Delictual liability inadmissible for contractual non-performance under subsidiarity principle

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă la 31.01.2019, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Snagov a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 143.312 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul suferit din încheierea contractelor de lucrări nr. x/17.05.2012 şi nr. y/17.05.2012, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 08.02.2019, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a completului învestit cu soluţionarea acţiunii, complet specializat în litigii de contencios administrativ şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea unui complet specializat în litigii civile.

La termenul din 19.03.2019 reclamanta şi-a precizat temeiul juridic al acţiunii, arătând că aceasta este fundamentată pe răspunderea civilă delictuală.

Prin sentinţa civilă nr. 882/27.03.2019, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind pretenţiile aferente contractului de lucrări nr. x/17.05.2012, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile care derivă din contractul de lucrări nr. x/17.05.2012 şi, în consecinţă, a respins acest capăt de cerere, ca prescris.

Împotriva acestei sentinţe, U.A.T. Comuna Snagov a declarat recurs.

Prin încheierea nr. 63R/06.06.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea dosarului, spre competentă soluţionare, uneia dintre secţiile civile ale Curţii de Apel Bucureşti, specializată în litigii cu profesionişti.

Astfel învestită, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, prin încheierea nr. 65/18.012.2019, excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiilor de contencios administrativ şi fiscal din cadrul aceleiaşi curţi de apel.

Prin decizia civilă nr. 422/14.05.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei civile; constatând intervenit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Soluţionând conflictul negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat decizia nr. 4900/02.10.2020, prin care a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a V-a Civile din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, care, prin decizia civilă nr. 474/19.05.2021, a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis pentru o nouă judecată primei instanţe.

În al doilea ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 3568/24.11.2021, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, în consecinţă, a respins-o ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe, U.A.T. Comuna Snagov a declarat recurs.

Prin încheierea din 09.02.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reţinând că acţiunea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, conform precizărilor reclamantei din 19.03.2019, a calificat calea de atac exercitată ca fiind apel, iar prin decizia civilă nr. 575A/06.04.2022, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, U.A.T. Comuna Snagov a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale anterioare, recurenta a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1.349, art. 1.350 şi ale art. 1.385 C. civ.

Astfel, a arătat că instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că existenţa contractelor de lucrări excludea de plano posibilitatea formulării unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, în condiţiile în care art. 1.350 alin. (3) C. civ. limitează dreptul creditorului de a recurge la răspunderea civilă delictuală doar atunci când există o neexecutare contractuală.

Potrivit recurentei, cauza dedusă judecăţii nu priveşte modalitatea în care intimata şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, ci împrejurarea că încheierea contractelor şi derularea raporturilor juridice contractuale între părţi s-a realizat cu încălcarea prevederilor legale, ipoteză ce nu putea fi circumscrisă unei răspunderi civile contractuale, în absenţa unor obligaţii contractuale încălcate.

A mai afirmat că demersul său judiciar a fost iniţiat în vederea executării măsurilor dispuse de către Curtea de Conturi prin decizia nr. 35/2015, în cuprinsul căreia au fost reţinute o serie de fapte ilicite, care au avut drept consecinţă prejudicierea bugetului local.

Totodată, autoarea căii de atac a precizat că nu a optat pentru aplicarea unor reguli mai favorabile, ci pentru răspunderea incidentă în raport cu fapta ilicită dedusă judecăţii.

Mai mult, a apreciat că posibilitatea antrenării răspunderii civile delictuale a fost confirmată chiar de către instanţa de apel, care a asimilat în mod nelegal îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, aspect ce privea fondul cauzei, cu îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, chestiune ce ţine de exerciţiul acţiunii.

Potrivit recurentei, prevederile art. 1.350 alin. (3) C. civ. permit formularea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală în toate acele situaţii în care există o faptă ilicită care nu este reprezentată de neexecutarea sau executarea defectuoasă a contractului, iar îndeplinirea condiţiilor acestei răspunderi este o chestiune ce ţine de temeinicia pretenţiilor, care nu poate antrena inadmisibilitatea acţiunii.

În continuare, a criticat decizia recurată prin prisma aplicării greşite de către instanţa de prim control judiciar a prevederilor art. 1.349 şi ale art. 1.350 alin. (2) C. civ., arătând că, în temeiul acestor texte de lege, existenţa încheierii unui contract nu generează în mod automat incidenţa răspunderii contractuale, pentru că, în situaţia în care, cu ocazia încheierii sau derulării raporturilor contractuale, prejudiciul generat de una dintre părţi nu are legătură cu obligaţiile contractuale, răspunderea va fi una delictuală, şi nu contractuală.

Pentru a sublinia admisibilitatea acţiunii sale, recurenta a arătat că, în speţă, prejudiciul nu este consecinţa neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către intimată, ci a încheierii şi derulării contractelor cu nerespectarea normelor imperative în materia achiziţiilor publice, aşa cum a constatat Curtea de Conturi.

A apreciat că, în mod nelegal, s-au reţinut în cauză dispoziţiile art. 1.270 C. civ., din moment ce recurenta nu a criticat validitatea ori efectele juridice ale contractelor, nici conduita contractuală a intimatei, ci a susţinut încălcarea art. 1.349 alin. (1) C. civ., care obligau intimata la respectarea prevederilor legale imperative în materie de achiziţii publice în executarea operaţiunilor desfăşurate între părţi.

În final, autoarea căii de atac a susţinut că decizia recurată a fost dată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.385 C. civ., întrucât instanţa de apel a procedat la analiza condiţiilor răspunderii civile, deşi cerinţele exerciţiului dreptului la acţiune sunt diferite de cele privind fondul cauzei.

Potrivit recurentei, apreciind că în cazul răspunderii civile delictuale prejudiciul nu se poate identifica cu preţul contractului, instanţa de apel a adăugat la lege şi a nesocotit principiul reparării integrale a acestuia, de vreme ce cuantificarea pagubei s-a realizat în această manieră de către Curtea de Conturi, potrivit art. 1.385 C. civ., care consacră principiul răspunderii integrale a prejudiciului.

În drept, criticile au fost circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 29.07.2022 intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

Disputa în recurs poartă asupra naturii răspunderii civile ce poate fi antrenată în cauză, în condiţiile în care, pe de o parte, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile a pârâtei pentru acoperirea prejudiciului, constând în sumele pe care le-a achitat în baza contractelor de lucrări nr. x/17.05.2012 şi nr. y/17.05.2012, iar, pe de altă parte, faptele ilicite imputate intimatei privesc executarea celor două contracte.

Astfel cum a fost stabilită de instanţele devolutive, situaţia de fapt care a generat litigiul dintre părţi rezultă din încheierea, între părţile litigante, a contractelor de lucrări nr. x/17.05.2012 şi nr. y/17.05.2012, prin care pârâta s-a obligat să execute pentru reclamantă, contra unui preţ, lucrări de sistematizare pe verticală, de amenajare parcare, alei acces elevi şi alei intrare principală, precum şi lucrări de amenajare a locului de joacă şi spaţii verzi pentru copii.

Prin cererea de chemare în judecată, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Snagov a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 143.312 RON, care, în opinia sa, se impune a-i fi restituită în baza celor două contracte de lucrări.

Demersul judiciar al reclamantei a fost iniţiat ca urmare a controlului realizat de către reprezentanţii Curţii de Conturi, care, prin decizia nr. 35/2015, au reţinut o serie de abateri ocazionate de decontarea sumelor aferente lucrărilor ce fac obiectul celor două contracte.

Acţiunea, la momentul înregistrării ei pe rolul Tribunalului Ilfov, a fost fundamentată în fapt pe neregularităţile reţinute de Curtea de Conturi prin decizia nr. 35/2015 şi, în drept, pe răspunderea contractuală.

Ulterior, la termenul din 19.03.2013, reclamanta şi-a modificat acţiunea, solicitând, în temeiul aceloraşi motive de fapt expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

În primul ciclu procesual, analiza tribunalului s-a centrat pe răspunderea civilă contractuală, însă în cel de-al doilea, prima instanţă a reţinut că angajarea răspunderii pârâtei nu se poate realiza decât pe tărâm contractul, întrucât răspunderea civilă delictuală are caracter subsidiar faţă de cea contractuală; ca o consecinţă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Confirmând soluţia primei instanţe, curtea de apel a constatat că dreptul la restituirea sumelor achitate în temeiul celor două contracte de lucrări nu poate fi întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, cât timp drepturile şi obligaţiile deduse judecăţii rezultă din cele două contracte, iar restituirea sumelor este fundamentată pe neregularităţi constate de Curtea de Conturi în legătură cu derularea lor. De asemenea, a reţinut că demersul judiciar al reclamantei ar fi fost admisibil numai în ipoteza desfiinţării contractelor, situaţie neincidentă în cauză. A apreciat că inadmisibilitatea acţiunii este relevată şi de împrejurarea că prejudiciul reclamat se identifică cu însuşi obiectul prestaţiei asumate, respectiv cu preţul lucrărilor din două contracte.

Aceasta dezlegare este corectă şi respectă dispoziţiile art. 1.350 alin. (3) C. civ.

Articolul 1.349 C. civ. consacră un principiu general, ce corespunde unor cerinţe de echitate socială şi securitate juridică, potrivit căruia cei care sunt lezaţi printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acţiunea în despăgubire pentru repararea prejudiciului suferit dintr-o faptă ilicită ce îmbracă forma delictului sau cvasidelictului civil.

Aşa cum rezultă din conţinutul acestui text de lege, principiul este fundamentat pe obligaţia generală ce incumbă oricărei persoane de a nu aduce atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, fapta ilicită fiind apreciată în raport cu regulile generale de conduită.

Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, răspunderea contractuală, reglementată de art. 1.350 alin. (2) C. civ., are în conţinutul său îndatorirea debitorului unei obligaţii născute dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării prestaţiei datorate sau al executării cu întârziere ori al executării ei necorespunzătoare.

Distincţia între cele două forme ale răspunderii civile este determinată, aşadar, de izvorul obligaţiei încălcate care a cauzat prejudiciul, respectiv dacă fapta ilicită este determinată de nerespectarea obligaţiei generale legale de prudenţă şi diligenţă de a nu prejudicia sau a unei obligaţii contractuale.

În speţă, cauza acţiunii decurge din conduita intimatei afirmată pe parcursul derulării celor două contracte de lucrări şi vizează executarea lucrărilor de această parte, în condiţiile lipsei devizelor de ofertă de lucrări, dublarea preţului cu manopera, achitarea unor cheltuieli supradimensionate cu forţa de muncă, neexecutarea lucrărilor ce au format obiectul contractului nr. x/17.05.2012, lipsa recepţiei lucrărilor executate în temeiul acestor contracte.

În determinarea instanţei competente să judece cauza în recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pronunţând regulatorul de competenţă, în primul ciclu procesual, a stabilit că, raportat la cauza pretenţiilor deduse judecăţii, cererea reclamantei priveşte executarea unor contracte.

Dezlegările instanţei supreme asupra obiectului acţiunii se impun în cauză nu doar în planul competenţei, ci şi în procesul de judecată realizat de instanţe în ambele cicluri procesuale, excluzând, sub acest aspect, orice statuare în sens contrar.

În acest context, având în vedere că elementele raporturilor juridice litigioase decurg din cele două contracte de lucrări încheiate între părţi, rezultă că dreptul la restituirea plăţilor efectuate în baza lor nu putea fi valorificat decât pe tărâm contractual, potrivit art. 1.350 C. civ.

Pretenţiile deduse judecăţii sunt consecinţa exercitării unui drept care rezultă din raportul juridic contractual, cel de a încasa preţul unor lucrări ce fac obiectul contractelor, nefiind urmarea exclusivă a unei fapte ilicite a debitorului în plan extracontractual.

Mai mult decât atât, în măsura în care intimatei i se impută o executare necorespunzătoare a contractelor, analiza existenţei faptei ilicite nu putea fi realizată decât prin raportare la drepturile şi obligaţiile asumate de părţi prin cele două convenţii, chestiune incompatibilă cu natura răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel a stabilit că, în cauză, plasarea litigiului în sfera răspunderii delictuale nu este posibilă, calea admisibilă fiind cea a răspunderii contractuale, în considerarea art. 1350 alin. (3) C. civ.

De asemenea, succesiunea considerentelor expuse în cuprinsul deciziei recurate relevă că în justificarea soluţiei pronunţate, referirea instanţei de apel la dispoziţiile art. 1.270 C. civ. s-a realizat pentru a sublinia obligativitatea aplicării celor două contracte între părţi chiar şi în sfera răspunderii, în contextul în care conduita pretins ilicită şi prejudiciul cauzat derivă din acestea.

De altfel, nici criticile referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.385 C. civ. nu pot fi primite, de vreme ce statuările instanţei de apel cu privire la obiectul reparaţiei sunt consecinţa transpunerii în cauză a cerinţei impuse de normele legale cu privire la prejudiciu în vederea angajării răspunderii civile delictuale, expusă de această instanţă în cuprinsul considerentelor, în ultimul paragraf de la fila x a hotărârii atacate, necontestată în recurs.

Simpla fundamentare a demersului judiciar al reclamantei pe răspunderea civilă delictuală nu poate impune de plano concluzia afirmării unei răspunderi deduse din nerespectarea regulilor de conduită, în măsura în care, în speţă, situaţia dedusă judecăţii se circumscrie sferei răspunderii speciale reglementate de art. 1.350 alin. (1) C. civ., care, în lumina alin. (3) al aceluiaşi articol, nu poate fi înlăturată de părţi.

În concluzie, faţă de considerentele expuse mai sus, instanţa de apel a dat o interpretare corectă a normelor de drept material, sens în care motivul de nelegalitate circumscris ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Aşa fiind, constatând că deciziei recurate nu i se poate imputa niciun viciu de legalitate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Snagov împotriva deciziei civile nr. 575A/06.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2022.