Rejection of appeals on abusive clauses in CHF mortgage loan, affirming validity of credit commission and insurance provisions

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20 martie 2015 pe rolul Judecătoriei Botoşani, sub număr de dosar x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, instanţa să dispună:

1. Constatarea nulităţii următoarelor clauze din contractul de credit x din 22.09.2008:

a) Art. III pct. 1 şi 2 - Dobânzi, comisioane bancare şi alte costuri percepute din Condiţiile Generale de Creditare, precum şi art. 2 (2.1 şi 2.3) din Condiţiile Speciale de creditare, dispoziţii referitoare la modul de calcul al dobânzii, la cuantumul acesteia, precum şi la posibilitatea băncii de a putea modifica cuantumul dobânzii, în mod unilateral, fără consimţământul împrumutaţilor; clauzele enunţate nefiind transparente.

b) Art. 2.3 din Condiţii speciale care instituie un comision de acordare credit de 1.50 % din valoarea creditului, respectiv suma de 1.366,5 CHF la data acordării creditului;

c) Art. III din Condiţii Generale, pct. 10 - Alte comisioane bancare aferente condiţiilor de creditare iniţiale, comisioane necuantificate, deci abuzive.

d) Art. V - Pct. 3.1; 3.1 lit. b) şi 3.2 - prin care s-a prevăzut obligaţia împrumutatului de a asigura imobilul ce constituie garanţia creditului la o valoare comunicată şi acceptată de bancă, cu societăţi de asigurare " agreate" de bancă şi care vor include prevederi acceptate de bancă.

e) Art. V - ultimul aliniat prin care, în caz de neexecutare, creditorul poate folosi mijloacele proprii pentru luarea în posesie a bunului afectat garanţiei;

f) Art. VI - Pct. 1.3.1 alin. (2) - prin care s-a prevăzut dreptul băncii de a declara exigibil anticipat creditul, de a rezilia unilateral contractul şi de a trece la recuperarea întregii sume datorate în cazul neexecutării de către împrumutat a oricărei obligaţii asumate prin contract.

g) Art. VI - pct. 1.3.2 alin. (4) - prin care s-a prevăzut dreptul băncii de a efectua schimburile valutare în cursul de schimb al băncii din ziua plăţii pentru convertirea în valută a creditului a sumelor necesare rambursării creditului şi/sau convertirea în RON a sumelor existente în conturi.

h) Art. VI - pct. 1.3.3. - prin care s-a prevăzut dreptul băncii de a încheia poliţe de asigurare în numele şi pe seama împrumutatului pe toată durata creditului, contractele de asigurare fiind încheiate cu o societate de asigurări aleasă de către bancă;

i) Art. VII - pct. 1,4, 8 şi 10 - prin care s-a prevăzut dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului;

k) Art. VIII pct. 1 alin. (2) din Condiţiile Generale privitoare la faptul că părţile au agreat, au înţeles şi acceptat prevederile referitoare la dobândă, costuri, comisioane, garanţii, precum şi ale sancţiunilor în cazul neîndeplinirii obligaţiilor;

l) Art. VIII pct. 2 - Dreptul creditorului de a transmite, cesiona, drepturile şi obligaţiile părţilor ce decurg din contract şi naşterea unor obligaţii valide şi executorii faţă de terţi.

2. Stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb al CHF - RON, la data semnării contractului, curs care să fie valabil pentru toată perioada contractului, de la data semnării şi până la plata ultimei rate contractuale din contractul de credit nr. x/22.09.2008 încheiat între pârâtă şi reclamanţi.

3. Restituirea sumelor care au fost încasate de bancă în baza clauzelor a căror caracter abuziv s-a solicitat a se constata; sume ce se impun a fi actualizate în funcţie de indicele de inflaţie şi la care urmează a se adăuga dobânda calculată începând cu data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective.

4. Cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6816 din 1 iulie 2015, pronunţată de Judecătoria Botoşani a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, dispunându-se declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 15 iulie 2015, sub număr de dosar x/2015

Prin sentinţa civilă nr. 765 din 10 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 26 februarie 2016, sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1983 din 11 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. şi S.C. C. - SUCURSALA BOTOŞANI şi intervenienţii forţaţi D., E., F. şi G..

A constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a următoarelor clauze cuprinse în contractul de credit nr. x/22.09.2008, încheiat între C. şi reclamanţi:

- art. 2.3 - Condiţii speciale;

- art. III pct. 2 - Condiţii generale - doar în ceea ce priveşte dispoziţia "în cazul în care împrumutatul nu este de acord cu noua rată a dobânzii aplicabile şi/sau comisioanelor bancare şi/sau a costurilor percepute, acesta are dreptul de a denunţa unilateral contractul. La data denunţării unilaterale a contractului toate obligaţiile împrumutatului vor deveni imediat scadente şi exigibile, fără perceperea comisionului de rambursare anticipată prevăzut la art. 2.5 din CSC. Nedenunţarea unilaterală a contractului din partea împrumutatului printr-o notificarea comunicată băncii, în termen de 30 de zile de la data comunicării revizuirii dobânzii şi/sau comisioanelor bancare şi/sau a costurilor percepute constituie o acceptare tacită de către împrumutat a noilor condiţii";

- art. III pct. 10 - Condiţii generale;

- art. V pct. 3.1 lit. a) - Condiţii generale, doar în ceea ce priveşte dispoziţia "împrumutatul are obligaţia de a asigura imobilul ce constituie garanţia creditului, în calitate de asigurat/contractant pe întreaga durată a creditului, la o valoare comunicată şi acceptată de către bancă";

- art. V pct. 3.2 - Condiţii generale;

- art. V ultimul aliniat - Condiţii generale;

- art. VI, pct. 1.3.1 alin. (2) şi art. 1.3.3 - Condiţii generale;

- art. VII, pct. 1-4, 8 şi 10 - Condiţii generale;

A obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 1.366,5 CHF achitată cu titlu de comision acordare credit, sumă ce va fi restituită la cursul oficial BNR din data plăţii, la care se va adăuga dobânda legală calculată conform O.G. nr. 13/2011, de la data încasării şi până la restituirea efectivă.

A respins restul pretenţiilor, ca nefondate.

A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 500 RON - cheltuieli de judecată, onorariu expert, conform decontului de la dosar.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C., criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 5 din 10 ianuarie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C., în apel

A respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţii A. şi B., precum şi de pârâta C., împotriva sentinţei civile nr. 1983 din 11.12.2017 pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, intimaţi fiind intervenienţii forţaţi D., E., F., G. şi C. SUCURSALA BOTOŞANI.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât recurenţii-reclamanţi A. şi B., cât şi recurenta-pârâtă C.

Prin decizia nr. 591 din 6 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a respins, ca tardiv formulat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 5 din 10 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Prin decizia nr. 1181 din 26 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă H. (succesoare a C.) împotriva deciziei civile nr. 5 din 10 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel la 25 iunie 2021, sub nr. x/2015*.

În rejudecare, prin decizia nr. 272 din 24 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admis apelul formulat de pârâta C. S.A. (prin continuator H. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1983 din 11 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, intimaţi fiind reclamanţii A. şi B., intervenienţii forţaţi D., E., F., G., C. Sucursala Botoşani şi I. S.A..

A fost schimbată în parte sentinţa apelată.

S-a respins ca nefondat capătul de cerere al reclamanţilor privind constatarea ca abuzivă a clauzei privind comisionul de acordare şi pe cale de consecinţă şi cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la restituirea contravalorii acestuia.

A fost respins ca nefondat şi capătul de acţiune al reclamanţilor privind constatarea ca abuzivă a clauzei contractuale din condiţiile generale art. III.10 şi art. V pct. 3.2.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu sunt contrare prezentei.

Au fost obligaţi intimaţii reclamanţi la plata către apelantă a sumei de 192,15 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 272 din 24 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2015, atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta H. S.A. au formulat cereri recurs.

Cererile de recurs au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă sub număr de dosar x/2015

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au invocat incidenţa motivului de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, respingerea apelului C. prin continuator H. S.A., ca nefondat.

În opinia recurenţilor, decizia atacată este nelegală în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca nefondate a capetelor de cerere privind nulitatea clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit şi obligaţia de asigurare imobil la suma şi la asigurătorul agreate de bancă.

Astfel, apreciază hotărârea recurată ca fiind rezultatul interpretării şi aplicării greşite în cauză a dispoziţiilor art. 4 alin. (1), (2) şi 5 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare, precizează că nu contestă concluzia instanţei cu privire la faptul că această categorie de comision nu este în mod expres interzisă de lege, ci solicită a se avea în vedere dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, conform cărora enumerarea făcută de legiuitor este doar exemplificativă, nu exhaustivă.

Consideră că pentru a se analiza caracterul abuziv al clauzei în baza căruia este perceput comisionul de acordare credit, se impune o analiză riguroasă a mai multor elemente precum: lipsa de negociere, lipsa de transparenţă, lipsa unei contraprestaţii din partea băncii, cuantumul comisionului, etc.

Acest comision, susţin recurenţii, nu este altceva decât un cost ascuns al creditului, mascat sub forma unei sume plătite o singură dată la începutul derulării contractului, fiind reţinut direct de bancă la momentul acordării creditului.

În condiţiile în care vorbim despre un contract de aderare pus la dispoziţie de către bancă, negocierea acestei clauze nu a fost posibilă, iar informarea cu privire la cuantumul lui concret a fost de asemenea inexistentă, deoarece comisionul este exprimat în procente şi nu în suma fixă, lipsind deci informarea completă şi neechivocă a împrumutatului cu privire la costul concret al creditului.

Se poate observa că nu este specificat nici un serviciu prestat de bancă în schimbul lui, şi, mai mult, el nu îşi găseşte nicio justificare obiectivă, întrucât acordarea creditului de către bancă este pe deplin remunerată prin aceea că se percepe dobândă, iar procesarea cererilor şi acordarea de credite este însuşi obiectul de activitate al băncii.

Prin urmare, nu există un serviciu suplimentar al băncii faţă de obiectul general al contractului care să fie susceptibil a fi calificat drept prestaţie suplimentară faţă de creditarea propriu-zisă şi care să justifice încasarea unui cost suplimentar sub forma comisionului de acordare credit.

Apreciază că suntem în situaţia stipulării unei veritabile dobânzi ascunse ce se percepe în avans, încă de la încheierea contractului, şi care nu este justificată prin raportare la prestaţiile băncii.

Comisionul este abuziv pentru consumator pentru că el nu primeşte nici un beneficiu în contrapondere pentru plata lui.

Totodată, în ceea ce priveşte cuantumul acestui comision, solicită instanţei de recurs a observa că suma încasată este una consistentă, de 1.366,5 CHF, ceea ce întăreşte argumentele prezentate.

O altă observaţie cu privire la nelegalitatea comisionului de acordare credit este aceea că acesta se raportează la suma creditată, constituind un procent din acesta, şi nu la volumul sau complexitatea actelor/documentaţiei/procedurilor de acordare de credit.

În concluzie, recurenţii-reclamanţi apreciază că acest comision are un vădit caracter excesiv şi abuziv, clauza care îl prevede fiind nulă absolut şi neproducând nici un efect pentru consumator, ca urmare a: lipsei de negociere, poziţiei de superioritate a băncii, lipsei de informare a consumatorului asupra cuantumului concret, excesivitatea comisionului, fixarea procentuală a lui, dezechilibrul grav creat prin perceperea lui atât timp cât nu există o contraprestaţie pentru suma percepută.

Sub un alt aspect, consideră că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi în ceea ce priveşte clauza de asigurare exclusiv la un operator şi la o suma agreate de către bancă, fiind evidentă lipsa oricărei forme de negociere a acestei clauze; încălcarea liberului arbitru al părţilor, în sensul că un contract de asigurare are un pronunţat caracter "intuitu personae"; un asigurător "preferat" va avea întotdeauna comportamentul unui deţinător de monopol şi va practica preţuri mai mari decât cele de pe piaţa "liberă" etc.

Intimata I. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului declarat de reclamanţi, ca nefondat.

Intimata-pârâtă H. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamanţi, susţinând că aspectele invocate de recurenţii-reclamanţi nu reprezintă critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în art. 488 C. proc. civ., iar în cauză nu pot fi reţinute nici motive de ordine publică în raport cu art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Fără a-şi încadra criticile în dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă H. S.A. solicită admiterea recursului, cu consecinţa respingerii acţiunii în totalitate.

După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, cu referire la art. III pct. 2 Condiţii generale, recurenta precizează că înţelege să critice hotărârea atacată doar cu privire la posibilitatea împrumutatului de a denunţa unilateral contractul, în măsura în care acesta nu este de acord cu noua rată a dobânzii aplicate şi/sau comisioanelor bancare, apreciind că instanţa s-a aflat în eroare, nu a înţeles prevederea contractuală.

Face precizarea că sunt situaţii în care dobânda a scăzut, independent de voinţa băncii, dar de care împrumutatul a beneficiat (fără să considere că această modificare este abuzivă), or, şi în această situaţie împrumutatul are beneficiul denunţării unilaterale a contractului.

Aşadar, consideră că instanţa trebuie să analizeze caracterul abuziv din toate punctele de vedere.

Cu privire la art. V pct. 3.1 lit. a) - condiţii generale doar în ceea ce priveşte obligaţia împrumutatului de a asigura imobilul adus în garanţia băncii şi art. V pct. 3.2 din condiţii generale referitoare la încheierea poliţelor de asigurare, apreciază că obligaţia de asigurare a imobiliului nu este abuzivă.

Subliniază în acest sens că valoarea imobilului adus garanţie trebuie să acopere valoarea împrumutului, de aici decurgând şi obligaţia împrumutatului de a asigura imobilul. Banca îşi ia măsuri de precauţie şi doreşte ca imobilul să fie asigurat la anumite firme de asigurare agreate, care întrunesc un cumul de condiţii de seriozitate, solvabilitate (în caz de despăgubire, banca doreşte să fie sigură că încasează prima de asigurare), etc.

Cu privire la clauzele prevăzute la art. VI pct. 1.3.1 alin. (2) şi (1).3.3 critică soluţia instanţei apreciind că, prin aceasta, se îngrădeşte dreptul băncii de a face demersuri pentru recuperarea creanţelor în cazul în care împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute în contractul de credit.

Art. 1.3.3, arată recurenta, se referă la dreptul băncii de a încheia pe socoteala împrumutatului, poliţa de asigurare pentru imobilul adus în garanţie.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., soluţia preconizată fiind aceea de anulare a recursului declarat de recurenta-pârâtă H. S.A. şi de admisibilitate în principiu a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A..

Prin încheierea din 22 iunie 2022 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, prin încheierea de la acea dată, a respins excepţia nulităţii recursului reclamanţilor, invocată de recurenta-pârâtă H. S.A, prin întâmpinare; a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 272 din 24 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă; a admis excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă H. S.A împotriva deciziei nr. 272 din 24 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă; a stabilit termen pentru soluţionarea recursurilor la data de 7 decembrie 2022, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de reclamanţii A. şi B. este nefondat pentru considerentele care succed:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care urmează.

Criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative la comisionul de acordare şi la încheierea poliţelor de asigurare la o societate de asigurări agreată de pârâtă, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Este de subliniat că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul şi nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. J.. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi a reţinut, în mod legal, că aceasta a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă sus-arătată se regăseşte în clauza privind comisionul de acordare.

Instanţa de apel a reţinut cu justeţe că scopul perceperii comisionului de acordare rezultă din chiar denumirea sa, acesta fiind perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, respectiv: informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza şi decizia cu privire la cererea de credit, semnarea contractului de credit, acordarea efectivă a creditului.

Comisionul de acordare credit este expresia unui serviciu prestat de către bancă în favoarea împrumutatului, serviciu constând în desfăşurarea activităţilor specifice şi întocmirea actelor necesare în vederea acordării creditului.

Potrivit art. 2.3 din Condiţii speciale ale contractului de credit nr. x din 22.09.2008 împrumutaţii datorau un comision de acordare de "1.50% din valoarea totală a creditului, respectiv suma de 1366,5 CHF.

Prin urmare, prezentarea comisionului de acordare s-a făcut prin indicarea lui ca având caracter unic şi prin menţionarea atât a sumei totale, cât şi a procentului de determinare de 1,5% ce se calcula prin aplicarea procentului la valoarea totală a creditului, fiind de necontestat că această clauză este clar exprimată, terminologia folosită fiind una comună limbajului curent, care nu necesită definiţii exprese şi explicaţii suplimentare.

În atare condiţii, este de necontestat că recurenţii-reclamanţi au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea comisionului de acordare.

S-a apreciat cu justeţe lipsa caracterului abuziv al acestei clauze, întrucât convenţia părţilor sub acest aspect este suficient de clară şi inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului.

Prin urmare, motivele perceperii acestui comision sunt evidente, întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.

Totodată, curtea de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a apreciat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare nu au produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Deşi clauza privind comisionul de acordare nu a fost negociată, nu s-a probat faptul că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Faptul că nivelul comisionului este stabilit procentual în funcţie de valoarea creditului nu reprezintă un abuz al băncii şi nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că în lumina jurisprudenţei C.J.U.E. dezechilibrul avut în vedere se referă la drepturile şi obligaţiile contractuale, nu la cel pecuniar, acesta fiind exclus de la analiza caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu alte cuvinte, cuantumul comisionului, "excesivitatea" de care se prevalează recurenţii, nu poate forma obiectul analizei caracterului abuziv, căci acest lucru este interzis de art. 4 alin. (6) din lege.

Totodată, apelul, prin efectul său devolutiv, a constatat legal că nu este îndeplinită condiţia relei-credinţe prin inserarea clauzelor referitoare la comisionul de acordare.

Aceasta întrucât, raportat la toate circumstanţele prezentei cauze, existau premise ca banca să considere că reclamanţii ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauzele referitoare la comisionul de acordare; banca a acţionat corect şi echitabil în stabilirea acestei clauze contractuale, întrucât nu a urmărit perceperea acestui comision fără a presta vreun serviciu; valoarea comisionului de acordare şi data scadenţei au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă cu uşurinţă din denumirea lui.

Contrar susţinerilor recurenţilor, comisionul de acordare credit nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de acordare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Detalierea motivelor perceperii comisionului analizat nu este necesară, fiind evident că încasarea acestuia are un alt scop decât perceperea dobânzii, care reprezintă preţul creditului, în timp ce comisionul acordării este datorat în schimbul serviciului prestat de instituţia de credit în favoarea împrumutatului, serviciu constând, astfel cum s-a arătat mai sus, în desfăşurarea activităţilor specifice şi întocmirea actelor necesare în vederea acordării creditului.

În ceea ce priveşte criticile aduse de recurenţi pe aspectul caracterului abuziv al clauzei conform căreia poliţele de asigurare vor fi încheiate cu societăţi de asigurare acceptabile pentru bancă şi vor include prevederi acceptate de către Bancă de la art. V pct. 3.2 din Condiţiile generale, se constată că acestea sunt nefondate, deoarece din cuprinsul contractului şi a înscrisurilor de la dosar nu rezultă ca Banca ar fi impus împrumutatului un anumit asigurător care să fi oferit împrumutatului condiţii mai puţin avantajoase decât alte societăţi de asigurare de pe piaţa liberă, aspect reţinut cu justeţe de instanţa de apel.

În cauză, instanţa de apel a analizat îndeplinirea cerinţelor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, dar a constatat că recurenţii-reclamanţi nu au demonstrat că sunt îndeplinite condiţiile statuate de textul legal menţionat pentru a se putea stabili caracterul abuziv al prevederii contractuale în discuţie.

Este de necontestat că doar condiţia relativă la lipsa de negociere nu este suficientă pentru reţinerea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar clauza în discuţie nu este una abuzivă, nefiind creat un dezechilibru în detrimentul consumatorului, câtă vreme recurenţilor nu li s-a impus să încheie o poliţă de asigurare cu o societate de asigurare identificată de bancă, ci să aleagă, dintre societăţile de asigurare agreate, pe aceea pe care a considerat-o cea mai potrivită.

Nu s-a putut reţine ca fiind îndeplinită nici condiţia relei-credinţe întrucât, raportat la toate circumstanţele prezentei cauze, instanţa de apel a apreciat că existau premise ca pârâta să considere că reclamanţii ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauza referitoare la alegerea societăţii de asigurare agreată de către bancă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă K. împotriva deciziei civile nr. 2459 din 28 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă H. S.A., Înalta Curte îl va anula, având în vedere că, prin încheierea din 19 octombrie 2022 a fost admisă excepţia nulităţii recursului, potrivit considerentelor reţinute în cuprinsul acesteia.

Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă H. S.A. (succesoare C.) împotriva deciziei nr. 272 din 24 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 272 din 24 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă H. S.A. (succesoare C.) împotriva deciziei nr. 272 din 24 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2022.