerarea art. 1 C. civ., este izvor subsidiar de drept, şi se aplică numai în condiţiile inexistenţei unor dispoziţii legale sau convenţionale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în susţinerea criticilor ce vizează nelegala respingere a cererii privind actualizarea penalităţilor de întârziere cu rata inflaţiei, recurenta-reclamantă nu a expus niciun argument de nelegalitate, în sens propriu, împotriva deciziei recurate.

Se impune precizarea faptului că dezvoltarea motivelor de recurs la care se referă art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. vizează formularea unor critici de nelegalitate care să fie îndreptate împotriva considerentelor hotărârii recurate.

În considerentele deciziei recurate instanţa a subliniat că art. 1531 alin. (1) şi (2) C. civ., care enunţă principiul reparării integrale a prejudiciului, nu poate fi interpretat izolat, sensul şi sfera sa de cuprindere urmând a fi stabilită prin interpretarea sa sistematică, deci în ansamblul normelor edictate de legiuitor în scopul evaluării prejudiciului.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 1535 alin. (1) şi art. 1538 C. civ., curtea de apel a reţinut că obligaţia de plată a unei sume de bani neachitată la scadenţă dă dreptul creditorului la daune interese moratorii, de la scadenţa obligaţiei de plată până la momentul plăţii, daune interese ce sunt cele convenite de părţi (atunci când este cazul, precum în speţa de faţă), respectiv cele prin care părţile au evaluat anticipat cuantumul prejudiciului suferit.

Aşa fiind, instanţa de apel a arătat că pentru ipoteza în care părţile au stabilit în convenţia lor o clauză penală (situaţia în cauză), aceasta este singura formă de evaluare a prejudiciului suferit de creditorul obligaţiei ce nu a fost achitată la scadenţă, în sine clauza penală cuprinzând orice prejudiciu suferit de creditorul obligaţiei neexecutate, inclusiv actualizarea cu indicele de inflaţie a prejudiciului suferit prin faptul neîndeplinirii obligaţiei de plată la scadenţă.

În motivarea recursului, COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. a susţinut că, întrucât natura juridică a penalităţilor este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plata la termen), iar a doua reprezentând valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii - daune compensatorii), cuantumul acestora este admisibil, neputându-se vorbi despre o dublă reparaţie, ci de o respectare a principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de art. 1531 C. civ.

Prin urmare, se constată că argumentele recurentei sunt străine de raţiunile pentru care instanţa de apel, prin decizia ce formează obiectul prezentului recurs, a respins ca nefondat motivul de apel subsumat actualizării penalităţilor de întârziere cu rata inflaţiei.

În lipsa unor argumente care să vizeze considerentele hotărârii atacate, instanţa de recurs nu se poate substitui părţii, formulând în locul său critici de nelegalitate care să vizeze în mod concret considerentele instanţei de apel, iar nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată, opinia recurentei cu privire la natura juridică a pretenţiilor solicitate, simpla indicare şi enunţare a unor dispoziţii legale (art. 1531 alin. (1) şi (2), respectiv art. 1535 alin. (1) C. civ.) pretins încălcate, nu pot atrage nicio analiză.

Pentru toate raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente nici motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. împotriva deciziei civile nr. 1116 din 29 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. împotriva deciziei civile nr. 1116 din 29 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2022.