Arbitration clause ambiguity: ICC Rules identify competent court over domestic arbitration; Civil Code liability norms deemed suppletive, barring annulment

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2022

Analizând actele dosarului, reţine următoarele:

Prin sentinţa parţială din 16.04.2020, Curtea de Arbitraj din cadrul Camerei de Comerţ Internaţionale a stabilit că este competentă să soluţioneze dosarul nr. x în conformitate cu Regulile de Arbitraj ale Camerei de Comerţ Internaţional (ICC).

Iar prin sentinţa finală din 22.11.2021, a respins atât excepţia decăderii A. - S.C. B. S.R.L. din dreptul de a solicita plata sumei de 214.439,16 RON, a costurilor aferente prelungirii duratei de execuţie a lucrărilor ca urmare a nerespectării termenelor stipulate în sub-clauza 20.1 din condiţiile de contract şi a costurilor aferente lucrărilor suplimentare de deviere a utilităţilor ca urmare a nerespectării termenelor stipulate la aceeaşi clauză, cât şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al Asocierii, privind plata costurilor aferente prelungirii duratei de execuţie a lucrărilor şi lucrărilor suplimentare. A obligat Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. la plata către Asociere, în termen de 30 zile de la data pronunţării sentinţei, a sumei de 4.951.139,36 RON, reprezentând cheltuieli indirecte aferente prelungirii duratei de execuţie a lucrărilor efectuate în perioada 18.03.2016-20.11.2016, la care se adaugă cotele procentuale aferente cheltuielilor indirecte, 12%, şi profitului, 6,47%, a sumei de 657.620,64 RON, reprezentând costuri aferente lucrărilor suplimentare de deviere a utilităţilor şi a sumei de 962.913,89 RON, reprezentând costuri aferente lucrărilor de remediere realizate în perioada de notificare a defectelor plus procentele aferente cheltuielilor indirecte, 12%, şi profit, 6,47%. A stabilit că, în caz de nerespectare a termenului de plată a sumelor acordate, Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. va plăti Asocierii dobânda aferentă debitului, calculată la rata B.N.R. + 8%, de la data pronunţării sentinţei şi până la plata efectivă a debitului. A obligat Compania la plata T.V.A., în conformitate cu legea română şi normele de aplicare aferente, stabilind că neconformarea sau întârzierea în calculul şi achitarea T.V.A., dacă este necesară, nu va întârzia în niciun fel obligaţiile Companiei de a plăti celelalte sume. A obligat Compania la plata către Asociere a cheltuielilor de arbitrare şi a respins restul pretenţiilor.

Împotriva acestor sentinţe arbitrale, Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a formulat acţiune în anulare, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. c) şi h) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 34/05.04.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins atât excepţia autorităţii de lucru judecat, cât şi acţiunea în anulare, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei din urmă sentinţe, Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, după prezentarea parcursului procesual al litigiului, a susţinut că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr. 335/2007, arătând că denumirea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional, astfel cum aceasta a fost menţionată în Anexa la Ofertă, este denumirea instituţiei de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României. Recurenta a precizat că acest aspect rezultă din art. 1, 24 şi 29 din Legea nr. 335/2007, subliniind că denumirea "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional" nu corespunde cu cea de "International Chamber of Commerce" (Camera Internaţională de Comerţ), cele două nefiind una şi aceeaşi instituţie.

În opinia recurentei, curtea de apel în mod greşit a reţinut caracterul neclar al clauzei compromisorii, stabilind că nu există voinţa concordantă a părţilor în favoarea competenţei C. civ..I.R.

Totodată, făcând referire la considerente teoretice referitoare la clauza compromisorie şi efectele acesteia, a subliniat că, în măsura în care s-a reţinut caracterul neclar al acestei clauze compromisorii, prima instanţă ar fi trebuit să constate caracterul inoperant al acesteia.

De asemenea, a afirmat că sentinţa recurată a fost dată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.270, 1.530 şi ale art. 1.533 C. civ., curtea de apel stabilind în mod eronat că acestea nu sunt norme imperative.

În argumentare, a arătat, pe de o parte, că norma legală imperativă nu poate fi transformată într-una dispozitivă nici prin voinţa părţilor contractante şi nici prin voinţa celor îndrituiţi sau obligaţi să aprecieze legalitatea unui raport contractual, iar, pe de altă parte, că o normă căreia legiuitorul i-a conferit caracter imperativ, indiferent de domeniul de reglementare, trebuie respectată, cercetată şi aplicată ca atare, nu doar pe fondul unui litigiu, ci şi în căile de atac, în cadrul cărora încadrarea acestui tip de critică în categoria celor de nelegalitate şi nu netemeinicie este obligatorie.

În drept, criticile au fost circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 27.07.2022 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul prin prisma motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte subliniază, în prealabil, că, deşi au fost subsumate cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinerile recurentei se circumscriu ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dat fiind că autoarea căii de atac deduce verificării modalitatea în care curtea de apel a dezlegat motivele acţiunii în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. c) şi h) C. proc. civ.

Totodată, pentru facilitarea înţelegerii raţionamentului care urmează a fi expus, este utilă prezentarea pe scurt a elementelor circumstanţiale ale cauzei, determinante pentru soluţionarea problemelor deduse judecăţii în recurs, aşa cum acestea au fost reţinute atât de tribunalul arbitral, cât şi de instanţa învestită cu acţiunea în anulare.

Astfel, litigiul de faţă a apărut pe fondul derulării acordului contractual nr. x/17.10.2014, încheiat între Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A şi A. - S.C. B. S.R.L., pentru proiectarea şi execuţia pentru reabilitarea "podului de la Giurgiu, peste Dunăre, pe DN5 km 64+884", inclusiv a drumului de acces de la ieşirea din vamă până la intrarea pe pod.

Contractul include condiţiile generale pentru echipamente şi construcţii inclusiv proiectare (FIDIC Cartea Galbenă), aprobate prin H.G. nr. 1405/2010.

Potrivit art. 2 din acordul contractual, "următoarele documente sunt considerate a forma, a fi citite şi interpretate ca parte a Contractului în această ordine de prioritate: a) Acordul Contractual; b) Actele adiţionale la acordul contractual; c) Scrisoarea de Atribuire; d) Scrisoarea de Ofertă; e) Condiţiile Speciale de Contract; f) Condiţiile Generale de Contract; g) Cerinţele Beneficiarului; h) Graficele şi i) Propunerea Antreprenorului şi orice alte documente ce reprezintă o parte integrantă a Contractului".

Totodată, în cuprinsul contractului, părţile au stabilit ca disputele ivite în executarea acestuia să fie soluţionate prin arbitraj instituţionalizat, potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaţionale de Comerţ de către Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, în limba română, locul arbitrajului fiind stabilit la Bucureşti, sens în care au prevăzut la art. 20.6 din condiţiile speciale la contract că "Exceptând cazurile în care disputele se soluţionează pe cale amiabilă, orice dispută pentru care decizia CAD (dacă există) nu a devenit finală şi obligatorie va fi soluţionată prin arbitraj internaţional. Dacă nu se stabileşte altfel de către Părţi: a) disputa va fi soluţionată potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaţionale de Comerţ, b) disputa va fi soluţionată de către trei arbitri numiţi în conformitate cu prevederile acestui Regulament, şi c) arbitrajul va fi condus în limba de comunicare definită în Sub-Clauza 1.4 (Legea şi Limba)".

Această clauză a fost particularizată în cadrul Anexei la propunerea financiară pentru procedura de achiziţie publică, în care părţile au stabilit ca disputa să fie arbitrată de un arbitru, iar instituţia de arbitraj să fie Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional.

Chestiunea litigioasă dedusă judecăţii încă din etapa arbitrajului vizează instituţia de arbitraj competentă să soluţioneze disputa apărută între părţi, care, în opinia recurentei, este Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României; în sens contrar, prin sentinţa parţială pronunţată, Curtea Internaţională de Arbitraj din cadrul Camerei Internaţionale de Comerţ a stabilit că îi revine competenţa de a arbitra.

Confirmând hotărârea instanţei arbitrale, curtea de apel a reţinut în esenţă că, deşi clauza este neclară sub aspectul denumirii instituţiei de arbitraj, prin faptul că nu se contestă aplicarea Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaţionale de Comerţ, interpretarea sintagmei "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional" este în sensul că aceasta este Curtea Internaţională de Arbitraj ICC, ca unic forum care are autoritatea şi, posibilitatea concretă de a aplica Regulile ICC, iar nu Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ a României, aşa cum a susţinut reclamanta.

De asemenea, a stabilit că dispoziţiile Legii nr. 355/2017 nu pot conferi efect util sintagmei "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional", din moment ce identificarea instituţiei de arbitraj în cuprinsul acestei legi se face prin utilizarea sintagmei "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ a României".

În recurs, autoarea căii de atac critică soluţia curţii de apel sub acest aspect, arătând că statuările sale încalcă dispoziţiile art. 1, 24 şi 29 din Legea nr. 355/2017, în care se reţine însăşi denumirea de "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional".

Critica este neîntemeiată.

Potrivit art. 550 alin. (1) C. proc. civ., "prin clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituţionalizat este suficientă referirea la instituţia sau regulile de procedură ale instituţiei care organizează arbitrajul".

Contrar susţinerilor recurentei, în Anexa la propunerea financiară pentru procedura de achiziţie publică, parte integrantă a acordului contractual, nu este clar specificat că instituţia de arbitraj competentă şi de comun acord agreată de părţi este Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României; în concret, este menţionată Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional.

În acest context, identificarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional trebuie realizată, potrivit textului de lege sus-enunţat, în raport cu regulile de procedură aplicabile arbitrajului, aşa cum acestea au fost prevăzute de părţi în contract.

Şi tribunalul arbitral, şi prima instanţă au reţinut că prin art. 20.6 din contract părţile au optat pentru arbitrarea disputei lor potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaţionale de Comerţ, a cărui aplicare în litigiul dedus arbitrajului nu a fost contestată de părţi; conform acestuia, Curtea de Arbitraj Internaţional este organismul de arbitraj independent al Camerei de Comerţ Internaţional (ICC).

Potrivit art. 1.2 din Regulamentul ICC, "Curtea este singurul organism autorizat să administreze arbitraje în baza Regulamentului, inclusiv controlul şi aprobarea hotărârilor adoptate în conformitate cu acesta", iar la art. 6.2 din regulament se prevede că "prin exprimarea acordului privind desfăşurarea arbitrajului în baza Regulamentului, părţile au acceptat faptul că arbitrajul va fi administrat de Curte."

Totodată, art. 6 alin. (3) din acelaşi regulament stabileşte că în ipoteza în care părţile au convenit pentru aplicarea de către curtea de arbitraj a întregului pachet de norme de procedură al unei alte curţi de arbitraj, aplicarea lor este posibilă numai dacă respectivele norme nu interzic explicit acest lucru.

Potrivit Legii nr. 335/2007, denumirea instituţiei care administrează arbitrajul internaţional în cadrul Camerei de Comerţ si Industrie a României este cea de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ si Industrie a României, sintagmă care nu se regăseşte în cuprinsul clauzei compromisorii.

Prin urmare, instituţia de arbitraj desemnată de părţi în cuprinsul sub-clauzei 20.6 "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional" este Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional, ca unic forum care are autoritatea de a aplica Regulile ICC, iar nu Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ a României, astfel cum susţine recurenta.

De altfel, o dezlegare în acelaşi sens a fost oferită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 2599/17.06.2020.

În consecinţă, fiind plasată pe o premisă care nu corespunde realităţii juridice create de părţi la încheierea contractului şi confirmată atât de instanţa arbitrală, cât şi de curtea de apel, primul motiv de recurs nu are aptitudinea de a demonstra încălcarea dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., raportat la cele ale Legii nr. 335/2017, sens în care nu pot fi primite nici criticile recurentei privind caracterul inoperant al clauzei compromisorii.

Un alt set de critici deduce verificării instanţei supreme calificarea dată de către curtea de apel dispoziţiilor art. 1.270, 1.530 şi ale art. 1.533 C. civ., din perspectiva reţinerii caracterului supletiv al acestora. În argumentare, recurenta a arătat că textele de lege erau norme imperative, astfel că susţinerile sale circumscrise ipotezei de la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. se impuneau a fi analizate de către instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Pe calea acţiunii în anulare, astfel cum a reţinut curtea de apel, încălcarea textelor de lege sus-menţionate a fost invocată ca urmare a interpretării greşite a sub-clauzelor 8.4 şi 8.5 din contract, fiind înlăturate întemeiat pe împrejurarea că ele nu reprezintă norme imperative, ci norme cu caracter supletiv, dat fiind că părţile pot deroga de la acestea prin convenţie sau pot stabili clauze de agravare a răspunderii debitorului ori pot evalua anticipat prejudiciul.

Aceste statuări sunt corecte, întrucât, în măsura în care prin acţiunea în anulare trimiterea făcută la art. 1.270, 1.530 şi art. 1.533 C. civ., care prevăd principiul forţei obligatorii a contractului şi regula răspunderii contractuale a debitorului obligaţiei, s-a realizat prin raportare la clauzele contractuale care instituiau obligaţia părţilor contractante de conformare la o conduită bilateral stabilită, în mod just s-a reţinut că nu se poate reţine încălcarea unor texte de lege cu valoare imperativă.

Aceasta, întrucât dispoziţiile legale enunţate au caracter supletiv, nu imperativ, dat fiind că ele reglementează principii cu caracter general în materia contractelor, care nu pot depăşi sfera unui interes privat şi în temeiul cărora părţile sunt libere să agreeze condiţiile de executare şi de răspundere pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate.

Articolul 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. nu poate fi interpretat decât în accepţiunea restrânsă a noţiunii de lege imperativă, privită ca sumă de reguli de conduită cu caracter general, obligatoriu şi impersonal, care stabilesc modul de comportament al subiectelor de drept în cadrul raporturilor juridice civile. Legea imperativă este, în acest sens, diferită de legea părţilor, care, deşi trasează, la rândul său, o conduită inderogabilă pentru părţi, are în vedere planul efectelor contractului, adică obligaţia părţilor acestuia de a se conforma întocmai la disciplina consfinţită de şi între ele.

Prin urmare, modul defectuos de conformare a părţilor la conţinutul unor clauze contractuale nu poate fi evaluat ca o încălcare a unei norme imperative a legii, atunci când partea care o contestă face referire, în acest sens, la dispoziţiile art. 1.270, ale art. 1.530 şi ale art. 1.533 C. civ., deoarece excedează domeniul încălcării legii imperative şi, ca atare, controlul de legalitate permis în acţiunea în anulare prevăzută de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Aşa fiind, în mod corect curtea de apel a stabilit caracterul supletiv al acestor norme şi, ca o consecinţă, a înlăturat din analiză criticile subsumate motivului de anulare sus-indicat.

În concluzie, statuând asupra caracterului nefondat al criticilor recurentei, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinţei civile nr. 34/05.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2022.