Strict contractual form requirements for guarantee payment claims preclude reliance on alternative documentary evidence or proportionality defenses under Civil Code interpretation and non-performance rules

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 10 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., denumită ulterior B. S.A., a chemat în judecată pârâtul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, solicitând obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 475.697,59 RON, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aplicabile în raporturile dintre profesionişti, calculate la suma de 475.697,59 RON, începând cu data introducerii acţiunii până la data achitării integrale a sumei menţionate anterior, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969 şi 970 coroborate cu dispoziţiile art. 1652 şi următoarele C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 1387 din 21 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta B. S.A. împotriva pârâtului FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta B. S.A. a formulat apel, prin care a solicitat schimbarea sentinţei şi, pe fond, în rejudecarea cauzei, să se admită în totalitate acţiunea, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă la judecata în fond, precum şi în apel.

Prin decizia civilă nr. 187A din 2 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta B. S.A. (fostă A.), împotriva sentinţei civile nr. 1387/21.05.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. IFN.

Împotriva deciziei instanţei de apel, la 19 aprilie 2021, reclamanta B. S.A. (fostă A.) a formulat recurs, prin care a solicitat casarea în tot a deciziei civile recurate, rejudecarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1387/21.05.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi admiterea acestuia, iar, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 475.697,59 RON, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aplicabile în raporturile dintre profesionişti, calculate începând cu data introducerii acţiunii, până la data plăţii sumei de mai sus, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurentă la fond, apel şi în recurs.

Anterior dezvoltării motivelor de recurs, recurenta a făcut o prezentare a istoricului litigiului, după care, în motivare, a arătat că îşi întemeiază recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că decizia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1266 din C. civ.

În susţinerea criticii subsumate motivului de nelegalitate invocat, a arătat că, aşa cum a solicitat şi cu ocazia judecării apelului, prin înscrisul cu putere de lege încheiat cu intimatul-pârât în calitate de fideiusor, reprezentat de Convenţia Cadru - Plafon de Garantare nr. 144/12.07.2011, în cuprinsul Capitolului 3 la art. 3.1.1, s-au prevăzut "Criteriile de eligibilitate pentru IMM-uri", prin care s-a convenit, în conformitate cu Legea nr. 346/2004, ca beneficiarii de credit să nu fie subiecţi ai unor proceduri de insolvenţă (lit. a)3) sau să nu fie în interdicţie bancară de a emite cecuri (lit. d).

A mai arătat că, prin aceeaşi convenţie, în cuprinsul art. 9.2 alin. (1), s-au prevăzut actele care trebuie să însoţească cererea de plată adresată intimatului-pârât, prin care, în concordanţă cu criteriile de eligibilitate ale împrumutaţilor IMM-uri, s-a prevăzut că, la cererea de plată, se anexează şi următoarele înscrisuri prevăzute la lit. f) şi h), respectiv, extras din Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, din care să rezulte îndeplinirea condiţiei de eligibilitate de la art. 3.1.1 lit. a).3 (beneficiarii de credit să nu fie subiecţi ai unei proceduri de insolvenţă) şi copie certificată după rezultatul consultării CIP, din care să rezulte îndeplinirea condiţiei de eligibilitate de la art. 3.1.1. lit. d) beneficiarii de credit să nu fie înregistraţi la Centrala Incidentelor de Plăţi - CIP din cadrul B.N.R., cu interdicţia de a emite cecuri.

În continuare, recurenta susţine că, urmare a accesării bazei de date a Registrului Comerţului şi a celei deţinute de Centrala Incidentelor de Plăţi din cadrul B.N.R., prin extrasele obţinute, în numele recurentei, de firma C. S.R.L., către care recurenta externalizase procesul de interogare a bazelor de date, a rezultat că societatea D. S.R.L. nu se afla în procedura de insolvenţă sau interdicţie de a emite cecuri, motiv pentru care, în opinia sa, scopul/intenţia comună a părţilor semnatare ale Convenţiei - cadru, de a selecta în procesul de creditare doar IMM-urile care nu se aflau în cele două proceduri de mai sus, a fost respectată.

Pe cale de consecinţă, împrejurarea că nu a depus în sprijinul cererii de plată adresate intimatului-pârât un extras din BPI, ci un extras RECOM, care are natura unui document similar, nu justifică considerentul instanţei de apel în sensul neincidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 1266 C. civ., potrivit cărora contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor.

În opinia recurentei, a achiesa la concluzia instanţei de apel, care a concluzionat în sensul că, prin Convenţia - Cadru, părţile au agreat explicit documentul necesar şi modalitatea obţinerii acestuia, cu referire la un extras din BPI, echivalează cu o abordare pur formală a clauzelor convenţiei şi nu în acord cu scopul urmărit de părţi şi cu dispoziţiile art. 1266 C. civ., invocate cu ocazia judecăţii apelului, dar pe care instanţa de apel le-a respins ca nefiind incidente în cauză.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1556 alin. (2) C. civ., potrivit cărora:

"Executarea nu poate fi refuzată dacă potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiilor neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei credinţe."

În susţinerea acestei critici, a reiterat faptul că intenţia comună a părţilor la data semnării Convenţiei - Cadru a fost aceea ca finanţarea IMM-urilor, cu garanţia intimatului-pârât, să nu fie acordată IMM-urilor aflate în procedura de insolvenţă sau interdicţie bancară de a emite cecuri.

Având în vedere că, în apel, a probat faptul că, la data încheierii contractului de credit cu societatea D. S.R.L., deţinea extras RECOM şi extras CIP, din care rezulta fără echivoc faptul că societatea de mai sus nu se afla în procedura de insolvenţă sau în interdicţie bancară de a emite cecuri, instanţa de apel trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor art. 1556 alin. (2) C. civ. şi să cenzureze motivul refuzului de plată a garanţiei personale asumate de intimatul-pârât, întrucât acest refuz se întemeiază pe o prestaţie neexecutată de mică însemnătate şi este contrar bunei credinţe, aşa cum aceasta este definită de art. 1170 C. civ.

În opinia recurentei, atâta timp cât în sprijinul cererii de plată adresate intimatului-pârât, a depus extras RECOM, care confirma că societatea împrumutată D. S.R.L. nu se afla în procedura de insolvenţă, împrejurarea că nu a depus un extras BPI care să confirme inexistenţa stării de insolvenţă trebuia să conducă instanţa de apel la concluzia că neexecutarea contractului are natura unei neexecutări de mică însemnătate şi că refuzul de plată a garanţiei asumate de intimatul-pârât, care a încasat de la recurentă importante comisioane de garantare, este contrar dispoziţiilor art. 1556 alin. (2), coroborate cu dispoziţiile art. 1170 C. civ.

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., expunând două critici.

Printr-o primă critică, recurenta a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1266 din C. civ., prin aceea că instanţa de apel a abordat formal clauzele convenţiei, şi nu în acord cu scopul urmărit de părţi atunci când a analizat, raportat la înscrisurile depuse în sprijinul cererii de plată adresate intimatului-pârât, intenţia comună a părţilor semnatare ale Convenţiei-cadru, de a selecta în procesul de creditare doar IMM-urile care nu se aflau în procedura de insolvenţă sau de interdicţie de a emite cecuri.

Prin a doua critică, se susţine că, raportat la aceeaşi intenţie comună a părţilor, mai sus arătată, precum şi la faptul că, în sprijinul cererii de plată adresate intimatului-pârât, a depus extras RECOM care confirma faptul că societatea împrumutată nu se afla în procedura de insolvenţă, împrejurarea constând în aceea că nu a depus un extras B.P.I. (care să confime inexistenţa stării de insolvenţă a societăţii împrumutate) trebuia să conducă instanţa de apel la concluzia că neexecutarea contractului are natura unei neexecutări de mică însemnătate şi că refuzul de plată a garanţiei asumate de intimatul-pârât, care a încasat de la recurentă importante comisioane de garantare, este contrar dispoziţiilor art. 1556 alin. (2) C. civ., coroborat cu art. 1170 C. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că raportul juridic litigios derivă din acordarea unei garanţii personale de către intimatul-pârât F.N.G.C.I.M.M. S.A. I.F.N., în calitate de fideiusor, recurentei-reclamante B. S.A. (fostă A.), în considerarea calităţii acesteia de finanţator faţă de clienţii săi, întreprinderi mici şi mijlocii.

Convenţia de garantare încheiată de părţile litigante (144/2011) cu modificările şi completările ulterioare califică expres în art. 6.6. drept fideiusiune garanţia acordată de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N.

Intimatul-pârât şi-a asumat, aşadar, garantarea obligaţiilor de rambursare ce revin beneficiarilor finanţărilor acordate de recurentă, întreprinderi mici şi mijlocii, în limita plafonului convenit contractual şi pentru care părţile au urmat procedura descrisă în capitolul 7 al convenţiei, procedură în baza căreia se individualizează finanţările garantate.

Cadrul contractual convenit de părţi impune, aşadar, concluzia că obiectul convenţiei încheiate de părţi este garantarea de către F.N.G.C.I.M.M. S.A. I.F.N. a obligaţiilor împrumutaţilor băncii recurente pentru care garanţia fusese acordată în temeiul capitolului 7.

Cu toate acestea, Înalta Curte observă că obiectul obligaţiei intimatului pârât are două componente: obligaţia de garantare şi obligaţia de plată.

Aşadar, dacă obligaţia de garantare se asumă de intimatul-pârât în condiţiile reglementate de capitolul 7 din convenţie, obligaţia de plată a garanţiei devine exigibilă numai în condiţiile capitolului 9 din convenţie. Or, pentru plata garanţiei, finanţatorul trebuie să depună cererea de plată, la care să ataşeze documentaţia prevăzută de art. 9.2. alin. (1) din convenţia de garantare.

În ceea ce priveşte motivul respingerii cererii de plată privind beneficiarul de finanţare D. S.R.L., recurenta susţine că, deşi în locul documentului prevăzut de art. 9.2. alin. (1) lit. f) prevăzut în Convenţie, constând în extras din Buletinul Procedurilor de Insolvenţă din care să rezulte îndeplinirea condiţiei de eligibilitate de la art. 3.1.1. lit. a)3), a depus extras RECOM şi extras CIP, din care rezulta faptul că societatea de mai sus nu se afla în procedura de insolvenţă sau în interdicţie bancară de a emite cecuri, cu toate acestea intimatul-pârât a considerat că una dintre condiţiile de plată nu a fost îndeplinită, deoarece la cererea de plată nu a fost ataşat extras B.P.I., neputând fi considerate îndeplinite condiţiile de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1 lit. a)3).

Recurenta-reclamantă a susţinut că refuzul plăţii de către Fond este nejustificat, iar interpretarea Convenţiei de către instanţa de apel s-a făcut altfel decât potrivit voinţei concordante a părţilor, cu încălcarea art. 1266 C. civ.

Totodată, Înalta Curte reţine şi faptul că, prin memoriul de recurs, autoarea s-a rezumat la a critica decizia recurată doar din perspectiva uneia dintre condiţiile neîndeplinite, nefiind criticate în mod explicit şi acele considerente prin care instanţa de apel a analizat refuzul de plată raportat la documentul prevăzut de art. 9.2 alin. (1) lit. h) din Convenţia 144/2011.

Aşadar, criticile recurentei vizează modalitatea în care instanţa de apel a constatat, prin raportare la clauzele cuprinse în Convenţia părţilor nr. 144/2011, refuzul justificat de plată, criticând exclusiv maniera în care instanţa de apel a validat refuzul de plată a garanţiei raportat la interpretarea clauzei prevăzute de art. 9.2 alin. (1) lit. f) din Convenţia 144/2011.

Examinând prima critică, Înalta Curte constată că autoarea căii de atac interpretează greşit considerentele deciziei recurate şi ignoră natura şi mecanismul garanţiei emise de către intimata F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. în temeiul Convenţiei cadru - plafon de garantare nr. 144/2011.

Astfel, contrar susţinerilor autoarei căii de atac, din lecturarea deciziei recurate rezultă că decisivă în respingerea apelului reclamantei a fost concluzia instanţei de apel (pagina 13 din decizia recurată) potrivit căreia pârâtul F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. nu era ţinut să satisfacă o cerere de plată la care nu este ataşată documentaţia prevăzută la art. 9.2., respectiv documentul prevăzut la alin. (1) lit. f) din Convenţie, constând în extras din Buletinul Procedurilor de Insolvenţă din care să rezulte îndeplinirea condiţiei de eligibilitate de la art. 3.1.1. lit. a)3), într-un astfel de caz obligaţia de plată a intimatului nedevenind scadentă, potrivit art. 9.4. alin. (1) din convenţia de garantare.

Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, nu au fost încălcate şi nici aplicate greşit dispoziţiile art. 1266 C. civ., ci, dimpotrivă, instanţa de apel a dat o interpretare legală dispoziţiilor convenţiei de garantare şi a modului în care aceasta obligă părţile contractante.

În acest sens, instanţa de prim control judiciar a arătat că nu ne regăsim în situaţia aplicării dispoziţiilor art. 1266 C. civ., deoarece convenţia părţilor nu cuprinde eventuale nepotriviri sau contradicţii care să facă necesară identificarea voinţei concordante, reale şi interne a părţilor, diferită de sensul literal al termenilor utilizaţi, părţile agreând explicit documentul necesar cererii de plată a garanţiei şi chiar modalitatea obţinerii acestuia, ceea ce lipseşte de echivoc obiectul acordului lor.

În acest sens, se impune precizarea că indicarea expresă a documentului necesar cererii de plată prevăzut la art. 9.2 alin. (1) lit. f) din Convenţie, respectiv extras din Buletinul Procedurilor de Insolvenţă din care să rezulte îndeplinirea condiţiei de eligibilitate de la art. 3.1.1. lit. a)3) este întărită de dispoziţiile art. 3.1.1. lit. a)3) care instituie nu numai criteriul de eligibilitate pentru IMM-uri constând în a nu fi subiect al unei proceduri de insolvenţă, ci şi modalitatea în care se face analiza acestei condiţii, fiind prevăzut în mod explicit că analiza acestei condiţii se face prin verificarea de către Bancă a site-ului Buletinului insolvenţei, efectuată la momentul aprobării respectivului credit.

Per a contrario, critica recurentei putea fi acceptată doar în cazul în care clauzele convenţiei permiteau verificarea/dovedirea stării de insolvenţă a beneficiarului finanţării prin orice alte mijloace, astfel încât Finanţatorul/Banca să aibă libertatea de a alege orice altă cale în a dovedi împrejurarea că societatea finanţată nu se regăsea în starea de insolvenţă.

Cum, în cauză, nu ne aflăm în ipoteza unei astfel de clauze, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a arătat că, deşi starea de insolvenţă putea fi verificată şi în altă manieră, nu justifică înlocuirea modului de îndeplinire a obligaţiei finanţatorului, peste ceea ce părţile convenţiei cadru au agreat.

Prin urmare, pornind de la scopul încheierii Convenţiei, respectiv garantarea de către Fond a obligaţiilor de rambursare a finanţărilor acordate de bancă beneficiarilor IMM care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1. din Convenţie, se constată că, în analiza căii de atac devolutive a pârâtei, instanţa de apel a respectat voinţa părţilor, astfel cum a fost exprimată în convenţie.

Astfel, cercetând ansamblul contractului şi coroborând prevederile art. 9.2 alin. (1) lit. f) din Convenţie cu art. 3.1.1. lit. a).3), instanţa de apel, în mod corect a reţinut că intimatul-pârât nu era ţinut să satisfacă o cerere de plată la care nu este ataşată documentaţia prevăzută la art. 9.2. din Convenţie.

Luând în analiză cea de a doua critică a recurentei, care vizează încălcarea prevederilor art. 1556 alin. (2) C. civ., Înalta Curte reţine că, în accepţiunea recurentei, neexecutarea contractului, prin aceea că nu a depus extras B.P.I. care să confirme inexistenţa stării de insolvenţă a beneficiarului finanţării, trebuia să conducă instanţa de apel la concluzia că neexecutarea contractului are natura unei neexecutări de mică însemnătate, astfel încât, refuzul de plată a garanţiei asumate de intimatul-pârât, care a încasat de la recurentă importante comisioane de garantare, este contrar dispoziţiilor art. 1556 alin. (2) coroborate cu dispoziţiile art. 1170 C. civ.

Înalta Curte reţine că, prin critica formulată, recurenta vizează exclusiv aprecierea asupra caracterului neînsemnat al obligaţiilor neîndeplinite de aceasta, raportat la intenţia comună a părţilor, în înţelesul recurentei.

În primul rând, Înalta Curte observă că dispoziţiile art. 1556 C. civ. au ca premisă existenţa unor obligaţii exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei. Or, verificarea caracterului semnificativ al neexecutării nu era necesară, din moment ce, aşa cum în mod corect a statuat instanţa de apel, obligaţia ce revenea intimatului, de plată a garanţiei, nu era exigibilă în lipsa documentaţiei complete.

Astfel, instanţa de apel a constatat caracterul incomplet al documentaţiei şi a apreciat că acest fapt este suficient pentru a fundamenta decizia intimatului de suspendare a plăţii garanţiei şi, ulterior, de respingere a cererii de plată.

În altă ordine de idei, însă, aprecierea caracterului semnificativ al neexecutării reprezintă o chestiune de fapt, cu privire la care instanţele de fond sunt suverane şi care scapă cenzurii instanţei de recurs.

Aşa fiind, Înalta Curte va reţine că dezlegarea instanţei de apel în privinţa neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către recurentă se întemeiază pe analiza materialului probator şi nu poate fi reapreciată în recurs, întrucât vizează temeinicia, şi nu legalitatea hotărârii.

Totodată, Înalta Curte subliniază că, accesând garanţia acordată de intimat, recurenta şi-a asumat un formalism strict în privinţa raporturilor cu clienţii a căror obligaţie de rambursare era garantată, atât cu privire la demersurile contemporane acordării şi executării contractelor de credit, cât şi în legătură cu activarea garanţiei, sub aspectul formulării şi documentării cererii de plată.

Drept consecinţă a acestei configuraţii specifice a obligaţiilor finanţatorului, lipsa unui demers sau a unui document dintre cele menţionate de art. 9 din convenţia de garantare este de natură să îndreptăţească fideiusorul să respingă cererea de plată.

În mod evident, o măsură de respingere a cererii de plată trebuie luată cu respectarea dispoziţiilor contractuale şi a exigenţelor bunei-credinţe care guvernează şi executarea contractelor, potrivit art. 1170 C. civ.

În cauză, însă, examinarea deciziei recurate prin raportare la motivele de recurs, nu decelează încălcarea de către intimat, la momentul respingerii cererii de plată, a condiţiilor contractuale convenite prin convenţia de garantare.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura motivele de casare examinate şi, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. (fostă A.) împotriva deciziei civile nr. 187A din 2 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. (fostă A.) împotriva deciziei civile nr. 187A din 2 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2022.