Delictual damages claim barred by presumption of legality for unchallenged enforcement authorization and failure to file execution objection

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Asupra fondului cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 19 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 RON cu titlu de daune reprezentând valoarea imobilului situat în Botoşani, jud. Botoşani, executat silit fără existenţa unei încheieri de executare silită, la care să se adauge dobânda legală calculată de la data vânzării imobilului şi până la plata efectivă a daunelor solicitate.

Pârâta s-a apărat invocând prioritar excepţia de inadmisibilitate a acţiuni; pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca nefondate.

Cauza a fost declinată pentru competentă soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fiind înregistrată sub nr. x/2019*.

Instanţa de fond a reţinut poziţia procesuală a pârâtei în sensul că excepţia inadmisibilităţii acţiunii reprezintă o apărare pe fondul cauzei, aspect consemnat în încheierea de şedinţă din data de 26 octombrie 2020.

Prin sentinţa civilă nr. 1204/2021 din 5 mai 2021 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, reţinând că faţă de calificarea acţiuni ca fiind una în daune delictuale, aceasta nu este inadmisibilă; pe fond a apreciat ca nefiind dovedite elementele răspunderii civile delictuale.

Apelul:

Sentinţa de fond a fost apelată de reclamanta A., criticile sale vizând greşita apreciere a neîntrunirii condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte, precum şi nemotivarea corespunzătoare a hotărârii atacate.

Cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr de dosar pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 338/A din 1 martie 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, reţinând că aceasta era parte în raportul execuţional, în calitate de garant ipotecar, încheierea de încuviinţare a executării silite, nedefiinţată pe cale judiciară, vizând-o şi pe ea; a mai reţinut legalitatea şi temeinicia sentinţei de fond în ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Recursul:

Decizia de apel a fost recurată de reclamanta A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019*.

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

După o prezentare succintă a modului de desfăşurare a executării silite finalizate cu vânzarea imobilului proprietatea sa şi a parcursului procesual al litigiului, sub imperiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia de apel, susţinând nemotivarea acesteia; sub acest aspect a arătat că instanţa devolutivă a efectuat o analiză incompletă a motivelor şi argumentelor invocate în memoriul de apel, raţionamentul expus nefiind de natură să sprijine concluzia adoptată în sensul că prima instanţă a motivat, la rândul său şi că soluţia este legală şi temeinică.

A enumerat, astfel, argumentele invocate în cererea de apel referitoare la calitatea sa de terţ în raportul execuţional, arătând că instanţa de apel a respins critica privind nemotivarea sentinţei de fond, fără să analizeze punctual toate aceste apărări; o situaţie asemănătoare este invocată şi în ceea ce priveşte criticile privind neîndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte. A susţinut, în continuare, caracterul nemotivat al deciziei de apel din perspectiva aceloraşi critici referitoare la calitatea sa de terţ în executarea silită, susţinând că şi instanţa de apel, ca şi instanţa de fond a refuzat să analizeze punctual argumentele sale.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, sub imperiul aceluiaşi motiv de casare, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, ca şi prima instanţă, nu a analizat fiecare condiţie impusă de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, aspect care, în opinia sa, impunea admiterea apelului şi anularea sentinţei de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Tot în acelaşi context, dar subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a soluţionat cauza fără a stabili corect situaţia de fapt, reiterând apărările sale în ceea ce priveşte neîncuviinţarea executării silite faţă de ea, fiind încălcate, astfel, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia de apel sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 3731, art. 399, art. 401 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. din 1865, ale art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, precum şi ale art. 21 din Legea nr. 190/1999.

Citând prevederile art. 3731 C. proc. civ. din 1865, recurenta-reclamantă a susţinut că raportul juridic execuţional este stabilit de instanţă prin încheierea de încuviinţare silită, că la momentul declanşării acestei executări, s-a solicitat doar executarea contractului de credit, că nu a fost comunicat instanţei şi contractul de ipotecă, că instanţa de judecată a dispus doar încuviinţarea executării silite a contractului de credit.

În continuarea raţionamentului privind greşita aplicare a normelor de drept material, recurenta-reclamantă a redat conţinutul art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 şi al art. 21 din Legea nr. 190/1999, susţinând caracterul autonom al contractului de ipotecă faţă de contractul de credit, cu evidenta consecinţă, în opinia sa, de încuviinţare distinctă a executării silite a contractului de ipotecă. În acest context, a arătat că în încheierea de încuviinţare a executării silite nu se face vorbire de contractul de ipotecă, subliniind că numele său apare în acea încheiere doar dintr-o eroare materială.

Plecând de la aceste argumente, recurenta-reclamantă critică decizia de apel şi sub aspectul nereţinerii incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 401 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. din 1865, în virtutea calităţii sale de terţ faţă de executarea silită. În acest sens, susţine că în mod nelegal instanţa de apel nu a reţinut că, în calitatea sa de terţ faţă de raportul execuţional, are posibilitatea valorificării drepturilor sale vătămate prin executarea silită, şi pe calea unei acţiuni de drept comun.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, susţinând că criticile invocate nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., sancţiunea impusă de lege fiind aceea a nulităţii căii de atac; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând următoarele; din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că decizia de apel respectă cerinţele de motivare impuse de normele legale; criticile subsumate punctului 5 din art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt fondate, recurenta-reclamantă putând invoca acele aspecte doar în cadrul unei contestaţii la executare; în ce priveşte pretinsele aplicări greşite a normelor de drept material, a arătat că a solicitat încuviinţarea executării silite şi în ceea ce o priveşte pe partea adversă, că în mod corect a fost încuvinţată executarea silită, atât pentru contractul de credit, cât şi pentru contractul accesoriu - contractul de ipotecă, cu respectarea prevederilor art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006; că în mod legal instanţa de apel a reţinut neaplicarea în cauză a prevederilor art. 401 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. din 1865, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu este terţ faţă de executarea silită.

Intimata-pârâtă a solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a combătut, prin răspunsul la întâmpinare, susţinerile intimatei-pârâte, arătând că nu se impune sancţiunea anulării recursului, fiind în prezenţa unor critici care se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. pe fond a reluat pe scurt criticile din memoriul de recurs.

Nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi în această fază procesuală.

În şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022, examinând cu prioritate excepţia nulităţii cererii de recurs invocată de intimata-pârâtă, conform art. 248 C. proc. civ., a dispus respingerea acesteia, apreciind că în cadrul memoriului de recurs pot fi identificate critici ce pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Motivarea recursului:

Examinând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate şi apărările invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Sun nefondate criticile recurentei-reclamante subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. Înalta Curte va analiza împreună aceste critici dat fiind caracterul lor comun, în sensul că într-o primă critică se susţine caracterul nemotivat al deciziei de apel din perspectiva lipsei unui răspuns argumentat tuturor susţinerilor sale din memoriul de apel prin care contesta motivarea sentinţei de fond, iar în cea de-a doua critică se susţine nemotivarea a însăşi deciziei de apel cu referire la aceleaşi susţineri.

Sub primul aspect, instanţa supremă reţine, aşa cum în mod legal a reţinut şi instanţa devolutivă, că în respectarea dezideratului de exigenţă impus de art. 425 C. proc. civ., o hotărâre judecătorească nu trebuie să cuprindă răspunsurile în detaliu cu privire la toate argumentele invocate de parte, ci este suficient să conţină răspunsuri la aspectele esenţiale puse în discuţia părţilor.

Acest aspect primit o soluţionare unitară la nivelul jurisprudenţei naţionale, fiind statuat că sunt îndeplinite condiţiile procedurale privind motivarea hotărârii, chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca, din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor. Şi jurisprudenţa europeană a concluzionat în acelaşi sens, stabilind că hotărârea trebuie să cuprindă un răspuns specific explicit la problemele decisive pentru procedura în cauză.

În acest context, Înalta Curte reţine că legalitatea deciziei de apel din perspectiva modalităţii în care a răspuns criticii de nemotivare a sentinţei de fond.

În ceea ce priveşte pretinsa nemotivare a deciziei de apel, prin raportare la aceleaşi susţineri, reiterate în faţa instanţei devolutive, instanţa supremă reţine legalitatea deciziei de apel sub aspectul răspunsului sub un considerent unic asupra tuturor acestor critici.

Ceea ce este esenţial de stabilit este aspectul dacă prin acest considerent singular se răspunde suficient şi complet criticilor formulate de recurenta-reclamantă. Sub acest aspect, instanţa supremă reţine că instanţa devolutivă a concluzionat că recurenta-reclamantă este parte a raportului execuţional, în baza celor înscrise în încheierea de încuviinţare a executării silite. Se observă că toate criticile punctuale, invocate de recurenta-pârâtă ca pretins neanalizate şi neargumentate, constituie, în esenţă, critici al modului în care s-a dispus încuviinţarea executării silite, invocând vicii fie ale modalităţii de sesizare a instanţei de executare de către executorul judecătoresc, fie vicii ale încheierii de executare silită. Or, toate aceste aspecte puteau şi trebuiau invocate pe calea unei contestaţii la executare, prin care să se tindă la desfiiinţarea încheierii de executare silită (contestaţia la executare propriu-zisă). În lipsa contestării pe cale exclusiv pusă la dispoziţie în procedura de executare silită, asemenea aspecte cum sunt cele invocate de recurenta-reclamantă nu pot fi analizate de o instanţă de drept comun, în condiţiile în care, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, acea încheiere de încuviinţare a executării silite, nedesfiinţată pe cale jurisdicţională, se bucură de prezumţia de legalitate.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, fiind în faţa încheierii de încuviinţare a executării silite, a reţinut caracterul obligatoriu al acesteia, în condiţiile în care criticile formulate, aşa cum s-a arătat deja, reprezentau o veritabilă contestare a legalităţii acelei încheieri. Se subliniază faptul că încheierea de încuviinţare a executării silite poate fi contestată doar în procedura execuţională, în speţă nefiind în prezenţa ipotezei reglementate de art. 401 C. proc. civ. din 1865. Aspectele legate de aplicarea acestui text legal vor fi dezvoltate în analiza criticilor recurentei-reclamante fundamentate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În cadrul motivului de casare examinat în acest moment, se reţine doar că instanţa de apel a dat valenţă, în mod corect, unei încheieri nedefiinţate pe calea jurisdicţională defiptă de lege, în care se statua asupra executării silite şi asupra recurentei-reclamante, în contextul unor critici care vizau legalitatea acelei încheieri.

Se observă că, în cadrul executării silite recurenta-pârâtă a contestat, prin diverse cereri/contestaţii calitatea sa de debitor, invocând aceleaşi aspecte ca cele pretins neanalizate de instanţele devolutive, instanţa de executare dispunând respingerea acestora, fiind reţinut în cuprinsul acestor hotărâri calitatea sa de debitor.

În consecinţă, Înalta Curte reţine legalitatea deciziei de apel din perspectiva motivării cu respectarea cerinţelor dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. printr-un singur considerent apărărilor invocate de recurenta-pârâtă.

Este nefondată şi critica, subsumată aceloraşi motive de casare, vizând o pretinsă nemotivare a deciziei de apel sub aspectul condiţiilor impuse de lege pentru atragererea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte. Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, analiza acestor condiţii debutează cu stabilirea existenţei faptei ilicite pretinse ca fiind săvârşită de intimata-pârâtă. Înalta Curte reţine, alăturat instanţelor devolutive, că nu se impunea analiza tuturor condiţiilor ulterioare, în măsura în care s-a reţinut că nu există o faptă delictuală. În ceea ce priveşte inexistenţa faptei delictuale, în mod legal instanţa de apel s-a raportat la aceeaşi încheiere de încuviinţare a executării silite, în care recurenta-reclamantă este menţionată ca fiind parte a raportului execuţional, executarea silită vizând-o şi pe aceasta, conform celor dispuse prin încheiere. Aspectul invocat privind o pretinsă eroare materială strecurată în acea încheiere, de asemenea, nu poate fi cenzurat de instanţa de drept comun în acţiunea în răspundere civilă delictuală, doar instanţa care a pronunţat hotărârea ce ar cuprinde respectiva eroare materială fiind în drept a o corecta.

Sunt înlăturate şi criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se observă, sub un prim aspect, că toate criticile vizând caracterul autonom al contractului de ipotecă, lipsa unei cereri de încuviinţare a executării silite distinctă pentru acest contract, cu consecinţă poziţiei sale de terţ faţă de executarea silită au fost invocate de recurenta-pârâtă şi în faţa instanţei de executare. Acea instanţă a dispus respingerea contestaţiei la executarea propriu-zisă ca tardivă, considerentele decizorii care au condus la această soluţie fiind cele care statuează asupra calităţii contestatoarei de debitor în procedura de executare silită.

În acest context, instanţa supremă reţine legalitatea deciziei de apel, nefiind în prezenţa unei greşite aplicări a prevederilor art. 3731 C. proc. civ. din 1865, textul legal nefiind incident în cauză, în condiţiile în care acest aspect putea fi analizat doar pe calea contestaţiei la executare, în condinţiile art. 399 C. proc. civ. din 1865. În baza aceluiaşi raţionament este înlăturată şi critica vizând greşita aplicare a art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 şi art. 21 din Legea nr. 190/1999, ce reprezintă, în fapt, doar argumente în sprijinul criticii caracterului autonom al contractului de ipotecă, cu consecinţa, în opinia recurentei-pârâte, a nelegalităţii executării silite desfăşurate împotriva sa.

Înalta Curte reţine, totodată, legalitatea deciziei de apel şi sub aspectul aplicării corecte a dispoziţiilor art. 401 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. din 1865.

În mod legal a apreciat instanţa de apel că nu sunt incidente prevederile legale anterior menţionate, în condiţiile celor statuate în procedura de executare silită, debutând cu încheierea de încuviinţare a acestei executări, şi continuând cu soluţiile pronunţate în diverse contestaţii formulate pe parcursul executării, asupra calităţii de parte a recurentei-reclamante în raportul execuţional.

Pentru a fi în ipoteza incidenţei textelor legale analizate era imperios ca anterior prezentului litigiu să se fi statuat asupra poziţiei recurentei-reclamante de terţ faţă de raportul execuţional. Spre exemplu, pentru a fi ipoteza textului legal, era necesar ca executarea silită să se desfăşoare asupra unui imobil aparţinând unei alte persoane decât cele evidenţiate în încheierea de executare silită. În ipoteza de execepţie, configurată de art. 401 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. din 1865, în măsura în care acea persoană, alta decât cele arătate în încheierea de încuviinţare a executării silite, pretinde un drept de proprietate sau un alt drept real asupra imobilului executat silit, se poate adresa instanţelor de drept comun pentru realizarea dreptului său. Dar, calitatea sa de terţ faţă de executarea silită trebuie să fie expresă şi evidentă. Textul legal nu permite ca în cadrul procesului de drept comun, cel executat, nominalizat ca atare în actele de executare, să conteste calitatea sa de debitor pentru a forţa aplicarea normei derogatorii.

Înalta Curte reţine, în esenţă, că recurenta-reclamantă, care a pierdut în cadrul executării silite prin nerespectarea termenelor imperative stabilite de lege, pretinde instanţei de drept comun să acţioneze ca o veritabilă instanţă de executare, impunând, prin criticile formulate, o analizare a legalităţii procedurii execuţionale în alt cadrul decât cel stabilit de normele legale.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

În considerarea prevederilor art. 494 C. proc. civ., cu aplicarea art. 453 C. proc. civ., instanţa supremă va dispune obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-pârâtă, constând în onorariul de avocat, conform dovezilor depuse la dosar, conform art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 338/A din 1 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B..

Obligă recurenta să plătească intimatei suma de 5.950 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2022.