Tacit renunciation to legal set-off by full registration of claim in insolvency proceedings

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 19.09.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvenţă, reprezentată de administrator special B., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta să-i plătească suma de 3.563.587,49 RON, reprezentând preţul energiei electrice livrată pârâtei în temeiul contractelor de vânzare încheiate între părţi şi suma de 654.274,66 RON, cu titlu de penalităţi aferente debitului, calculate până la 15.09.2019, actualizate şi cumulate până la achitarea integrală a debitului principal.

Prin sentinţa civilă nr. 859/29.06.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 3.563.587,49 RON, aferentă facturilor neachitate, suma de 654.274,66 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, precum şi penalităţi în continuare, până la achitarea integrală a debitului principal.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. C. S.A. a declarat apel, care, prin decizia nr. 439A/16.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat; apelanta a fost obligată la plata către intimată a sumei de 7.948 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, S.C. C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi după rejudecare, admiterea apelului său, reformarea sentinţei primei instanţe şi, în consecinţă, respingerea acţiunii.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a arătat că instanţa de prim control judiciar a aplicat greşit dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 85/2014 şi decizia nr. 19/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizia fiind dată cu încălcarea dreptului de a invoca compensarea.

Astfel, recurenta a susţinut că instanţa de apel în mod nejustificat a reţinut că, în condiţiile în care, în calitate de creditor, a solicitat înscrierea creanţei sale în tabelul de creanţe al intimatei şi nu a celei rezultate în urma compensării, a renunţat tacit la compensare.

A mai precizat că decizia instanţei supreme sus-menţionată vizează o altă situaţie decât cea din speţă şi că pentru cauză relevante erau considerentele de la par. 89-91, care vin în sprijinul susţinerilor sale, întrucât în măsura în care unui alt creditor i s-a recunoscut dreptul de a solicita compensarea, cu atât mai mult acest drept nu îi putea fi negat ei înseşi.

Evocând dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 85/2014 şi ale art. 1.616 şi art. 1.617 C. civ., a subliniat că, operând de drept, acceptarea compensării şi a efectelor acesteia nu este lăsată la latitudinea părţilor, ci poate fi invocată şi de către judecătorul-sindic din oficiu sau poate fi constatată de administratorul judiciar.

Potrivit recurentei, constatarea stingerii unei creanţe solicitate a fi înscrisă în tabelul de creanţe prin mecanismul compensaţiei legale nu este o opţiune a administratorului judiciar, ci o obligaţie legală care derivă din modalitatea de redactare a textului de lege indicat.

În argumentare, a prezentat practica judiciară relevantă şi doctrina de specialitate, subliniind că un creditor a cărui creanţă a fost înscrisă la masa credală a unui debitor poate să invoce compensarea chiar şi ulterior înregistrării dreptului său în tabelul de creanţe.

Din această perspectivă, recurenta a arătat că, în mod eronat şi contrar probatoriului cauzei, instanţa de apel a reţinut că opţiunea sa de a se înscrie la masa credală cu întreaga valoare a creanţei ar echivala cu o renunţare tacită la dreptul de a invoca compensarea legală.

A afirmat că greşit s-a considerat că nu ar fi solicitat compensarea legală pe calea contestaţiei formulată în temeiul Legii nr. 85/2014, în condiţiile în care la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri care dovedesc contrariul, iar instanţa de fond a reţinut că prin cererea nr. x/03.04.2017, a solicitat compensarea creanţelor, dar, raportat la faptul că partea adversă formulase contestaţii, nu a operat compensarea, deşi condiţiile erau îndeplinite la acel moment (pag. 8 par. 10 din sentinţa primei instanţe).

De asemenea, a arătat că argumentaţia contradictorie şi lipsa analizei temeinice a situaţiei de fapt, prin raportare la probele administrate, relevă superficialitatea cu care a fost soluţionată cauza de către instanţa de apel, care, în lipsa unei verificări proprii, şi-a însuşit argumentarea părţii adverse, în pofida dovezilor regăsite la dosar şi a dispoziţiilor legale aplicabile.

Totodată, a precizat că instanţa de apel, în mod nelegal, i-a negat dreptul la compensare, în condiţiile în care invocase intervenirea ei atât anterior, cât şi ulterior înscrierii creanţei sale la masa credală a intimatei şi că aceasta nu a operat din culpa administratorului judiciar.

În continuare, a susţinut că, de vreme ce Legea nr. 85/2014 nu prevede niciun moment până la care un creditor îşi poate exercita dreptul de a invoca compensaţia, rezultă că aceasta poate fi opusă şi ulterior înregistrării creanţei în tabelul de creanţe al debitoarei.

Prin urmare, recurenta a apreciat că, atât timp cât caracterul cert şi exigibil al creanţei sale a fost constatat de către judecătorul-sindic prin hotărârea pronunţată în soluţionarea contestaţiei la tabel, iar intimata nu a invocat compensarea, deşi avea această posibilitate, nu i se poate imputa neînvestirea judecătorului-sindic în acest sens, cum în mod nelegal s-a reţinut.

Totodată, a susţinut că înscrierea unei creanţe la masa credală reprezintă un act de conservare a acesteia, care o dată realizat, îi conferea dreptul de a solicita stingerea creanţei prin compensare.

În final, a arătat că renunţarea la compensaţie nu se poate realiza decât printr-un act de dispoziţie, ipoteză neincidentă în speţă.

În drept, criticile recurentei au fost circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 04.10.2022 intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2495/24.05.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, întrucât chestiunea compensării creanţelor reciproce ale părţilor litigante a fost tranşată definitiv prin această hotărâre, rămasă definitivă prin neapelare. De asemenea, a afirmat că aspectele privind soluţionarea contestaţiei la tabelul preliminar, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, la măsurile adoptate de administratorul judiciar în cadrul procedurii insolvenţei intimatei în dosarul nr. x/2017, la derularea procedurii insolvenţei şi la încălcarea drepturilor recurentei în cadrul acestui dosar sunt inadmisibile în raport cu sentinţa civilă nr. 1826/02.04.2019, pronunţată de judecătorul-sindic în dosarul nr. x/2014 şi sentinţa civilă nr. 6302/10.12.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, ale căror dezlegări se opun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor de recurs invocate şi în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

În prealabil, se cuvine notat că aspectele vizând autoritatea de lucru judecat, aduse în dezbatere de intimată prin întâmpinare, nu pot fi invocate pe calea excepţiei, a cărei funcţie, adaptată fiecărei etape procesuale, constă - ca regulă -, faţă de art. 245 C. proc. civ., în respingerea cererii ori a căilor de atac, fără a fi cercetate în fond; de aceea, cum argumentele dezvoltate în motivarea ei vizează chestiuni ce privesc fondul recursului, urmează a fi avute în vedere în cadrul examenului de legalitate.

Aşa cum au reţinut instanţele devolutive, disputa dintre părţi derivă din raporturile comerciale desfăşurate ce au avut ca obiect, pe de o parte, furnizarea, de către recurentă, în calitate de operator autorizat de reţea de distribuţie, a unor servicii de distribuţie în favoarea intimatei, în baza contractului pentru serviciul de distribuţie a energiei electrice nr. 128M/01.10.2015, iar, pe de altă parte, vânzarea de energie electrică pe piaţa angro a OPCOM, de cea din urmă parte, în calitate de vânzător de energie electrică, către recurentă, în calitate de cumpărător de energie electrică, în temeiul mai multor contracte de vânzare a energiei electrice pe piaţa centralizată a contractelor bilaterale.

Creanţa în litigiu, de 3.563.587,49 RON, este rezultat al unei compensări convenţionale intervenite la 27.03.2019 a creanţei deţinute de intimată, de 4.856.484,40 RON, reprezentând preţul energiei electrice livrată recurentei până la 24.02.2017 inclusiv şi a creanţei de 1.289.660,91 RON, reprezentând serviciile de distribuţie furnizate de recurentă în baza contractului nr. x/01.10.2015.

Creanţa opusă de recurentă, în temeiul art. 90 din Legea nr. 85/2014 şi art. 1.617 alin. (1) C. civ., în cuantum de 5.277.043,2 RON, reprezintă penalităţi contractuale aplicate pe fondul rezilierii de către aceasta a contractelor de vânzare sus-menţionate pentru imposibilitatea S.C. A. S.R.L. de a continua furnizarea energiei electrice.

Aceasta din urmă sumă a fost înscrisă în tabelul de creanţe al intimatei, aflată în procedura insolvenţei, în baza sentinţei civile nr. 1826/02.04.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, rămasă definitivă prin neapelare, prin care s-a admis contestaţia formulată de recurenta din prezenta cauză la tabelul preliminar de creanţe al intimatei şi s-a reţinut, totodată, că nici prin cererea de înscriere la masa credală şi nici prin contestaţie sau prin notele scrise depuse, nu s-a solicitat compensarea, context în care judecătorul-sindic nu a analizat creanţa pe care debitoarea, intimata din prezenta speţă, ar avea-o de încasat de la recurentă.

Pentru recuperarea sumei deţinute împotriva recurentei, intimata S.C. A. S.R.L. a iniţiat procesul de faţă, în paralizarea căruia recurenta a invocat compensarea creanţei în litigiu cu cea înscrisă în tabelul de creanţe al intimatei în favoarea sa.

Prima instanţă a admis acţiunea, reţinând că în cauză nu poate opera compensarea legală, întrucât, pe de o parte, societatea recurentă este înscrisă în tabelul creditorilor al intimatei, iar, pe de altă parte, această măsură trebuia solicitată în procedura insolvenţei, iar lipsa invocării ei echivalează cu o renunţare tacită din partea recurentei la compensare.

Această hotărâre a fost păstrată în apel.

Pe calea recursului său, autoarea căii de atac impută instanţei de prim control judiciar aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 85/2014, coroborat cu art. 1.617 C. civ. şi a deciziei nr. 19/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În motivare, a arătat că, intervenind de drept, compensaţia legală putea fi invocată şi din oficiu, de către judecătorul-sindic şi că textul de lege din materia insolvenţei instituie o obligaţie în sarcina administratorului judiciar de a constatata intervenirea compensării. De asemenea, a susţinut că, din moment ce textul de lege evocat din materia insolvenţei nu instituie un termen până la care dreptul de a opune compensaţia legală poate fi exercitat, instituţia compensării putea fi invocată şi în procesul de faţă. A mai afirmat că neexercitarea dreptului de a opune compensarea la momentul înscrierii creanţei sale în tabelul de creanţe al intimatei nu echivalează cu o renunţare din partea sa la compensare şi că a solicitat şi anterior acestui litigiu constatarea intervenirii compensaţiei legale.

Examinând decizia recurată sub aspectul chestiunilor sesizate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe, a reţinut că art. 90 din Legea nr. 85/2014 relevă că textul de lege nu instituie nici pentru creditor, nici pentru practicianul în insolvenţă obligaţia de a invoca compensarea legală, norma fiind supletivă şi nu imperativă. Astfel, a apreciat că numai creditorul care formulează o cerere de înscriere la masa credală poate opune compensarea creanţelor, iar în măsura în care administratorul judiciar refuză, el are dreptul de a formula contestaţie la tabel, urmând ca judecătorul-sindic să statueze asupra intervenirii ei. Valorificând efectul negativ al autorităţii de lucru a sentinţei civile nr. 1826/02.04.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, a constatat că manifestarea de voinţă a recurentei de a se înscrie la masa credală a intimatei cu întreaga creanţă, fără a invoca compensaţia legală, are semnificaţia renunţării tacite la compensare, dar şi că aceasta nu poate fi opusă nici pe calea dreptului comun, întrucât ar implica să se procedeze la modificarea tabelului preliminar de creanţe printr-o acţiune de drept comun, ceea ce este inadmisibil.

Această dezlegare este corectă şi în acord cu normele legale criticate în recurs, precum şi cu dezlegările instanţei supreme din decizia nr. 19/2020.

Instituţia compensaţiei legale este reglementată de art. 1.617 alin. (1) C. civ., ca o modalitate de stingere a obligaţiilor ce operează de drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, indiferent de izvorul lor şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură.

Norma legală evocată a fost instituită în favoarea debitorului obligaţiei, care deţine, la rândul său, o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva creditorului său; ca atare, norma ocroteşte un interes privat, aşa încât numai cel interesat se poate prevala de ea. Prin urmare, deşi compensarea intervine de drept, de la data îndeplinirii condiţiilor ei, beneficiul acesteia este lăsat la dispoziţia părţii interesate de a o valorifica, iar o asemenea concluzie derivă din interpretarea coroborată a alin. (1) şi (3) ale art. 1.617 C. civ.

Pe cale de consecinţă, efectul intervenirii ope legis a compensaţiei legale, sugerat de sintagma de drept din textul de lege, nu permite instanţei să o invoce din oficiu, în lipsa învestirii sale sub acest aspect.

În materia insolvenţei, regula compensaţiei legale se regăseşte la art. 90 din Legea nr. 84/2014 şi instituie în favoarea creditorului dreptul de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa în condiţiile prevăzute de legea specială, iar pentru administratorul judiciar, doar posibilitatea, nu şi obligaţia de a o constata.

Potrivit dezlegărilor instanţei supreme din decizia nr. 19/2020, obligatorii conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 85/2014 reprezintă norme dispozitive, care exclud posibilitatea judecătorului-sindic de a invoca, din oficiu, compensaţia legală, constatarea ei fiind atributul numai al administratorului judiciar/lichidatorului judiciar ori al judecătorului-sindic, în ipoteza în care cel dintâi refuză.

Aşadar, instituţia compensaţiei legale ce priveşte o creanţă deţinută împotriva unei societăţi aflate în procedura insolvenţei nu poate fi opusă decât în cadrul reglementat de legea specială în materia insolvenţei, şi nu pe calea dreptului comun.

Aceasta întrucât, pe de o parte, prin reglementarea procedurii insolvenţei, legiuitorul, pentru a asigura dreptul de creanţă al fiecărui creditor, a creat un mecanism legal, clar şi limitat de realizare a creanţelor, căruia i se circumscriu nu doar aspecte legate de valorificare a acesteia, ci şi cele privind existenţa lor, în sfera căreia este inclusă şi o eventuală modalitate de stingere a creanţelor, chestiuni date în sarcina administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar şi judecătorului-sindic.

Pe de altă parte, competenţa în soluţionarea eventualelor diferende de ordin contencios cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale pentru operarea compensaţiei aparţine, potrivit Legii nr. 85/2014, numai judecătorului-sindic, care, în temeiul art. 45 din această lege, poate verifica, pe calea controlului judiciar, legalitatea exerciţiului dreptului creditorului de a invoca compensaţia legală împotriva unui debitor aflat sub incidenţa procedurii insolvenţei, respectiv, a dreptului de a opune sau a contesta compensaţia invocată de către cei interesaţi.

Mai mult, o dată înscrisă creanţa în tabelul definitiv de creanţe, singurul aspect care mai poate fi pus în discuţie este executarea, iar nu existenţa ei; în caz contrar, ar opera o modificare a tabelului de creanţe, pentru care legiuitorul a prevăzut expres şi limitativ situaţiile în care s-ar putea efectua, cărora nu li se circumscrie şi o eventuală recunoaştere a compensaţiei legale într-un litigiu de drept comun.

În speţă, creanţa în raport cu care s-a invocat compensaţia legală, certă, lichidă şi exigibilă anterior intrării intimatei sub incidenţa Legii nr. 85/2014, nu putea fi opusă decât în cadrul şi mecanismul creat de legiuitor prin acest act normativ, şi nu pe calea dreptului comun, astfel că instanţa de apel în mod corect a apreciat că asupra compensaţiei legale nu se putea pronunţa decât judecătorul-sindic.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, prin decizia nr. 19/2020, că dispoziţiile art. 1.617 alin. (3) C. civ. sunt aplicabile şi în materia insolvenţei.

Contrar recurentei, dezlegările de principiu ale instanţei supreme au vizat interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 alin. (1) şi (2) şi art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014, coroborate cu prevederile art. 1.617 alin. (1) şi (3) C. civ. atât din perspectiva posibilităţii invocării compensaţiei legale a datoriilor reciproce dintre un creditor înscris la masa credală şi debitorul aflat în insolvenţă, de către un alt creditor îndreptăţit să participe la procedură, cât şi a compatibilităţii renunţării la compensaţie cu procedura insolvenţei, chestiuni în analiza cărora s-a reţinut că renunţarea la beneficiul compensaţiei în materia insolvenţei poate fi reţinută şi dedusă din modalitatea aleasă de creditor de valorificare a creanţei sale, care impun concluzia că opţiunea creditorului îndreptăţit să invoce compensaţia legală, de a se înscrie la masa credală a debitorului cu întreaga valoare a creanţei sale, echivalează cu o renunţare tacită a acestuia la acest drept.

În acest context, raportat la problema dedusă judecăţii, compensarea legală opusă unei societăţi aflate în procedura insolvenţei, statuările instanţei supreme din decizia de unificare a jurisprudenţei amintită erau aplicabile pe deplin în cauză, reţinerea lor în soluţionarea cauzei fiind obligatorie, conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

Asupra chestiunii renunţării la compensaţie, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă s-a pronunţat prin sentinţa civilă nr. 1826/02.04.2019, în care, soluţionând contestaţia formulată împotriva tabelului preliminar al creanţelor S.C. A. S.R.L., a reţinut, cu putere de lucru judecat, că prin cererea de înscriere în tabelul de creanţe al intimatei, prin contestaţia formulată şi nici pe parcursul soluţionării ei, recurenta nu a solicitat compensarea.

Această sentinţă a rămas definitivă.

Or, înscrierea la masa credală, fără a opune compensarea, are semnificaţia unei renunţări tacite la beneficiul pe care invocarea compensaţiei l-ar fi putut produce asupra patrimoniului recurentei.

De asemenea, problema renunţării tacite la compensare a fost tranşată definitiv de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă prin sentinţa civilă nr. 2495/24.05.2022, pronunţată în soluţionarea contestaţiei formulate de recurenta din cauză împotriva refuzului administratorului judiciar de a constata intervenirea compensaţiei legale cu privire la creanţa în litigiul de faţă şi cea înscrisă la masa credală a intimatei, în cuprinsul căreia, respingându-se cererea, s-a reţinut că solicitarea recurentei de înscriere la masa credală cu întreaga creanţă a echivalat cu o renunţare din partea acesteia la compensare, renunţare asupra căreia recurenta nu mai poate reveni.

Şi această sentinţă a rămas definitivă prin neapelare.

În consecinţă, în lumina considerentelor expuse, dispoziţia instanţei de prim control judiciar de respingere a apelului declarat de autoarea căii de atac împotriva acesteia este justificată şi în acord cu dispoziţiile legale analizate în recurs, în măsura în care, pe de o parte, compensaţia legală nu putea fi invocată decât în cadrul procedurii insolvenţei în termenii şi în condiţiile legii, iar, pe de altă parte, solicitând înscrierea cu întreaga creanţă la masa credală a intimatei, recurenta a renunţat în mod tacit la dreptul conferit de art. 1.617 alin. (1) C. civ., şi implicit la beneficiile instituţiei compensaţiei asupra pretenţiilor deduse judecăţii de intimată în prezentul proces.

Aşa fiind, constatând că deciziei recurate nu i se poate imputa niciun viciu de nelegalitate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 439A/16.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2022.