Prescription of contractual guarantee claims precluded by res judicata from prior parallel litigation

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06.04.2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2020, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.: (1) obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 250.000 RON, reprezentând prejudiciul provocat de pârâtă prin nerespectarea prevederilor convenţionale, sumă ce urmează a se actualiza conform dispoziţiilor legale în vigoare până la plata efectivă a debitului; (2) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, respectiv taxă judiciară de timbru, precum şi orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului, conform dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâta A. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în subsidiar, a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 850 din 30 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta A. prin întâmpinare şi a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN.

Prin sentinţa civilă nr. 2748/2021 din 9 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de completare dispozitiv formulată în privinţa sentinţei nr. 850/30.03.2021 de pârâta A., în sensul că a obligat reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN la plata către pârâtă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva sentinţei civile nr. 850/30.03.2021, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La rândul său, pârâta A. a promovat apel împotriva sentinţei civile nr. 2748/09.11.2021, prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul acordării tuturor cheltuielilor de judecată solicitate în cauză, în sumă de 28.979,61 RON, reprezentând onorariul avocaţial aferent soluţionării cauzei în primă instanţă conform dovezilor aflate la dosarul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 827A/2022 din 20 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva sentinţei civile nr. 850/30.03.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020 şi a admis apelul exercitat de apelanta-pârâtă A. împotriva sentinţei civile nr. 2748/09.11.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 28.979,61 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe.

Totodată, a menţinut dispoziţiile sentinţei atacate care nu sunt contrare prezentei decizii şi a obligat intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN să plătească apelantei-pârâte A. suma de 21.604,07 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în faza apelului.

Împotriva deciziei instanţei de apel, la 1 iulie 2022, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a formulat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei civile nr. 827A/20.05.2022 şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată formulată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru (fond, apel şi recurs). Totodată, a menţionat că recursul este întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Anterior dezvoltării motivelor de recurs, recurentul a făcut o prezentare a situaţiei de fapt şi a parcursului procesual, după care, a susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., prin raportare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat reţinut în decizia recurată.

Detaliind, recurentul a arătat că instanţa de apel s-a întemeiat pe efectul pozitiv al lucrului judecat al sentinţei civile nr. 1799/12.10.2020, pronunţată în dosarul x/2020 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sens în care a redat anumite considerente din decizia recurată.

În combaterea considerentelor instanţei de apel, recurentul a susţinut că cele două cauze sunt întemeiate pe acte juridice diferite şi nu au obiect identic, litigiul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1799/12.10.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă vizând obligarea intimatei-pârâte la plata către Fond a sumei de 230.000 RON, reprezentând prejudiciul provocat de aceasta pentru nerespectarea prevederilor convenţionale prevăzute de Convenţia 96/2008 (în speţă, prevederile Capitolului 8). Or, în prezenta cauză se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata către Fond a sumei de 250.000 RON, reprezentând prejudiciul provocat de către aceasta pentru nerespectarea prevederilor convenţionale, respectiv, cele referitoare la Capitolul 10, prevăzute de Convenţia nr. 148/13.09.2011.

Astfel, în opinia recurentului, dosarul în care s-a pronunţat hotărârea pe care a recurat-o şi dosarul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat a fost reţinută de instanţa de apel au obiect şi izvoare juridice diferite, raporturile juridice deduse judecăţii fiind generate de contracte diferite, respectarea clauzelor prevăzute de acestea urmând a se aprecia diferit pentru fiecare caz în parte.

Aşadar, autorul prezentului demers judiciar consideră că nu poate fi vorba despre o repunere în discuţie a unor aspecte deja soluţionate, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel.

În altă ordine de idei, subsumat aceloraşi motive de nelegalitate invocate, recurentul a susţinut că, în prezenta speţă, instanţa de apel a preluat pasaje din sentinţa civilă nr. 1799/12.10.2020, fără să analizeze motivele de drept şi de fapt pe care autoarea prezentului demers judiciar le-a invocat în cauză, astfel că, în accepţiunea sa, hotărârea pronunţată nu răspunde exigenţelor legale de motivare, fiind criticabilă din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, consideră că modul în care a fost soluţionată cauza se constituie într-o nerespectare a dreptului său la un proces echitabil, aspect care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În continuare, recurentul a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la soluţia de schimbare a hotărârii de fond privind nivelul cheltuielilor de judecată.

Cu titlu prealabil, recurentul a menţionat că, prin sentinţa civilă nr. 2748/09.11.2021, a fost completat dispozitivul sentinţei civile nr. 850/30.03.2021 în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată pentru judecata în primă instanţă, cuantumul acestora fiind redus de la suma de 28.979,61 RON la suma de 2000 RON, iar prin decizia recurată, instanţa a schimbat sentinţa susmenţionată, acordând cheltuieli de judecată pentru fondul cauzei la valoarea pretinsă iniţial, respectiv 28.979,61 RON şi cheltuielile de judecată solicitate în apel, în valoare de 21.604,07 RON, în total 50.583,68 RON, respectiv, peste 20% din valoarea pretenţiilor.

În continuare, recurentul a susţinut că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, partea care a câştigat procesul nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor, iar, conform aceleiaşi jurisprudenţe, dreptul de acces la o instanţă este restrâns în mod arbitrar prin impunerea unei sarcini financiare considerabile/exagerate.

Totodată, a mai arătat că, prin Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a statuat asupra criticilor privind modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport de art. 45l alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor.

În aceste condiţii, recurentul consideră că nu este acoperită şi situaţia caracterului vădit disproporţionat al onorariului de avocat şi implicaţiile acestui aspect asupra unui drept fundamental, implicaţii ce constituie un viciu de legalitate, astfel încât, în opinia sa, o soluţie de respingere a recursului în temeiul Deciziei Î.C.C.J. nr. 3/2020, fără analiza pe fond a motivului de recurs, nu ar putea asigura un remediu efectiv în dreptul intern.

Prin urmare, în accepţiunea recurentului, soluţia instanţei de apel cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată (fond şi apel) la un nivel excesiv/exagerat, de peste 20% din contravaloarea pretenţiilor, a fost dată cu încălcarea dreptului de acces la o instanţă, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, consideră că prima instanţă a motivat în mod corect soluţia, având în vedere complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat.

În continuare, menţionează că, aşa cum a arătat, munca prestată de apărătorul intimatei pârâte a constat în redactarea întâmpinării şi prezenţa la termenul de judecată din 16.02.2021, cauza nefiind soluţionată pe fond, ci prin admiterea excepţiei prescripţiei, fără administrarea unui probatoriu complex. De asemenea, învederează că aceeaşi situaţie se regăseşte şi în etapa soluţionării cererii de apel, respectiv prezenţa la singurul termen de judecată din data de 06.05.2022 şi formularea întâmpinării.

Prin urmare, în accepţiunea recurentului, condiţionarea accesului la instanţă de suportarea acestei sarcini financiare excesive reprezintă un obstacol efectiv în accesul la justiţie, incompatibil cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţie, solicitând, astfel, instanţei de recurs să constate că nu a existat justul echilibru ce trebuia păstrat între interesele aflate în joc.

În susţinerea prezentului motiv de recurs, recurentul mai arată că înţelege să invoce şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Colic c. Croaţiei, nr. 49083/18, 18.11.2021, cauza Costin c. României, hotărârea din 26.05.2005, cauza Străin şi alţii c. României, hotărârea din 21.07.2005 şi cauza Petre c. României, hotărârea din 27.06.2006, prin care s-au statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 C. proc. civ.

Având în vedere că procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, care a abrogat procedura de filtrare a recursului prevăzută de art. 493, prin rezoluţia din 13 septembrie 2022, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 22 noiembrie 2022, cu citarea părţilor.

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate raportat la criticile formulate şi la regulile de drept aplicabile, Înalta Curte urmează a respinge recursul pentru considerentele ce succed:

Analizând motivele de recurs în ordinea redată de recurent, se reţine că, din perspectiva motivelor de recurs invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat, pe de o parte, decizia instanţei de apel sub aspectul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat reţinut în decizia recurată şi, pe de altă parte, a criticat aceeaşi decizie prin aceea că instanţa de prim control judiciar a preluat pasaje din sentinţa civilă nr. 1799/12.10.2020, fără să analizeze motivele de drept şi de fapt invocate în cauză de autoarea prezentului demers judiciar, recurentul-reclamant susţinând că hotărârea pronunţată nu răspunde exigenţelor legale de motivare, fiind criticabilă din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Totodată, a mai afirmat că modul în care a fost soluţionată cauza se constituie într-o nerespectare a dreptului său la un proces echitabil, aspect care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Răspunzând criticilor formulate, Înalta Curte notează că, în realitate, recurentul susţine că au fost aplicate greşit normele de drept procesual prevăzute de art. 430-431 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Autoritatea de lucru judecat, astfel cum a fost consacrată prin dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., statuează la alin. (2) al aceluiaşi articol că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Prin noua reglementare a autorităţii de lucru judecat, actualul C. proc. civ. prevede în mod expres că autoritatea de lucru judecat se întinde atât asupra dispozitivului, cât şi asupra considerentelor pe care se sprijină.

Potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Astfel, se constată că, prin sentinţa civilă nr. 1799/2020 din 12 octombrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020 (rămasă definitivă prin respingerea apelului şi, ulterior, a recursului), Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive, respingând, în consecinţă, acţiunea formulată de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N., în contradictoriu cu A. S.A.

Analizând comparativ cele două acţiuni, introduse la un interval de aproximativ o săptămână una de cealaltă, se constată că ambele procese se grefează pe acelaşi tipar, prin care reclamantul F.N.G.C.I.M.M. formulează acţiune în atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtei A. S.A., căreia îi impută executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin convenţiile cadru - plafon de garantare (nr. 96/2010 nr. 148/2011), respectiv contractele de mandat nr. x/07.02.2013 şi nr. y/06.02.2013, încheiate între părţile litigante, care cuprind clauze identice, reclamantul susţinând că pârâta nu a predat acestuia titlurile executorii deţinute şi declaraţia aferentă, ci a cesionat creanţa şi a predat nelegal titlurile executorii cesionarului, împiedicând reclamantul să repare prejudiciul pe cont propriu înainte de împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită.

De asemenea, se cuvine menţionat că în ambele dosare intimata-pârâtă A. S.A. a cesionat, la aceeaşi dată (24.06.2016), un portofoliu de credite neperformante, printre care figurează şi creanţele neperformante din cele două dosare, publicitatea respectivei cesiuni de creanţă fiind efectuată prin înscrierea acesteia în Arhiva Electronică a Garanţiilor Reale Mobiliare (actual Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară) la data de 08.07.2016, prin avizul specific x.

Totodată, se constată că în ambele dosare au fost ridicate aceleaşi chestiuni litigioase, care au vizat corecta realizare a publicităţii cesiunii de creanţă din data de 24.06.2016 prin înscrierea sa în Arhiva Electronică a Garanţiilor Reale Mobiliare şi opozabilitatea acesteia faţă de Fond la data înscrierii antereferite, cu consecinţe asupra curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune vizând pretenţii fondate pe contractele încheiate între părţi, însă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, aceste aspecte de fapt şi de drept au fost tranşate definitiv de către o altă instanţă, într-un alt proces purtat anterior între aceleaşi părţi (dosarul nr. x/2020), prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că termenul în care putea fi exercitat dreptul material la acţiune s-a împlinit în luna iulie a anului 2019.

Prin urmare, având în vedere identitatea chestiunilor litigioase puse în discuţie în cele două dosare, faţă de care părţile au manifestat aceeaşi poziţie procesuală, în considerarea dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, coroborate cu cele ale art. 431 alin. (2) din acelaşi Cod, potrivit cărora oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel în mod corect a apreciat că, în prezenta cauză, considerentele sentinţei civile nr. 1799/12.10.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin respingerea atât a apelului, cât şi a recursului, se impun prin prisma efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat.

Aşa fiind, incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reţinută.

De asemenea, instanţa de recurs nu va reţine nici criticile referitoare la nemotivarea deciziei din apel şi la pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil, având în vedere caracterul generic al acestora.

Aşadar, pentru a declanşa examinarea legalităţii deciziei instanţei de apel din perspectiva viciului nemotivării, recurentul-reclamant trebuia să indice acele critici pretins a fi fost neanalizate de instanţa devolutivă în propria cale de atac. Or, aşa cum s-a arătat, critica este formulată general, fără circumstanţierea acelor motive care nu ar fi fost analizate în decizia de apel.

Cu toate acestea, presupunând că recurentul are în vedere faptul că instanţa de apel nu a dat un răspuns specific, punctual, de o manieră individualizată, criticilor formulate prin apelul propriu, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a ignorat criticile aduse de reclamant prin apelul promovat de acesta, ci a apreciat asupra lipsei de relevanţă a acestora, în condiţiile în care soluţia pronunţată în apelul reclamantului s-a întemeiat pe efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, opus de apelanta-pârâtă prin întâmpinare.

Cât priveşte critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine de principiu că, atâta vreme cât respectivele cheltuieli au fost dovedite cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor, iar instanţa a motivat atât acordarea, cât şi o eventuală cenzurare a acestora, după caz, în recurs nu pot fi analizate critici care vizează proporţionalitatea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, care presupun o evaluare a unor aspecte de fapt, indiferent de caracterul mai mult sau mai puţin oneros al respectivelor cheltuieli de judecată la care o parte a fost obligată.

Aşadar, în cazul în care, prin criticile formulate, nu sunt vizate astfel de neregularităţi, de genul celor mai sus amintite, de principiu, critica ce vizează proporţionalitatea cheltuielilor de judecată "presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii" şi "o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul" fiind vorba, aşadar, de "o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice", astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în decizia R.I.L. nr. 3/2020 (par. 34-37).

Cât priveşte interpretarea pe care o dă recurentul, în sensul că Decizia RIL nr. 3/2020 nu acoperă şi situaţia caracterului vădit disproporţionat al onorariului de avocat şi implicaţiile acestui aspect asupra unui drept fundamental, implicaţii ce constituie, în accepţiunea recurentului, un viciu de legalitate, Înalta Curte reţine că, deşi recurentul invocă încălcarea dreptului fundamental constând în accesul la justiţie/instanţă, prin impunerea unei sarcini fiscale excesive (din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei CEDO invocate), autorul prezentului demers judiciar s-a rezumat la simple afirmaţii, fără a arăta, în concret, în ce mod i-a fost afectat dreptul său de acces la justiţie.

Prin urmare, cu toate că, prin invocarea acestui caracter al cheltuielilor de judecată la care a fost obligat, dar şi a jurisprudenţei CEDO, recurentul susţine practic că i-a fost încălcat/restrâns accesul la o instanţă, Înalta Curte constată că, în lipsa unor minime argumente aduse în sprijinul afirmaţiei făcute, prin care să arate, în concret, în ce fel i-a fost afectat respectivul drept fundamental, o astfel de susţinere nu este suficientă pentru a declanşa un control de legalitate din perspectiva motivului de casare invocat.

Constatând, aşadar, că nu poate fi reţinut niciunul din motivele de casare invocate, pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. împotriva deciziei civile nr. 827A/2022 din 20 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă, de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum total de 14.580,48 RON.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va obliga pe recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 14.580,48 RON, către intimata-pârâtă A., reprezentând onorariu de avocat, apreciind că acesta îndeplineşte cerinţele privind realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil, în raport cu criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. împotriva deciziei civile nr. 827A/2022 din 20 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 14.580,48 RON, către intimata-pârâtă A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2022.