Professional liability insurance coverage for client tax debt; admissibility of incidental appeal and judicial representation by non-registered legal counsel

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 15.01.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în virtutea poliţei de asigurare de răspundere civilă profesională, a expertizei judiciare dispuse în dosarul cu nr. x/2015 şi a celor constatate de către organele fiscale prin raportul de inspecţie fiscală cu nr. x/21.04.2015, raportat la dosarul de daună cu nr. x/08.05.2015, obligarea pârâtei B. S.A. la acoperirea prejudiciului cauzat unei societăţi cliente a reclamantei, cu care aceasta avea încheiate raporturi contractuale de întocmire a contabilităţii autorizate, ca urmare a constatării de către organele fiscale a faptului că societatea clientă datorează cu titlu de TVA suma de 264.470 RON.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 136/1995, art. 148-151 C. proc. civ., art. 192 C. proc. civ., art. 194-195 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei şi a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă, formulând, totodată, şi apărări pe fondul cauzei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La termenul din 18.09.2018, reclamanta a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a doamnei consilier juridic C., care a semnat întâmpinarea, având în vedere că doamna consilier juridic este suspendată din funcţie, conform dovezii depuse la dosar, sens în care a solicitat instanţei să nu ţină cont de apărările şi excepţiile invocate prin întâmpinare.

Prin încheierea de şedinţă din 31.10.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al pârâtei în persoana doamnei consilier juridic C., invocată de reclamantă, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 776 din 24 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul expertului judiciar şi a expertului parte.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel principal, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei atacate şi, pe fond, admiterea cererii introductive de instanţă, astfel cum a fost formulată.

De asemenea, reclamanta a formulat apel şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 31.10.2018 prin care s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant în persoana doamnei consilier juridic C., solicitând anularea sau schimbarea în tot a hotărârii apelate.

Împotriva încheierii din data de 31.10.2018, intimata-pârâtă B. S.A. a depus apel incident, prin care a solicitat admiterea acestuia şi schimbarea sentinţei civile nr. 776 din data de 24.06.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în prezentul dosar, în sensul respingerii cererii de chemare în judecata ca fiind prescrisă.

Prin întâmpinarea la apelul incident, apelanta-reclamantă a solicitat constatarea nulităţii apelului formulat de o persoană care nu are calitate de consilier juridic obţinută în condiţiile legii speciale, precum şi nulitatea apelului datorită nerespectării prevederilor art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv, indicarea hotărârii apelate - a sentinţei nr. 776 pronunţate în dosarul nr. x/2018, cu aplicarea prevederilor art. 470 alin. (3) din acelaşi cod, formulând, totodată, şi apărări pe fondul cauzei (cu referire la prescripţia dreptului la acţiune).

Prin decizia civilă nr. 950A din 28 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 31.10.2018 şi a sentinţei civile nr. 776/24.06.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Totodată, a admis apelul incident formulat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii din 31.10.2018 şi a sentinţei civile nr. 776/24.06.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018; a schimbat, în tot, încheierea de şedinţă din 31.10.2018 şi sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei extinctive şi a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

De asemenea, a obligat apelanta-reclamantă A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3124,85 RON, taxă judiciară de timbru din apel, către apelanta-pârâtă B. S.A.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi reţinerea spre rejudecare.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că apelul incident era inadmisibil.

În acest sens, arată că intimata-pârâtă nu avea interes în formularea apelului incident împotriva sentinţei primei instanţe, deoarece soluţia era de respingere a acţiunii.

În ce priveşte apelul incident formulat împotriva încheierii din 31.10.2018, arată că, deşi avea interes în invocarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, intimata-pârâtă trebuia să invoce excepţia prin întâmpinarea la apelul principal, iar nu printr-un apel incident.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta susţine că decizia recurată este dată cu încălcarea normelor legale de ordine publică prevăzute de art. 84 şi următoarele C. proc. civ. privind reprezentarea în instanţă a persoanelor juridice. Prin urmare, susţine că intimata-pârâtă nu a dovedit calitatea de reprezentat convenţional a consilierului juridic şi a directorului juridic care au semnat atât întâmpinarea, cât şi apelul incident.

De asemenea, recurenta apreciază că decizia recurată este lovită de nulitate absolută prin aceea că instanţa, constatând că directorul juridic nu a depus la dosar o procură specială din partea consiliului de administraţie al societăţii, nu a pus în discuţia părţilor această excepţie invocată de apelantă şi nici nu a dat termen pentru complinirea lipsurilor, conform art. 82 C. proc. civ.

Totodată, mai arată că excepţia lipsei calităţii de reprezentant este o excepţie de procedură absolută şi peremptorie, astfel încât, instanţa de apel trebuia să se pronunţe cu prioritate asupra acestei excepţii privind lipsa calităţii de reprezentant convenţional a consilierului juridic, a managerului juridic, care nu a depus la dosarul cauzei mandatul special de reprezentare a societăţii pârâte, după care trebuia să se pronunţe asupra excepţiei prescripţiei invocate de intimata-pârâtă, care este o excepţie de ordine privată.

Nu în ultimul rând, recurenta susţine că instanţa de apel a respins în mod nelegal excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant deoarece numai un consilier juridic cu drept de exercitare a profesiei poate reprezenta o societate în instanţă, iar un director juridic, chiar şi cu procură specială, nu poarte reprezenta o societate pe acţiuni în instanţă.

Recurenta mai susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 85 alin. (3) C. proc. civ. coroborate cu cele ale Legii nr. 514/2003, care dispun în sensul că se dovedeşte prin înscris, potrivit legilor de organizare şi exercitare a profesiei, împuternicirea de a reprezenta o persoană juridică. Totodată, arată că instanţele anterioare nu au ţinut cont nici de faptul că angajata intimatei are suspendat exerciţiul profesional potrivit art. 31 din Legea nr. 514/2003, neavând, prin urmare, capacitate de exerciţiu şi calitate de reprezentant.

Susţinând, totodată, că simpla calitate de angajat pe funcţia de consilier juridic nu îi conferă angajatului drepturile prevăzute de Legea nr. 514/2003 şi calitatea de membru al acestei profesii juridice, recurenta subliniază că, atât întâmpinarea, cât şi apelul incident au fost semnate de persoane care nu aveau calitatea de a reprezenta pârâta.

În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, arată că a fost invocată de către persoane fizice care nu şi-au dovedit calitatea de reprezentare, astfel încât, excepţia trebuia respinsă.

Totodată, susţine că instanţa de apel a reţinut greşit puterea de lucru judecat, întrucât în dosarul nr. x/2018 s-a solicitat dobânda legală, fiind vorba despre termenul de prescripţie pentru plata dobânzii legale, şi nu a acţiunii principale.

Recurenta a redat un pasaj din hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2015, concluzionând că pronunţarea unei hotărâri în sensul admiterii cererii privind obligaţia principală în dosarul antemenţionat, rămas definitiv la 14.12.2017, a întrerupt cursul prescripţiei obligaţiei principale, astfel încât, cererea de plată formulată în prezentul dosar nu este prescrisă.

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Procedând la analiza criticilor, în ordinea în care acestea au fost formulate, Înalta Curte constată că, poate fi analizată critica prin care se invocă pretinsa inadmisibilitate, dar şi lipsa de interes în formularea apelului incident împotriva hotărârii 776/2020 a Tribunalului Bucureşti, având în vedere că, din apărările formulate prin întâmpinarea la apelul incident, reiese că reclamanta a solicitat sancţionarea apelantei-pârâte (prin nulitatea invocată) tocmai din perspectiva faptului că apelul incident vizează doar o încheiere interlocutorie (cea din 31.10.2018), iar nu sentinţa primei instanţe.

Răspunzând, aşadar, criticii formulate, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., având ca denumire marginală - Apelul incident, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

Din interpretarea logico-gramaticală şi literală a art. 472 C. proc. civ. se desprinde concluzia că nu există o limitare a apelului incident în raport de obiectul apelului principal.

Dimpotrivă, legiuitorul a reglementat prin această normă posibilitatea intimatului din apelul principal de a formula, la rândul său, o cerere de apel prin care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe, fără a restrânge devoluţiunea doar la acea parte din hotărârea primei instanţe care a fost atacată prin apelul principal.

Aşadar, finalitatea urmărită de legiuitor prin crearea acestei căi de atac vizează punerea la dispoziţia intimatului din cadrul unui apel principal a unui mijloc procesual prin care să solicite şi el reformarea hotărârii primei instanţe dacă aceasta e atacată cu apel de cealaltă parte.

În interpretarea doctrinară şi jurisprudenţială relevantă s-a arătat, astfel, că instituţia apelului incident rezolvă o problemă de natură procedurală în care se află partea intimată al cărei interes de a declara apel s-a născut după ce reclamanta a declarat apel principal, cu toate că soluţia finală, pronunţată în primă instanţă, i-a fost favorabilă.

Din această perspectivă, interesul părţii intimate de a exercita apel incident ia naştere abia din momentul în care ia cunoştinţă de apelul principal şi de limitele efectului devolutiv al apelului, existând, astfel, posibilitatea să declare apel incident prin care să obţină schimbarea soluţiei primei instanţe, însă, tot într-o soluţie favorabilă.

În speţă, prin întâmpinare, pârâta B. S.A. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, însă instanţa de fond a respins-o prin încheierea din 31.10.2018, iar prin sentinţa nr. 776/2020, a respins pe fond acţiunea, context în care pârâta nu a avut interes în a formula apel principal împotriva hotărârii primei instanţe.

Însă, întrucât reclamanta a formulat apel principal, urmărind admiterea pe fond a acţiunii, atunci s-a născut şi interesul pârâtei de a formula apel incident, criticând respingerea excepţiei prescripţiei şi urmărind, astfel, a se admite această excepţie, cu consecinţa respingerii acţiunii ca prescrisă (aşadar, cu altă soluţie decât cea pronunţată de prima instanţă).

Prin urmare, se constată, astfel, că interesul intimatei de a ataca soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune a luat naştere la momentul luării la cunoştinţă a motivelor din apelul principal.

Considerentele mai sus prezentate relevă, aşadar, admisibilitatea apelului incident în condiţiile în care intimata, prin demersul judiciar iniţiat, a urmărit schimbarea hotărârii primei instanţe, conform dispoziţiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune trebuia invocată prin întâmpinarea la apel, şi nu printr-un apel incident.

Contrar celor susţinute de recurentă, prescripţia dreptului material la acţiune nu a fost invocată pentru prima dată în apel, ci, încă de la prima instanţă, prin întâmpinarea depusă în faţa Tribunalului, fiind reiterată cu ocazia formulării apelului incident, acesta fiind, de altfel, şi interesul apelantei-pârâte, de a obţine o hotărâre care să constate prescripţia dreptului material la acţiune, aşa cum a susţinut prin apărările formulate la prima instanţă.

Cât priveşte pretinsa încălcare a normelor prevăzute de art. 84 şi următoarele C. proc. civ., referitoare la reprezentarea convenţională a persoanelor juridice, cu referire la lipsa calităţii de reprezentant convenţional al consilierului juridic şi al managerului juridic al intimatei-pârâte, instanţa de recurs reţine că, prin considerentul nr. 28 din Decizia nr. 9/2016, invocată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte a constatat că anumite activităţi juridice, cum sunt cele de reprezentare juridică, de redactare a unor acte juridice, de formulare de acţiuni, de exercitare şi motivare a căilor de atac, pot fi îndeplinite de consilierii juridici, dar prestarea unor astfel de activităţi le este permisă numai în condiţiile reglementate prin art. 1-4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, cu completările ulterioare, adică în calitatea lor de funcţionari publici sau de angajaţi, cu contract individual de muncă, la o persoană juridică de drept public sau privat.

Prin urmare, Înalta Curte nu a constatat imposibilitatea reprezentării convenţionale a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată prin consilier juridic, ci doar că actele procesuale nu se pot face prin mandatar persoană juridică şi nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, ceea ce este o cu totul altă situaţie.

În cauză, directorul general adjunct al intimatei-pârâte a împuternicit în mod explicit coordonatorul juridic şi consilierul juridic să formuleze şi să semneze în numele şi pentru societatea pârâtă, dar să şi reprezinte societatea cu puteri depline în prezenta cauză, astfel încât în mod legal actele depuse în etapele procesuale ale prezentului litigiu sunt semnate de persoanele delegate (coordonatorul juridic şi consilierul juridic), nefiind necesară şi semnătura reprezentantului legal al pârâtei.

De altfel, se cuvine menţionat că, până la apariţia Legii nr. 514/2003, reprezentarea judiciară a Statului, a instituţiilor statului, a instituţiilor şi autorităţilor publice şi a persoanelor juridice de drept public şi privat era atributul conducătorului acestora, sub incidenţa Decretului nr. 31/1954 şi a Decretului nr. 143/1955, privind organizarea oficiilor juridice, însă, în prezent, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, consilierul juridic angajat în muncă are statut de salariat, asigurând consultanţă şi reprezentarea juridică a persoanei juridice cu care are raporturi de muncă (art. 4 din lege).

În altă ordine de idei, dreptul de a desfăşura activităţi specifice de reprezentare juridică nu este recunoscut doar consilierilor juridici înscrişi în Tabloul profesional, aşa cum sugerează recurenta.

Astfel, conform Legii nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, prestarea activităţii specifice, de reprezentare juridică, se poate realiza de către consilieri juridici, în calitatea lor de funcţionari publici (în cazul unei autorităţi, instituţii publice sau persoană juridică de drept public) sau de angajaţi cu contract individual de muncă (în cazul unei instituţii sau a unei persoane juridice de drept public ori de drept privat), independent de înscrierea acestora în Tabloul profesional al Consilierilor Juridici ţinut de Colegiile Consilierilor Juridici din România, aceasta nereprezentând o condiţie sine qua non pentru desfăşurarea activităţii specifice de reprezentare juridică.

Mai mult, analizând condiţiile exercitării profesiei de consilier juridic, se constată că niciuna din dispoziţiile Legii nr. 514/2003 nu impune consilierilor juridici, drept condiţie pentru prestarea activităţii specifice, ca aceştia să fie înscrişi în Tabloul profesional al Consilierilor Juridici ţinut de Colegiile Consilierilor Juridici din România.

Prin urmare, fără a nega faptul că profesia de consilier juridic este supusă unor rigori de organizare, acestea nu pot fi altele decât cele izvorâte din prevederile Legii nr. 514/2003. Astfel, nu se pot stabili condiţii suplimentare pentru exercitarea profesiei de consilier juridic nici prin analogii cu Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, nici prin dispoziţiile unui act cu putere infralegală - Statutul profesiei de consilier juridic.

Se reţine, aşadar, că, potrivit art. 8 din Legea nr. 514/2003, orice persoană care îndeplineşte condiţiile cumulative menţionate în respectivul text de lege are dreptul să devină consilier juridic, însă conform art. 2 din Legea nr. 514/2003, calitatea de consilier juridic se dobândeşte prin numire în funcţie sau prin angajare în muncă, după caz.

Observând prevederile art. 2 din Legea nr. 514/2003, instanţa de recurs apreciază că actul de numire în funcţie, respectiv contractul de muncă legal încheiat, este suficient pentru dobândirea calităţii de consilier juridic, răspunderea pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor art. 8 din Legea nr. 514/2003 revenind unităţii angajatoare.

Totodată, consilierii juridici care au dobândit această calitate prin numire în funcţie sau angajare în muncă pot să adere la o asociaţie profesională, în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 514/2003, însă, textul de lege prevede un drept (o opţiune), nicidecum o obligaţie în acest sens, aspect care rezultă indubitabil din formularea folosită de legiuitor ("Consilierii juridici pot constitui asociaţii profesionale...").

În mod corespunzător, consilierii juridici pot, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 514/2003 şi cu respectarea legislaţiei specifice privind asociaţiile şi fundaţiile, să constituie structuri la nivel judeţean sau la nivel naţional, pe anumite ramuri sau domenii de activitate, potrivit intereselor profesionale, dar legiuitorul nu a urmărit să instituie o obligaţie în acest sens, ci doar să accentueze existenţa unui drept care oricum este garantat de art. 40 alin. (1) din Constituţie.

Prin urmare, instanţa de recurs reţine că nu există temei legal sau raţiune logico-juridică pentru care consilierilor juridici care nu sunt afiliaţi la un colegiu şi nu sunt înscrişi pe tabloul profesional să le fie refuzat dreptul de a reprezenta în instanţă persoane juridice, conform art. 84 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum susţine recurenta.

Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei (dovezii) calităţii de reprezentant, instanţa de recurs reţine că recurenta nu a suferit nicio vătămare în condiţiile în care excepţia invocată prin întâmpinarea la apelul incident cuprindea, în esenţă, aceleaşi critici formulate şi prin apelul principal, pe care instanţa de prim control judiciar le-a analizat.

Nici celelalte critici referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune nu pot fi primite din considerentele ce succed.

Printr-un prim argument, recurenta susţine că excepţia prescripţiei a fost invocată de persoane fizice care nu şi-au dovedit calitatea de reprezentare, astfel încât excepţia trebuia respinsă.

Având în vedere că acest prim argument este legat exclusiv de pretinsa lipsă a (dovezii) calităţii de reprezentant convenţional a persoanelor care au asigurat apărarea intimatei-pârâte, critică pe care instanţa de recurs a înlăturat-o, aşa cum rezultă din considerentele precedente, pe cale de consecinţă, instanţa de recurs nu va putea primi critica în discuţie.

Printr-un alt argument, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut greşit puterea de lucru judecat, întrucât în dosarul nr. x/2015 s-a solicitat dobânda legală, fiind vorba de termenul de prescripţie pentru plata dobânzii legale, şi nu a acţiunii principale, arătând că nu a solicitat la data formulării acţiunii principale şi obligarea la plata dobânzii legale.

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, în prezenta cauză recurenta-reclamantă a solicitat o diferenţă de prejudiciu raportat la conţinutul expertizei realizate în dosarul nr. x/2015, ce ar decurge şi din faptul că reclamanta a achitat clientului său, societatea D. S.R.L., o despăgubire potrivit celor trei bilete la ordine, în timp ce, în cadrul dosarului nr. x/2018, reclamanta a solicitat dobânda legală penalizatoare pentru prejudiciul stabilit în cadrul dosarului nr. x/2015.

Or, în condiţiile în care în prezenta cauză recurenta-reclamantă a înţeles să solicite suma de 264.470 RON cu titlu de prejudiciu real stabilit în urma expertizei judiciare din dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti şi a celor constatate de către organele fiscale prin raportul de inspecţie fiscala cu nr. x/21.04.2015 raportat la dosarul de dauna cu nr. x/08.05.2015, nu are nicio relevanţă că, prin dosarul nr. x/2018 s-a solicitat o dobândă legală, atâta vreme cât, în acel dosar, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că prescripţia a început să curgă de la data exigibilităţii obligaţiei principale, respectiv când reclamanta a achitat despăgubirea clientului său, care a avut loc cel mai târziu în luna iulie 2015.

Prin urmare, având în vedere că, în cauza aferentă dosarului nr. x/2018, s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că momentul de început al cursului termenului de prescripţie de 2 ani este marcat de data girului biletelor la ordin, cel târziu data de 11.07.2015, în mod corect instanţa de apel a reţinut că, în prezenta cauză, nu se poate acorda o altă dezlegare cu privire la această chestiune, în condiţiile în care, în litigiul pendinte, recurenta-reclamantă a solicitat o diferenţă din prejudiciul acordat în cauza x/2015, acţiunea de faţă având caracter de sine stătător.

Pe cale de consecinţă, pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 950A din 28 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 950A din 28 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2022.