Construction contract termination upheld; contractor's appeal against denial of guarantee restitution and unearned profit dismissed.

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 29.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. solicitând constatarea netemeiniciei şi nulităţii absolute a notificării de reziliere nr. x/26.03.2019, cu daune interese, repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 194 C. proc. civ., art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, art. 1530 şi art. 1531 C. civ.

Prin cerere de modificare a cererii de chemare în judecată formulată la 24.04.2019, reclamata a solicitat:

1. constatarea nulităţii şi/sau netemeiniciei notificării nr. x/26.03.2019 de reziliere a Contractului de antrepriză generală din 20.06.2017, notificare transmisă de pârâtă;

2. constatarea rezilierii Contractului de antrepriză generală din 20.06.2019 din culpa pârâtei, ca urmare a notificării de reziliere transmisă de reclamantă la 19.04.2019;

3. anularea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/21.01.2019;

4. obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor efectuate de reclamantă în temeiul Contractului de antrepriză generală din 20.06.2017, a materialelor plătite în avans furnizorilor şi a celorlalte obligaţii contractuale asumate, estimate provizoriu la suma de 1.443.402,54 euro;

5. obligarea pârâtei la plata contravalorii prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare a rezilierii Contractului de antrepriză generală din 20.06.2017, din culpa pârâtei, estimat provizoriu la suma de 1.008.125,61 euro;

6. obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente fiecăreia dintre sumele acordate, de la data scadenţei şi până la momentul plăţii efective;

7. obligarea pârâtei la restituirea garanţiei de bună execuţie în valoare de 920.000 euro şi a garanţiei pentru restituirea avansului în sumă de 509.384,07 euro;

8. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La 11.10.2019, reclamanta a depus o cerere intitulată "Precizări", însuşită prin semnătură de către administratorul judiciar la 20.12.2019, prin care a arătat că suma pe care o solicită prin al patrulea petit este echivalentul în RON al sumei de 1.271.685,33 euro, suma solicitată prin petitul cinci este contravaloarea în RON a sumei de 264.838 euro şi că modifică petitul şapte al cererii în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata contravalorii în RON a sumei de 1.904.947 euro reprezentând garanţia de bună execuţie şi garanţia pentru restituirea avansului, executate de pârâtă, precum şi contravaloarea sumelor reţinute de pârâtă în temeiul Contractului de antrepriză generală din 20.06.2017.

La termenul de judecată din 17.01.2020, instanţa a calificat cererea intitulată "Precizări" ca fiind o nouă cerere de modificare a acţiunii şi, în temeiul art. 22 C. proc. civ., le-a pus în vedere părţilor să depună toate înscrisurile de care înţeleg să se folosească în probaţiune, i-a pus în vedere reclamantei să depună modul de calcul pentru sumele pe care le pretinde şi a menţinut prorogată pronunţarea cu privire la proba cu expertiză tehnică în specialitatea construcţii civile şi la proba cu expertiză tehnică în specialitatea contabilitate.

La termenul de judecată din 5.06.2020, tribunalul a dispus administrarea probei cu expertiză tehnică în specialitatea construcţii civile şi industriale, evaluarea proprietăţii imobiliare şi a probei cu expertiză tehnică în specialitatea contabilitate.

Prin sentinţa civilă nr. 2577 din 22 octombrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantă, prin administrator judiciar şi în consecinţă:

- a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 271.685,33 euro, în echivalentul în RON la cursul Băncii Naţionale a României din data emiterii facturii, x/2019, reprezentând certificat de plată aferent lunii martie 2019 (contravaloarea lucrărilor executate), precum şi dobânda legală penalizatoare calculată la această sumă, în cuantumul prevăzut la art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, începând cu 18.07.2019, inclusiv, şi până la data plăţii integrale a debitului principal;

- a respins în rest cererea, ca neîntemeiată;

- a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 84.682,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel principal reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar C.., prin care a solicitat modificarea în tot a sentinţei şi pe cale de consecinţă, admiterea în integralitate a cererii, astfel cum aceasta a fost modificată şi precizată, iar pârâta D. S.A. (fosta B.) apel incident prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 271.685,33 euro, reprezentând certificat de plată aferent lunii martie 2019, precum şi dobânda legală penalizatoare de la 18.07.2019 şi până la data plăţii integrale a debitului principal.

Prin decizia nr. 625A din 25 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelurile formulate de apelanta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar C.., şi apelanta-pârâtă D. S.A. (fosta B.) împotriva sentinţei civile nr. 2577 din 22.10.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar C.., solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta a făcut o prezentare a situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al cauzei, subliniind că recursul promovat nu vizează şi soluţia instanţei de apel cu privire la apelul incident formulat de pârâtă.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată este nemotivată, conţine considerente contradictorii şi nu răspunde tuturor motivelor de apel invocate de aceasta, instanţa de apel preluând considerentele ce au fundamentat soluţia primei instanţe, deciziei recurate lipsindu-i propriul silogism logico-juridic al magistraţilor care au pronunţat-o, motivele de apel/criticile invocate de aceasta nefiind analizate în mod concret.

Sub un prim aspect, cu referire la motivul de apel privind respingerea nelegală şi netemeinică a solicitării de obligarea a pârâtei la plata sumei în cuantum de 1.904.947 euro reprezentând contravaloarea garanţiilor executate, precum şi a sumelor reţinute de intimată în temeiul Contractului, a arătat că, deşi a invocat atât faptul că soluţia instanţei de fond este nemotivată, cât şi împrejurarea că restituirea sumelor reprezentând garanţii se impunea şi în situaţia rezilierii Contractului din iniţiativa pârâtei (beneficiar), în condiţii în care garanţiile nu reprezintă clauze penale, instanţa de apel a reţinut doar că executarea scrisorilor de garanţie s-a realizat ca urmare a rezilierii Contractului din culpa antreprenorului, dreptul beneficiarului fiind stipulat în clauzele penale de la art. 11.2. lit. d) şi art. 12.2.3. din Contract.

Potrivit recurentei, instanţa de apel nu a răspuns deloc acestor critici, soluţia instanţei fiind, de altfel, şi contradictorie, câtă vreme aceasta, pe de o parte, a refuzat să analizeze motivele de apel cu privire la faptul că garanţiile şi reţinerile trebuiau restituite pentru că lucrările realizate nu prezentau deficienţe şi nici nu erau necesare remedieri, iar pe de altă parte, în cadrul analizei apelului incident formulat de pârâtă a reţinut că beneficiarul nu a dovedit neconformitatea acestor lucrări, ci doar întârzieri în efectuare. Or, reţinută fiind conformitatea lucrărilor executate, în mod evident nu exista vreo justificare legală sau contractuală pentru executarea garanţiilor şi reţinerea sumelor aferente lucrărilor executate.

Sub un al doilea aspect, a precizat că instanţa de apel nu a analizat şi nu a răspuns criticilor prin care a susţinut că motivarea instanţei de fond este contradictorie şi conţine motive străine de obiectul cauzei în privinţa solicitării de constatare a nulităţii şi/sau netemeiniciei notificării de reziliere nr. x/26.03.2019 transmisă de pârâtă şi de constatare a rezilierii Contractului din culpa acesteia.

Sub un al treilea aspect, a arătat că, deşi în paginile 13-15 din apelul formulat a invocat, ca o critică distinctă, faptul că instanţa de fond a ignorat complet principala probă administrată în cauză, raportul de expertiză întocmit de d-nul expert E., respectiv că procentul reţinut cu privire la stadiul lucrărilor la 21.01.2019 este complet eronat, instanţa de apel nu a răspuns acestor criticii ci a reluat reţinerile tribunalului.

Sub un al patrulea aspect, în ce priveşte motivul de apel referitor la modalitatea nelegală şi netemeinică în care instanţa de fond a respins solicitarea de anulare a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/21.01.2019, a susţinut că singurul considerent reţinut de Curte, conform căruia, rezilierea Convenţiei s-a produs ca urmare a întârzierii îndeplinirii obligaţiilor de către antreprenor, iar nu pentru neconformitatea lucrărilor, nu expune raţionamentul logico-juridic care a condus la această concluzie şi nici legătura dintre această pretinsă motivare şi soluţia pronunţată.

De altfel, a punctat că, în niciun moment, Curtea nu a analizat incidenţa şi aplicabilitatea dispoziţiilor legale invocate de aceasta, Regulamentul privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017, întrucât, în eventualitatea în care analiza ar fi fost una suficientă, ar fi observat incidenţa prevederilor art. 34, art. 15 alin. (3) şi art. 18 din Regulament, care reglementa atribuţiile Comisiei de recepţie la terminarea lucrărilor, soluţiile pe care le poate adopta Comisia de recepţie, precum şi posibilitatea instanţei de a anula procesul-verbal încheiat cu ocazia recepţiei la terminarea lucrărilor sau a recepţiei finale.

Sub un al cincilea aspect, a afirmat că instanţa de apel nu a oferit o motivare corespunzătoare nici în privinţa motivului de apel prin care s-a criticat faptul că tribunalul a respins în mod nelegal şi netemeinic solicitarea de obligare a pârâtei la plata profitului nerealizat, singurul considerent reţinut fiind acela al pretinsei legalităţi a rezilierii beneficiarului, deşi avea obligaţia de a analiza şi de a respinge motivat, în măsura în care aprecia, criticile şi argumentele prezentate în dezvoltarea motivului de apel.

Sub un al şaselea aspect, referitor la criticile privind incidenţa dispoziţiilor art. 1517 C. civ. (existenţa unei culpe în sarcina beneficiarului) şi la faptul că, în raport de prevederile Regulamentului privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017, perioada dintre data notificării finalizării lucrărilor şi data încheierii efective a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din 21.01.2019 nu i-ar putea fi imputată, a precizat că instanţa de apel nu a răspuns în niciun fel.

Sub un al şaptelea aspect, a susţinut că instanţa de apel nu a analizat şi răspuns deloc motivului de apel referitor la netemeinicia soluţiei instanţei de fond de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale.

Sub un ultim aspect, a învederat că instanţa de apel a refuzat să analizeze motivul de apel privind rezilierea Contractului din culpa pârâtei (beneficiar). Or, aprecierea că rezilierea ar fi intervenit ca urmare a manifestării de voinţă a beneficiarului nu excepta Curtea de obligaţia de a arăta motivele pentru care criticile invocate la paginile 22-24 din apel erau neîntemeiate.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., printr-o primă critică, autoarea recursului a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1549 şi art. 1552 C. civ., întrucât nu erau îndeplinite condiţiile legale şi contractuale pentru a opera rezilierea dispusă de pârâtă (beneficiar).

Detaliind, a afirmat că instanţa de apel a realizat o confuzie cu privire la eventuala culpă pretins recunoscută de aceasta pentru decalarea termenelor de execuţie şi finalizare a fazei I, prin raportare la actele adiţionale nr. x/16.07.2018 şi nr. y/28.11.2018.

În acest sens, a arătat că, deşi Curtea a validat pretinsele motivele invocate de pârâtă (beneficiar) prin notificarea de reziliere (aspectul că antreprenorul nu ar fi finalizat în termen faza I de execuţie) a ignorat, pe de o parte, faptul că termenul agreat de părţi pentru faza I de execuţie nu era cel prevăzut în actul adiţional nr. x, iar pe de altă parte, că prin semnarea actelor adiţionale nr. x/16.07.2018 şi nr. y/28.11.2018, beneficiarul a acceptat că întârzierile în execuţia lucrărilor nu au fost cauzate din culpa antreprenorului, ci au fost determinate de circumstanţe imprevizibile ce nu puteau fi controlate, motiv pentru care a şi fost de acord cu prelungirea termenului contractual.

A punctat faptul că nu decalarea graficului de execuţie pentru perioada anterioară datei de 15.12.2018 a reprezentat motivul de reziliere din partea pârâtei (beneficiar), cum eronat s-a reţinut, ci o eventuală nerespectare ulterioară a acestuia (întârzieri mai mari de 30 de zile de la 15.12.2018).

Totodată, a apreciat ca fiind nelegală şi reţinerea cu privire la faptul că, la 15.12.2018, lucrările aferente fazei I de execuţie nu ar fi fost finalizate şi, ca atare, ar fi existat o neexecutare contractuală din partea antreprenorului, fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1552 alin. (1) C. civ.

Contrar reţinerilor nelegale ale instanţei de apel, lucrările aferente fazei I de execuţie au fost finalizate, potrivit recurentei, anterior datei asumată contractual, iar întârzierile cauzate de constituirea Comisiei de recepţie la terminarea lucrărilor nu îi pot fi imputate, la fel nici modificările proiectului. În susţinerea acestei teze, autoarea recursului a făcut precizări punctuale cu privire la contextul în care a fost încheiat actul adiţional nr. x/28.11.2018, respectiv procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/21.01.2019.

A arătat recurenta că, pentru stabilirea îndeplinirii obligaţiei de finalizare a fazei I de execuţie, în mod nelegal s-a raportat Curtea la data semnării procesului-verbal de recepţie, întrucât, pe de o parte, în măsura în care antreprenorul nu ar fi executat în integralitate lucrările aferente acestei faze de execuţie până la data agreată, beneficiarul nu ar fi convocat reprezentanţii autorităţilor pentru recepţionare, iar pe de altă parte, aceasta a notificat finalizarea lucrărilor la 10.10.2018, cu scopul de a oferi o perioadă de timp suficientă recepţiei. Prin urmare, orice întârziere în încheierea şi semnarea procesului-verbal de recepţie nu îi putea fi imputată.

Sub un alt aspect, a susţinut că teza conform căreia, la data încheierii procesului-verbal din 21.01.2019 lucrările aferente fazei I de execuţie ar fi fost realizate doar într-o proporţie de 69,75%, caz în care motivul de reziliere invocat de beneficiar ar fi întemeiat, este deopotrivă contradictorie şi nelegală. Pe de o parte, întrucât s-a considerat nelegală menţinerea procesului-verbal şi nu s-a dispus anularea acestuia (aspect ce conduce la concluzia că la 21.01.2019 lucrările aferente fazei I de execuţie erau realizate în întregime), iar pe de altă parte, procentul indicat de Curte se referă la lucrările totale executate la toate fazele de execuţie până la 21.01.2019 şi care se încadrau în graficul de execuţie şi în termenele stabilite de părţi.

Titulara recursului a mai învederat faptul că nici prevederile actului adiţional nr. x/28.02.2019, referitoare la lucrările suplimentare, nu sunt de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 1552 alin. (1) C. civ., cum eronat s-a reţinut, deoarece nu au influenţat termenele de execuţie anterior convenite, lucrările suplimentare vizând celelalte 2 faze de execuţie (la data încheierii actului adiţional nr. x/28.02.2019 faza I fusese deja recepţionată). Prin urmare, a considerat că instanţa de apel a procedat la corelarea unor aspecte străine motivelor de reziliere invocate beneficiar.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1549-1552 C. civ., fiind reţinută în mod nelegal existenţa unei pretinse neexecutări însemnate şi actuale a obligaţiilor contractuale de natură să determine rezilierea Contractului.

În acest sens, sub un prim aspect, a învederat că, pentru a se reţine legalitatea rezilierii Contractului era necesar ca pretinsul caracter însemnat al neexecutării să rezulte cu certitudine din întreaga relaţie contractuală, respectiv din comportamentul pe care părţile l-au avut în derularea acesteia. Or, Curtea s-a rezumat exclusiv la o singură clauză contractuală, cea de la art. 8.1.1., fără a lua în considerare şi maniera în care părţile s-au comportat ulterior, inclusiv prin semnarea actelor adiţionale.

Astfel, a arătat că semnarea actelor adiţionale nr. x/20.02.2019 şi nr. y/28.02.2019, prin care s-au prevăzut termenele pentru finalizarea fazelor de execuţie II (31.07.2019) şi III (05.10.2019), neexistând nicio referire la faza I de execuţie, demonstrează faptul că, la acel moment, lucrările corespunzătoare fazei I erau finalizate.

În continuare, a susţinut că, în realitate, obligaţia contractuală pretins neîndeplinită de aceasta nu era una esenţială (din perspectiva termenele stabilite prin actul adiţional nr. x/28.11.2018), cât timp părţile au agreat prelungirea termenelor de execuţie peste cele iniţial prevăzute.

Sub un alt aspect, a învederat că, întrucât lucrările au fost executate conform şi la timp, era evident că la data transmiterii pretinsei notificări de reziliere de către pârâtă (beneficiar) nu exista vreo neexecutare însemnată. Totodată, câtă vreme notificarea de reziliere a fost emisă la trei luni după recepţia lucrărilor la faza I de execuţie şi după încheierea a încă două acte adiţionale ulterioare pretinsei depăşiri a termenului de finalizare pentru faza I, era evident că şi dacă ar fi existat o pretinsă neexecutare, aceasta nu mai era actuală la data transmiterii notificării de reziliere.

Printr-o altă critică, recurenta a invocat, pe de o parte, încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1517 C. civ., deoarece a reţinut în mod nelegal că acestea nu ar fi incidente câtă vreme, potrivit actelor adiţionale nr. x şi nr. 13, aceasta şi-ar fi recunoscut culpa pentru întârzierea în executarea tuturor lucrărilor, respectiv că la momentul la care a fost încheiat procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, procentul executat pentru faza I ar fi fost în proporţie de 69,75%, iar pe de altă parte, prevederile Regulamentului privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017.

În argumentare, a reiterat faptul că nu şi-a asumat vreo pretinsă culpă în nerespectarea termenului de finalizare a fazei I de execuţie, lucrările aferente acestei faze fiind executate în mod conform şi complet, principala probă administrată, raportul de expertiză întocmit de către expertul tehnic E., atestând că lucrările efectuate la faza I au fost realizate conform şi în termenul contractual, iar recepţionarea cu întârziere a lucrărilor era imputabilă pârâtei (beneficiar) care a realizat cu întârziere aspectele administrative de convocare a membrilor Comisiei de recepţie.

Potrivit autoarei recursului, Curtea avea obligaţia de a analiza cu prioritate existenţa/inexistenţa unei culpe în sarcina pârâtei (beneficiar), iar numai în măsura în care aceasta nu ar fi existat, se putea trece la analiza eventualei culpe a sa. Dacă ar fi procedat astfel, ar fi observat, în raport de prevederile art. 10 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017, că perioada dintre data notificării finalizării lucrărilor de către aceasta şi data încheierii efective a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din 21.01.2019 nu îi putea fi imputată.

O altă critică a vizat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, recurenta considerând că alegaţiile Curţii, în sensul că la data comunicării adresei de reziliere a Contractului, 25.03.2019, nu se deschisese încă procedura insolvenţei împotriva acesteia nu pot combate concluzia potrivit căreia motivul real pentru care pârâta (beneficiar) a dispus rezilierea era reprezentat de deschiderea procedurii insolvenţei.

Din perspectiva faptului că instanţa de apel a respins motivul de apel privind soluţia tribunalului de respingere a solicitării de restituire a contravalorii garanţiilor executate, precum şi a sumelor reţinute de pârâtă (beneficiar) în temeiul Contractului, s-a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 1270 şi ale art. 1538 alin. (1) C. civ.

În acest sens, a precizat că, deşi Curtea a făcut trimitere la clauza contractuală de la art. 12.2.3., analiza acesteia a fost trunchiată, lipsind, în realitate, orice silogism logico-juridic ce ar fundamenta soluţia pronunţată.

Astfel, a arătat că, potrivit clauzelor de la art. 12.1.1. şi 12.1.5., pârâta (beneficiar) avea dreptul de a executa scrisoarea de garanţie pentru avans doar în situaţia în care antreprenorul nu îşi îndeplinea obligaţia de extindere a valabilităţii scrisorii de garanţie pentru avans, ipoteză care nu era îndeplinită în cauză.

Totodată, din coroborarea prevederilor clauzelor de la art. 12.2.1., 12.2.3., 17.3. şi art. 8.1.2., 8.1.3. nu rezulta vreun drept absolut al pârâtei (beneficiar) de a executa în întregime garanţia de bună execuţie în situaţia rezilierii Contractului din culpa antreprenorului, ci doar posibilitatea de a deduce din garanţia de bună execuţie contravaloarea penalităţilor stabilite în sarcina antreprenorului. Or, pârâta (beneficiar) nu putea pretinde vreo penalitate în condiţiile în care lucrările au fost executate conform şi la timp.

Sub un alt aspect, a susţinut că garanţia de bună execuţie nu reprezintă o clauză penală, iar în condiţiile în care această garanţie a fost constituită pentru realizarea corespunzătoare a lucrărilor, în lipsa unor deficienţe nu exista niciun motiv pentru reţinerea/executarea garanţiei.

Faptul că s-a prevăzut posibilitatea deducerii penalităţilor calculate de pârâta (beneficiar) din valoarea garanţiei de bună execuţie nu transforma, potrivit recurentei, garanţia de bună execuţie într-o clauză penală, ci pentru a putea fi executată era necesar ca beneficiarul fie să fi dovedit pretinse deficienţe ale lucrărilor, fie să fi calculat penalităţi în sarcina antreprenorului la momentul executării garanţiei, aceasta putând fi executată doar în limita contravalorii deficienţelor şi/sau a penalităţilor.

Or, reţinând că executarea scrisorilor de garanţie s-a realizat ca urmare a rezilierii Contractului din culpa antreprenorului, dreptul pârâtei (beneficiar) fiind stipulat în clauze penale, în mod cert instanţa de apel a eludat dispoziţiile art. 1270 şi ale art. 1538 alin. (1) C. civ.

Cât priveşte soluţia instanţei de apel de respingere a solicitării de obligare a pârâtei la plata contravalorii sumelor reţinute în temeiul Contractului, în cuantum de 475.563 euro, autoarea recursului a precizat că este nemotivată, lipsind orice temei legal şi contractual de reţinere a sumei.

Totodată, a afirmat că, în condiţiile în care reţinerile s-au realizat din sumele datorate de pârâtă (beneficiar) antreprenorului aferente lucrărilor deja executate, în mod evident aceste sume se impuneau a fi restituie şi în situaţia rezilierii Contractului din culpa antreprenorului.

Printr-o ultimă critică, cu referire la faptul că instanţa de apel a respins în mod nelegal motivul de apel privind respingerea solicitării de obligare a pârâtei la plata diferenţei dintre preţul materialelor de construcţie utilizate efectiv la realizarea lucrărilor şi forţei de muncă valabilă pe piaţa liberă la anumite intervale de timp pe parcursul duratei lucrărilor şi preţul materialelor şi forţei de muncă valabile pe piaţa liberă la data începerii lucrărilor, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1270 şi 1867 C. civ.

Astfel, a subliniat că, prin art. 1.1. din actul adiţional nr. x/28.11.2018 părţile au derogat în mod expres de la preţul forfetar al Contractului, iar instanţa de apel trebuia să îşi fundamenteze analiza pe acest aspect. Or, cu toate că a făcut referire la actul derogator, Curtea a reţinut că ar fi fost necesară încheierea unui act adiţional pentru ajustarea în continuare a preţului, deşi tocmai acest aspect fusese criticat, respectiv faptul că pârâta a refuzat în mod abuziv să îşi respecte obligaţia de ajustare a preţului.

Potrivit recurentei, încheierea unor acte adiţionale în care să fie menţionată ajustarea preţului Contractului reprezenta o simplă formalitate, dreptul antreprenorului de a-i fi plătită diferenţa menţionată fiind născut în temeiul dispoziţiei contractuale, astfel că acesta nu putea fi paralizat de simpla posibilitate a beneficiarului de a refuza pur şi simplu să încheie un act adiţional în care să se prevadă ajustarea.

A mai susţinut că, în mod nelegal a încercat instanţa de apel să justifice exonerarea pârâtei de la plata diferenţei materialelor şi forţei de muncă prin nefinalizarea lucrărilor contractuale, în condiţiile în care nu s-a solicitat plata ajustării pentru toate lucrările ce trebuiau executate până la momentul finalizării Contractului, ci doar pentru cele executate efectiv până la momentul rezilierii, martie 2019, lucrări conforme şi care respectau termenele stabilite pentru cele trei faze contractuale.

În fine, a reiterat solicitarea de admitere a cererii de recurs.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ., fiind invocate motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din acelaşi cod.

Prin întâmpinarea înaintată la dosarul cauzei la 2 august 2023, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Cu referire la pretinsa nemotivare, pârâta a învederat că decizia recurată respectă întocmai cerinţele impuse de art. 425 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., considerentele deciziei recurate cuprinzând silogisme logico-juridice adecvate, respectiv respingerea motivată a susţinerilor reclamantei-apelante, întărirea argumentelor instanţei de fond sau confirmarea justeţei acestora. În privinţa criticilor circumstanţiate motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pârâta a arătat că, neîndoielnic, până la 15.12.2018 faza I de execuţie nu a fost finalizată, aşa cum antreprenorul se obligase, ceea ce a activat dreptul acesteia de a notifica rezilierea Contractului, conform clauzelor contractuale de la art. 8.1.2., 17.1., respectiv art. 1549 alin. (1) şi art. 1552 C. civ., cu consecinţele de rigoare, inclusiv dreptul de a obţine despăgubiri pentru paguba suferită prin neexecutarea corespunzătoare a Contractului.

Subliniind că respectarea graficelor de execuţie era de esenţa Contractului, iar încălcarea repetată, de către antreprenor, a obligaţiilor, nu doar a termenelor, a condus la modificarea Contractului prin numeroase acte adiţionale, intimata a precizat că, întrucât încheierea de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva antreprenorului a rămas definitivă ulterior încetării Contractului prin reziliere unilaterală, în mod corect a fost respinsă critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014.

În privinţa restituirii garanţiilor şi a sumelor încasate în temeiul Contractului, pârâta a evidenţiat faptul că, prin actul adiţional nr. x/28.11.2018 s-a prevăzut ferm că finalizarea fazei I de execuţie fără obiecţiuni se va realiza sub sancţiunea achitării de despăgubiri în cazul depăşirii acestui termen sau existenţei unor obiecţiuni, respectiv faptul că, prin clauza stipulată la art. 17.3., părţile au convenit ca, în cazul rezilierii Contractului la iniţiativa beneficiarului, acesta va sista toate plăţile către antreprenor, iar suma care reprezintă garanţia de bună execuţie va putea fi executată pentru despăgubirile datorate de antreprenor, această evaluare fiind acceptată de părţi şi definită expres clauză penală, conform art. 1538 C. civ.

Cu referire la înlăturarea de către instanţa de apel a criticii privind respingerea cererii de obligare a sa la plata diferenţei dintre preţul materialelor şi preţul muncii la data începerii lucrărilor şi pe parcursul derulării contractului, pârâta a arătat că în mod temeinic a fost respinsă, tocmai cu respectarea voinţei părţilor, conform art. 1270 C. civ., având în vedere că prin actul adiţional nr. x/2018 părţile au ajustat preţul pentru perioada de la data începerii lucrărilor şi până la 31.03.2018, iar pentru perioada ulterioară s-a stabilit că preţul va fi ajustat numai cu condiţia respectării de către antreprenor a datelor de finalizare a fazelor de execuţie şi implicit a datei finalizării aferente proiectului, condiţionarea operând în mod individual pentru fiecare fază de execuţie.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la dosarul cauzei la 29 august 2023, recurenta a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi respingerea, ca neîntemeiate, a apărărilor formulate de intimata-pârâtă, cu consecinţa admiterii cererii de recurs întemeiate pe dispoziţiile pct. 6 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 18 septembrie 2023 a fost stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la 21 noiembrie 2023 cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă apreciază că, deşi cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., criticile de nelegalitate invocate de recurentă se fundamentează exclusiv pe motivele de casare prevăzute la pct. 6 şi 8 ale articolului menţionat, astfel că, în continuare, se va proceda la analiza criticilor circumscrise acestor motive.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ. potrivit cărora, în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ. întrucât, argumentat şi legal motivat, instanţa de prim control judiciar a dat o soluţie corectă litigiului dedus judecăţii pe baza probelor administrate, în raport de situaţia de fapt stabilită.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurentă în argumentarea acestui motiv de casare vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, susţinându-se că instanţa de prim control judiciar s-a mărginit să preia în mod rezumativ considerentele instanţei de fond fără a explica de ce acestea ar fi legale sau întemeiate, deciziei recurate lipsindu-i o analiză proprie a magistraţilor care au pronunţat-o.

Critica nu este fondată pentru considerentele ce succed.

Este de necontestat faptul că instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci îi dă dreptul apelantului de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată, la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Însuşirea argumentată a raţionamentului juridic al primei instanţe de către instanţa de apel nu poate fi apreciată ca o lipsă a propriului raţionament juridic, iar raportările pe care instanţa le-a făcut în calea de atac a apelului cu privire la hotărârea tribunalului atunci când a cenzurat dezlegările în raport de motivele de apel formulate nu pot fi considerate o nemotivare a propriei decizii.

Astfel, ţinând cont de circumstanţele litigiului, de prevederile contractuale, de conduita părţilor pe parcursul executării acestuia şi ulterior, prin raportare la probaţiunea administrată, nu a putut fi reţinută nulitatea notificării de reziliere nr. x/25.03.2019 transmisă de pârâtă şi constatarea rezilierii Contractului ca urmare a notificării transmise de reclamantă la 19.04.2019, cu consecinţa admiterii capetelor de cerere grevate pe această din urmă notificare de reziliere, în condiţiile neîndeplinirii de către reclamanta (antreprenor) a obligaţiilor contractuale până la termenul convenit.

În ceea ce priveşte susţinerea unei pretinse motivări necorespunzătoare, în sensul că instanţa a analizat sumar motivele de apel referitoare la respingerea nelegală şi netemeinică a solicitării de obligare a pârâtei la plata contravalorii garanţiilor executate de aceasta şi a sumelor reţinute în temeiul Contractului, respectiv la plata profitului nerealizat, sau că nu a analizat motivele de apel prin care s-a criticat motivarea contradictorie şi străină obiectului cauzei a instanţei de fond privind constatarea nulităţii şi/sau netemeiniciei notificării de reziliere a Contractului din culpa pârâtei (beneficiar), împrejurarea că instanţa de fond a ignorat complet principala probă administrată în cauză (raportul de expertiză întocmit de d-nul expert E.), respectiv că procentul reţinut cu privire la stadiul lucrărilor la 21.01.2019 era complet eronat, sau că nu a expus raţionamentul logico-juridic care a condus la concluzia rezilierii Contractului ca urmare a întârzierii îndeplinirii obligaţiilor de către antreprenor şi nici legătura dintre această motivare şi soluţia pronunţată în cauză, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi susţinute cu temei, în condiţiile în care, pe de o parte, instanţa de apel a procedat la o analiză implicită a argumentelor invocate de titulara căii de atac în susţinerea motivelor de apel, iar pe de altă parte, se aduc, în realitate, în discuţie chestiuni vizând situaţia de fapt, conduita părţilor, evaluarea comportamentului acestora, stabilirea culpei, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecăţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Circumscris aceluiaşi motiv de casare, recurenta a susţinut că soluţia instanţei de apel este şi contradictorie, întrucât Curtea, pe de o parte, a refuzat să analizeze motivele de apel invocate de aceasta cu privire la faptul că garanţiile şi reţinerile trebuiau restituite pentru că lucrările realizate nu prezentau deficienţe şi nici nu erau necesare remedieri, iar pe de altă parte, în cadrul analizei apelului incident formulat de pârâtă, a reţinut că nu s-a dovedit neconformitatea lucrărilor, ci doar întârzierea în efectuarea acestora, considerând că, dacă s-a reţinut în mod expres conformitatea, nu exista vreo justificare legală sau contractuală pentru executarea garanţiilor şi reţinerea sumelor aferente lucrărilor executate.

Or, examinarea considerentelor deciziei recurate nu atestă o contradictorialitate între argumentele expuse de instanţa de apel în respingerea apelului principal formulat de reclamantă şi cele reţinute în fundamentarea soluţiei de respingere a apelului incident promovat de pârâtă, câtă vreme Curtea a reţinut că rezilierea Convenţiei s-a produs ca urmare a întârzierii îndeplinirii obligaţiilor de către antreprenor, respectiv faptul că lucrările consemnate în situaţia de lucrări au fost efectuate şi integrate în proiect, precum şi faptul că nu s-a demonstrat neconformitatea acestora, iar dreptul pârâtei (beneficiar) la executarea garanţiei de bună execuţie a fost agreat de părţi prin clauzele penale de la art. 11.2. lit. d) şi art. 12.2.3. din Contract.

Aşadar, criticile recurentei nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care Curtea a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită, şi, prin urmare, nu se poate reţine că ar fi omis să se pronunţe asupra vreunei chestiuni esenţiale ce i-a fost supusă spre analiză, în condiţiile în care, ţinând cont şi de obiectul litigiului, Curtea a examinat problema de fond supusă judecaţii, a efectuat o analiză şi o motivare concretă cu privire la efectele rezilierii Contractului, cercetând în mod efectiv problemele esenţiale care au fost supuse analizei prin motivele de apel formulate.

În cauză, nu poate fi primită nici susţinerea privind lipsa unei motivări cu privire la solicitarea de anulare a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/21.01.2019, ori cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 1517 C. civ. sau ale Regulamentului privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017, atât timp cât, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanţa a reţinut că rezilierea a intervenit ca urmare a întârzierii în îndeplinirea obligaţiilor de către antreprenor, iar nu pentru neconformitatea lucrărilor cu cele menţionate în cuprinsul procesului-verbal, aspect rămas definitiv, nefiind contestat, respectiv a înlăturat argumentat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1517 C. civ., întemeindu-se pe probele administrate, printr-o abordare implicită, aspectele în legătură cu care se invocă nemotivarea fiind, în realitate, argumente în susţinerea motivelor de apel analizate.

Cât priveşte critica privind nemotivarea deciziei prin raportare la incidenţa prevederilor art. 35, art. 15 alin. (3) şi art. 18 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017, se constată că aceste aspecte tind la aprecierea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat, apanaj al instanţelor devolutive.

Instanţa supremă reaminteşte că, motivarea, privită ca o garanţie a imparţialităţii instanţei şi ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară şi concisă şi să se constituie într-o analiză riguroasă şi concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii, fără a fi necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părţi.

Altfel spus, atât timp cât în considerente, instanţa de apel a analizat probele ce au fost administrate şi a făcut aprecieri concrete cu privire la acestea, la situaţia de fapt, la natura şi conţinutul obligaţiilor contractuale, precum şi la modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, nu se poate susţine cu temei incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la ipoteza lipsei motivelor pe care se sprijină decizia recurată.

În continuare, în considerarea motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă va analiza criticile recurentei privind încălcarea de către instanţa de prim control judiciar a dispoziţiilor de drept material prevăzute la art. 1549 C. civ., art. 1552 C. civ., art. 1517 C. civ., art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, art. 1270 C. civ., art. 1538 alin. (1) C. civ. şi art. 1867 C. civ.

Conform situaţiei de fapt stabilite de instanţele de fond, între părţile litigante, A. S.A., în calitate de antreprenor, şi D. S.A. (fosta B.), în calitate de beneficiar, s-a încheiat, la 20.06.2017, Contractul de antrepriză pentru edificarea proiectului imobiliar denumit "F.", obiectul acestuia constituindu-l execuţia de către antreprenor, pe riscul său şi folosind mijloacele şi materialele proprii, a tuturor lucrărilor necesare finalizării şi livrării la cheie a proiectului.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost modificată, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei constatarea nulităţii şi/sau netemeiniciei notificării de reziliere transmisă de pârâtă, constatarea rezilierii Contractului din culpa pârâtei, ca urmare a notificării de reziliere comunicată de aceasta, anularea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/21.01.2019, cu consecinţa obligării pârâtei la plata contravalorii lucrărilor efectuate, a materialelor plătite în avans furnizorilor, a prejudiciului cauzat acesteia prin rezilierea Contractului, la plata dobânzii legale, precum şi la restituirea garanţiei de bună execuţie, respectiv a garanţiei pentru restituirea avansului, în cuantumurile arătate în precizările înaintate la dosarul cauzei.

Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuţie chestiunea judecată la prima instanţă, a permis instanţei de prim control judiciar să concluzioneze, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, că, în cauză, pârâta (beneficiar) este îndreptăţită să obţină rezilierea Contractului, cu consecinţa obţinerii de despăgubiri pentru paguba suferită prin neexecutarea corespunzătoare a Contractului de către reclamantă (antreprenor), fiind incidente prevederile clauzelor stipulate la art. 11.2. lit. d) şi art. 12.2.3. din Contract (prin care părţile au autorizat beneficiarul să execute garanţia pentru buna execuţie, pentru oricare şi/sau toate încălcările contractuale ale antreprenorului constatate de beneficiar, în condiţiile prevăzute la art. 17 din Contract).

Printr-o primă critică, se susţine că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că, în cauză, ar fi fost îndeplinite condiţiile legale şi contractuale pentru ca rezilierea pârâtei (beneficiar) să opereze în mod legal, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1549 C. civ., respectiv ale art. 1552 C. civ.

În argumentare, în esenţă, autoarea recursului reproşează instanţei de apel faptul că a realizat o confuzie cu privire la pretinsa culpă recunoscută de aceasta pentru decalarea termenelor de execuţie şi finalizare a fazei I, nelegala reţinere a împrejurării că la data încheierii procesului-verbal din 21.01.2019 lucrările aferente fazei I ar fi fost realizate doar într-o proporţie de 69,75%, respectiv eronata constatare a faptului că prevederile actului adiţional nr. x/28.02.2019 nu erau de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 1552 alin. (1) C. civ.

Criticile nu pot fi primite cu temei atât timp cât, în contextul art. 1549 C. civ., instanţa de apel avea a determina dacă, în raport cu cele convenite de părţi prin Contract, astfel cum acesta a fost adiţionat, erau îndeplinite condiţiile de fond şi formă prevăzute de lege pentru a interveni rezilierea Contractului prin denunţarea unilaterală a acestuia de către beneficiar sau de către antreprenor.

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 1270 C. civ., conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, se reţine că este în obligaţia instanţei să examineze în mod real voinţa părţilor semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, în acest mod a procedat şi instanţa de apel.

Astfel, asupra constatării nulităţii absolute a notificării de reziliere comunicată de pârâtă (beneficiar), nr. 591/25.03.2019, Curtea a constatat şi reţinut că aceasta a respectat dispoziţiile prevăzute în mod imperativ în Contractul semnat, la art. 17.1., art. 17.1.7. şi art. 8.1.2., care îi confereau beneficiarului dreptul de a rezilia în mod unilateral contractul în situaţia în care antreprenorul întârzia, din culpa sa, în realizarea unei faze de execuţie mai mult de 30 de zile consecutive, ori întârzie în finalizarea întregului proiect mai mult de 90 de zile consecutiv.

În fundamentarea acestei soluţii, în baza probatoriului administrat, instanţa de apel a reţinut că, prin art. 2.1.1. şi 2.2. din actul adiţional nr. x/16.07.2018, antreprenorul a confirmat că modificarea graficului de execuţie a lucrărilor, în sensul decalării duratei şi a datei finalizării acestora se datorează exclusiv culpei sale, iar conform celor menţionate în preambulul actului adiţional nr. x/28.11.2018, graficul de execuţie a lucrărilor, modificat prin actul adiţional nr. x, nu a fost respectat de către antreprenor, astfel că, prin clauzele art. 2.1.-2.7., părţile au modificat din nou graficul de execuţie a lucrărilor, stabilind că finalizarea fazei I de execuţie se va realiza până la 15.12.2018, finalizarea fazei II se va face până la 31.07.2019, iar faza III până la 05.10.2019. Totodată, instanţa a avut în vedere şi ceea ce părţile au agreat prin art. 4.3. din actul adiţional nr. x/28.02.2019, respectiv faptul că lucrările suplimentare asupra cărora au convenit nu influenţează termenele de execuţie anterior convenite.

În acest context factual, instanţa de apel a concluzionat că, în condiţiile în care părţile au prevăzut în mod expres prin actul adiţional nr. x/28.11.2018 noul grafic de execuţie a lucrărilor, iar din probatoriul administrat nu a rezultat finalizarea acestora la 15.12.2018, dată până la care trebuia încheiat atât procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor aferente fazei I de execuţie, cât şi procesul-verbal de recepţie a fazei I de execuţie, a intervenit rezilierea convenţiei prin actul unilateral al pârâtei (beneficiar).

Înalta Curte, faţă de conţinutul clar, explicit, al clauzelor contractuale redate, contrar afirmaţiilor recurentei, constată că instanţa de apel nu s-a aflat într-o confuzie cu privire la culpa acesteia (antreprenor), interpretarea conferită prevederilor actelor adiţionale la Contract fiind corectă, câtă vreme modificarea a avut drept temei întârzieri şi decalaje în execuţia lucrărilor cauzate de culpa exclusivă a acesteia în execuţie şi planificare.

În privinţa criticilor prin care se afirmă nelegala reţinere a faptului că la 15.12.2018 lucrările aferente fazei I de execuţie nu erau finalizate, prin raportare la notificarea din 10.10.2018 prin care recurenta i-a adus la cunoştinţă pârâtei finalizarea lucrărilor, respectiv că la data încheierii procesului-verbal de recepţie nr. x/21.01.2019 lucrările aferente fazei I ar fi fost realizate doar în proporţie de 69,75%, în condiţiile în care procentul ar viza, în realitate, lucrările totale executate la toate fazele de execuţie până la 21.01.2019, rezultă cu evidenţă că se readuc în discuţie chestiuni şi constatări de fapt care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, criticile recurentei prin care se urmăreşte stabilirea unei alte situaţii de fapt sau o apreciere diferită a probelor decât cea conferită de instanţa de apel nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor devolutive.

Din această perspectivă, Înalta Curte reaminteşte că doar criticile care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu şi cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt vor fi examinate, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă dincolo de criticile de nelegalitate spre cele de netemeinicie, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

O altă critică vizează o pretinsă încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material ale art. 1549-1552 C. civ., în sensul că în mod nelegal s-a reţinut că, în cauză, a existat o neexecutare însemnată şi actuală a antreprenorului care a determinat rezilierea Contractului.

În susţinerea acestei critici, recurenta a arătat că, în realitate, din perspectiva termenelor agreate prin actul adiţional nr. x/28.11.2018, obligaţia contractuală pretins neîndeplinită de aceasta nu era una esenţială, de vreme ce părţile au agreat prelungirea termenelor de execuţie peste cel iniţial prevăzut, respectiv faptul că şi dacă ar fi existat o pretinsă neexecutare, aceasta nu mai era actuală la data transmiterii notificării de reziliere.

Critica este neîntemeiată, urmând a fi înlăturată.

Potrivit dispoziţiilor art. 1549-1552 C. civ., în cauză, pentru a opera rezilierea la solicitarea pârâtei (beneficiar), era necesar a fi îndeplinite mai multe condiţii, şi anume: antreprenorul să nu-şi fi executat obligaţiile ce îi reveneau; obligaţia neexecutată să fi fost esenţială la încheierea contractului; neexecutarea să îi fie imputabilă antreprenorului şi să nu se datoreze culpei beneficiarului sau unei alte cauze exoneratoare de răspundere; antreprenorul să fi fost pus în întârziere în condiţiile prevăzute de lege.

Conform art. 1551 alin. (1) C. civ., caracterul însemnat al neexecutării reprezintă una dintre condiţiile necesare pentru ca rezilierea să poată opera.

Aşa cum a constatat şi instanţa de fond din analiza actelor dosarului, pârâta (beneficiar), prin notificarea nr. x/25.03.2019 i-a comunicat recurentei (antreprenor) rezilierea Contractului, în temeiul dispoziţiilor art. 8.1.2., art. 17.1.7. şi art. 1552 alin. (1) C. civ. Motivele rezilierii, astfel cum acestea au fost menţionate în notificare, au constat în faptul că: antreprenorul, în mod repetat, a întârziat realizarea fazelor de execuţie şi a depăşit termenele de finalizare a etapelor de referinţă; prin bunăvoinţa beneficiarului, părţile au agreat, prin actul adiţional nr. x/28.11.2018, un nou grafic de execuţie, deşi modificarea a avut la bază întârzieri şi decalaje în execuţia lucrărilor pentru care antreprenorul este pe deplin răspunzător; termenul de finalizare a fazei I de execuţie a fost re-programat pentru 15.12.2018; precum şi faptul că noul termen a fost depăşit din culpa exclusivă a antreprenorului, cu mai mult de 30 zile consecutive, în contradicţie cu prevederile art. 8.1.2 din Contract.

În calea de atac a apelului, cu referire la susţinerile potrivit cărora neexecutarea obligaţiei de a finaliza la termen faza I de execuţie nu ar fi o neexecutare însemnată şi nici actuală a Contractului, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, aplicabilitatea art. 8.1.1 din Contract, iar pe de altă parte, faptul că nefinalizarea fazei I de execuţie până la 15.12.2018, respectiv până la 25.03.2019, statuează caracterul actual al acesteia.

Înalta Curte notează faptul că, potrivit tezei a doua a art. 8.1.1. din Contract, părţile au stipulat în mod expres că respectarea termenelor de referinţă prevăzute în graficul de execuţie, a termenelor de finalizare a fiecărei faze de execuţie şi a datei finalizării tuturor lucrărilor, reprezintă obligaţii esenţiale ale antreprenorului.

În consecinţă, instanţa supremă reţine că o corectă aplicare a dispoziţiilor de drept material invocate de recurentă obligă la calificarea îndatoririlor de executare a lucrărilor conform graficului de execuţie şi respectarea termenelor etapelor de referinţă prevăzute în graficele de execuţie, respectiv a termenelor de finalizare a fazelor de execuţie şi a datei finalizării tuturor lucrărilor, ca având o natură determinantă, esenţială, în configuraţia clauzelor Contractului de antrepriză generală.

În aceste condiţii, câtă vreme, în baza probatoriului administrat, instanţele devolutive au statuat că faza I de execuţie nu a fost finalizată la 15.12.2018 şi nici până la momentul comunicării de către pârâtă (beneficiar) a notificării de reziliere, 25.03.2019, concluzia instanţei de apel se constată a fi justă, în cauză fiind îndeplinite condiţiile legale pentru ca pârâta să-şi exercite dreptul de a rezilia Contractul.

Totodată, afirmaţiile recurentei potrivit cărora, pentru a se putea reţine legalitatea rezilierii pârâtei (beneficiar) era necesar ca pretinsul caracter însemnat al neexecutării să rezulte cu certitudine din întreaga relaţie contractuală, instanţa de apel neluând în considerare şi maniera în care părţile s-au comportat ulterior, inclusiv prin semnarea actelor adiţionale nr. x/20.02.2019 şi nr. y/28.02.2019, nu pot fi primite cu temei, din considerentele deciziei recurate putându-se deduce că instanţa, în pronunţarea soluţiei, a avut în vedere întreaga relaţie contractuală derulată între părţile semnatare.

Astfel, se constată că, argumentat şi legal motivat, Curtea a înlăturat susţinerile recurentei referitoare la lucrările suplimentare solicitate de pârâtă şi care ar fi generat întârzierea finalizării lucrărilor la faza I de execuţie, arătând că în actul adiţional nr. x/20.02.2019 aceste menţiuni nu se regăsesc, iar în actul adiţional nr. x/28.02.2019 părţile au prevăzut că lucrările la care s-a renunţat şi cele solicitate suplimentar pentru toate cele trei faze de execuţie nu modifică termenele de execuţie anterior convenite.

Printr-un alt set de critici recurenta impută instanţei de apel faptul că a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 1517 C. civ. şi prevederile Regulamentului privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017, afirmând că aceasta nu şi-a asumat vreo pretinsă culpă în nerespectarea termenului de finalizare a fazei I de execuţie, precum şi faptul că lucrările aferente acestei faze au fost executate în mod conform şi complet.

Criticile nu pot fi primite în raport de considerentele redate supra cu privire la culpa asumată de recurentă prin actul adiţional nr. x/16.07.2018 pentru întârzierile şi decalajele în execuţia lucrărilor.

Se mai susţine că instanţa de apel avea obligaţia de a analiza, cu prioritate, existenţa/inexistenţa unei culpe în sarcina pârâtei (beneficiar) şi doar în situaţia în care aceasta nu ar fi existat, putea analiza eventuala sa culpă. Consideră că, dacă instanţa ar fi procedat în acest sens, ar fi observat, în raport de prevederile art. 10 din Regulament, că perioada dintre data notificării finalizării lucrărilor şi data încheierii efective a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din 21.02.2019 nu îi putea fi imputată. Aceasta deoarece, deşi a notificat terminarea lucrărilor încă de la 10.10.2019, iar pârâta avea obligaţia de a convoca Comisia de recepţie la terminarea lucrărilor în termen de cinci zile de la data notificării terminării tuturor lucrărilor aferente Contractului, procesul-verbal a fost încheiat cu o întârziere de trei luni din culpa exclusivă a pârâtei.

Cu privire la aceste critici, Înalta Curte notează că în mod corect a procedat instanţa de fond la soluţionarea cu prioritate a primului capăt de cerere ce viza constatarea nulităţii şi/sau netemeiniciei notificării de reziliere comunicată de pârâtă (beneficiar), aspect validat de instanţa de apel, şi, întrucât, în urma analizării tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor şi a interpretării probatoriului administrat, s-a constatat şi reţinut culpa reclamantei (antreprenor) pentru întârzierea în executarea lucrărilor şi dreptul pârâtei de a-i notifica rezilierea Contractului, în mod întemeiat a fost respins petitul doi al acţiunii, deoarece reclamanta nu mai putea rezilia, prin notificarea din 19.04.2019, contractul desfiinţat în urma manifestării de voinţă a pârâtei. Totodată, se constată că susţinerile ce vizează încheierea cu întârziere a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din 21.02.2019 se referă la aspecte factuale ale cauzei ce nu pot fi analizate în faza procesuală a recursului.

O altă critică vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, întrucât, în cauză, nu ar fi fost relevantă data la care s-a deschis procedura insolvenţei împotriva acesteia, ci atitudinea subiectivă a pârâtei care a avut în vedere formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei la momentul la care a emis notificarea de reziliere.

Curtea a înlăturat aceste susţineri, reţinând că prin adresa de reziliere nu au fost încălcate dispoziţiile imperative ale legislaţiei speciale în materia insolvenţei, atât timp cât procedura insolvenţei împotriva antreprenorului s-a deschis prin încheierea din 5.04.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2019, ulterior actului contestat, fiind fără relevanţă data formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei sub aspectul efectelor specifice intrării în insolvenţă.

Înalta Curte constată justeţea acestei statuări, motiv pentru care va înlătura criticile prin care se susţine încălcarea prevederilor art. 123 din Legea nr. 85/2014 deoarece aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în situaţia de faţă.

Conform art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, "Contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, art. 1417 din C. civ. nefiind aplicabil. Orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule.".

Din textul de lege rezultă cu evidenţă că situaţia premisă este aceea a existenţei unui contract în derulare la data deschiderii procedurii. Astfel cum rezultă din considerentele deciziei nr. 42/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept având ca obiect, în esenţă, interpretarea prevederilor art. 123 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014, în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii în rezilierea unui contract cu executare succesivă, "pentru ca un contract să fie considerat în derulare şi deci menţinut, este esenţial şi necesar ca niciuna dintre cauzele de încetare a contractului, stabilite legal sau convenţional, să nu fi intervenit cu caracter definitiv până la data deschiderii procedurii insolvenţei.".

Or, în condiţiile în care, în cauză, întârzierile în executarea lucrărilor erau anterioare transmiterii notificării de reziliere nr. x/25.03.2019, iar culpa antreprenorului pentru această întârziere a fost recunoscută de acesta prin actele adiţionale la contract, se observă că instanţa de apel în mod corect a constatat că rezilierea Contractului de antrepriză generală a intervenit înainte de data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei, Contractul nemaifiind în derulare la 5.04.2019.

În consecinţă, acesta nu mai putea fi menţinut sau denunţat de către administratorul judiciar în termenul de trei luni de la data deschiderii procedurii insolvenţei, nefiind supus reglementărilor speciale ale articolului a cărui încălcare se pretinde.

Printr-un alt set de critici, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 şi ale art. 1538 alin. (1) C. civ., prin respingerea solicitării de restituire a contravalorii garanţiilor executate de către pârâtă, precum şi a sumelor reţinute de aceasta în temeiul Contractului.

Astfel, se afirmă că instanţa de apel s-a rezumat la a reţine o pretinsă culpă a sa drept fundament pentru reţinerea garanţiilor, deşi, în niciun moment, părţile nu ar fi agreat dreptul pârâtei de a executa respectivele sume de bani în contextul rezilierii pentru motivele invocate, respectiv faptul că, în soluţionarea acestor pretenţii, instanţa avea obligaţia de a analiza dacă mecanismul contractual/destinaţia sumelor includea şi cazul rezilierii.

Criticile nu sunt fondate, pentru considerentele ce succed.

Prin motivele de apel, astfel cum acestea au fost expuse în pagina 23, s-a criticat faptul că pârâta (beneficiar), cu încălcarea prevederilor contractuale inserate la art. 12.1. şi 12.2., a solicitat G. plata contravalorii garanţiilor de bună execuţie, respectiv restituire avans, deşi până la data comunicării de către recurentă (antreprenor) a notificării de reziliere, 19.04.2019, contractul era în vigoare. Nefiind în culpă contractuală, a susţinut că nu exista niciun temei pentru conduita pârâtei de a dispune executarea garanţiei, cu consecinţa încălcării grave şi însemnate a dispoziţiilor contractuale care determină rezilierea Contractului din culpa pârâtei (beneficiar).

Curtea a înlăturat motivat aceste susţineri, arătând că executarea scrisorilor de garanţie s-a realizat ca urmare a rezilierii Contractului din culpa recurentei (antreprenor), iar dreptul pârâtei (beneficiar) de a le încasa a fost stipulat de părţile contractante prin clauzele penale inserate la art. 11.2. lit. d) şi art. 12.2.3. din Contract. În acelaşi sens a reţinut şi cu privire la suma de 475.563 euro, ce nu a fost cuprinsă în scrisoarea de garanţie de bună execuţie, ci a fost reţinută din fiecare certificat de plată.

Înalta Curte reţine că este de necontestat faptul că răspunderea contractuală este strâns legată de ideea care stă la baza principiului de drept pacta sunt servanda, consfinţit de prevederile art. 1270 C. civ., iar din moment ce contractul are forţa unei legi în raporturile dintre părţi, fiecare dintre acestea trebuie să răspundă pentru nerespectarea acestei legi, respectiv de încălcarea normei private pe care o generează respectivul contract.

Examinarea clauzelor contractuale cuprinse la art. 11.2. (Avansul) şi 12.1.1. (Scrisoarea de garanţie pentru avans) relevă faptul că pârâta (beneficiar) s-a obligat să plătească recurentei (antreprenor) un avans de 10% din preţul Contractului, plata fiind condiţionată de furnizarea de către antreprenor a unei scrisori de garanţie bancară pe care beneficiarul ar fi avut dreptul să o execute în situaţia în care Contractul ar fi încetat înainte de data finalizării proiectului şi deducerii integrale a avansului din contravaloarea certificatelor de plată şi dacă antreprenorul nu îşi executa obligaţia de restituire a avansului în termen de cinci zile de la data încetării Contractului.

În privinţa scrisorii de garanţie pentru buna execuţie, prin art. 12.2., părţile au prevăzut că aceasta se va constitui prin reţineri succesive de 10% din fiecare situaţie lunară de lucrări aprobată la plată sau, în cazul acordului părţilor, prin furnizarea de către recurentă (antreprenor) a unei scrisori de garanţie bancară pentru buna execuţie pentru întreaga sumă agreată ca garanţie pentru buna execuţie.

Prin clauza prevăzută la art. 12.2.3. părţile au convenit ca, oricând pe durata contractului şi/sau la şi/sau după încetarea acestuia din orice motive, cu excepţia cazului în care rezilierea se produce din culpa pârâtei (beneficiar), aceasta din urmă are dreptul şi pe cale de consecinţă este autorizată să execute garanţia pentru buna execuţie, pentru oricare şi/sau toate încălcările contractuale ale recurentei (antreprenor) constatate de aceasta, în condiţiile prevăzute la art. 17 din Contract.

Cât priveşte consecinţele rezilierii contractului la iniţiativa pârâtei (beneficiar), acestea au fost agreate de părţi prin clauzele cuprinse la art. 17.1. şi 17.3. Prin această din urma clauză, părţile au prevăzut că pârâta (beneficiar) va sista toate plăţile către recurentă (antreprenor), iar aceasta va putea emite pretenţii de plată doar în privinţa lucrărilor care au fost executate şi acceptate în conformitate cu prevederile contractuale, au fost integrate în proiect şi pot fi folosite de către pârâtă (beneficiar) în cadrul proiectului, sumă din care urma să se deducă valoarea garanţiei de bună execuţie în totalitate la valoarea integrală a penalităţilor de întârziere conform art. 8.1.3., această clauză urmând a fi interpretată ca o clauză penală în favoarea pârâtei (beneficiar), în conformitate cu dispoziţiile art. 1538 C. civ.

În raport de aceste prevederi contractuale, Înalta Curte constată că rezultă fără posibilitate de echivoc, cum bine au reţinut şi instanţele devolutive, că părţile, prin acordul lor, au stipulat în mod expres dreptul pârâtei (beneficiar) de a executa scrisorile de garanţie, în condiţiile reţinerii intervenirii rezilierii Contractului din culpa recurentei (antreprenor), pe fondul încălcării obligaţiilor contractuale, în sensul nerespectării termenelor de execuţie a lucrărilor, astfel cum acestea au fost stabilite prin graficele de execuţie agreate de părţi.

Opus susţinerile recurentei, instanţa supremă observă că, în cauză, prevederile contractuale ce permiteau pârâtei (beneficiar) această executare au fost analizate, mecanismul contractual/destinaţia sumelor incluzând şi cazul rezilierii, câtă vreme clauza prevăzută la art. 12.2.3. reglementează în mod expres dreptul pârâtei (beneficiar) de a executa garanţia pentru buna execuţie pentru oricare şi/sau toate încălcările contractuale ale antreprenorului, deci inclusiv pentru situaţia nerespectării termenelor de execuţie a lucrărilor.

În condiţiile în care clauza contractuală nu distinge pentru ce încălcări era autorizată pârâta (beneficiar) să solicite executarea garanţiei pentru buna execuţie, nu pot fi primite cu temei susţinerile conform cărora clauzele contractuale prevedeau o destinaţie specifică, respectiv doar pentru repararea prejudiciului creat de executant prin executarea defectuoasă a obligaţiilor contractuale asumate.

În lipsa unor prevederi contractuale concrete din care să rezulte pretinsa condiţionare a plăţii garanţiei, instanţa supremă reţine că interpretarea dată clauzei în discuţie de către instanţele devolutive, aceea de clauză penală, este justă, recurenta fiind cea care adăugă elemente la clauza contractuală.

Instanţa supremă reţine că art. 1538 alin. (1) C. civ. defineşte clauza penală ca fiind cea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neeexecutării obligaţiei principale, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stipulează că în caz de neexecutare creditorul poate cere fie executarea silită a obligaţiei principale, fie clauza penală. Interpretare textului conduce la concluzia că creditorul obligaţiei neexecutate poate cere fie executarea acesteia, fie desfiinţarea contractului (reziliere/rezoluţiune, după caz) cu activarea clauzei penale.

Analiza actului dintre părţi relevă că intenţia acestora a fost să sancţioneze şi executarea cu întârziere a lucrărilor, evaluând anticipat, în aceste cazuri, prejudiciul care se cuvine pârâtei (beneficiar).

Este adevărat că garanţia pentru bună execuţie este o sumă de bani pe care executantul o pune la dispoziţia beneficiarului în scopul asigurării acestuia de îndeplinirea cantitativă, calitativă şi în termenul convenit a lucrărilor contractate, însă, în cauză, se constată că părţile, prin clauza cuprinsă la art. 12.2.3. au înţeles să extindă efectele acestei garanţii, pentru oricare şi/sau toate încălcările contractuale ale antreprenorului.

Având în vedere că recurenta (antreprenor) a încălcat obligaţiile contractuale, prin depăşirea termenelor de execuţie a lucrărilor stabilite prin graficele de execuţie, ceea ce a condus la rezilierea Contractului din culpa acesteia, instanţa supremă constată că în mod judicios au reţinut instanţele devolutive că acea contravaloare a garanţiei de bună execuţie putea fi executată de către pârâtă (beneficiar) cu titlu de despăgubire pentru întârzierile datorate de recurentă (antreprenor), calificându-le corect ca fiind o clauză penală, acoperită prin scrisoarea de garanţie.

În raport de cele reţinute şi criticile formulate pe calea prezentului recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că părţile şi-au asumat în mod liber inserarea în cuprinsul contractului a unei clauze penale, al cărei scop a fost, potrivit art. 1538 C. civ., evaluarea anticipată a prejudiciului suferit de pârâtă (beneficiar) ca urmare a neexecutării de către recurenta (antreprenor) a obligaţiei principale de executarea la termen a lucrărilor. Odată agreată în mod liber această clauză, ea devine obligatorie ambelor părţi în ceea ce priveşte modalitatea de evaluare a prejudiciului suferit de pârâtă (beneficiar).

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că recurentei (antreprenor) i se impune obligativitatea clauzei penale inserate în contract, aceasta fiind ţinută de modalitatea de determinare a prejudiciului anticipată pe cale conveţională.

Pentru aceste moitive, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 1270 şi ale art. 1538 alin. (1) C. civ., ci le-a dat deplin efect interpretând clauzele Contractului şi dând acestora o semnificaţie cu privire la care recurenta (antreprenor) are o altă viziune.

Printr-un ultim set de critici, recurenta afirmă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1270 şi ale art. 1867 C. civ., din perspectiva respingerii solicitării de obligarea a pârâtei (beneficiar) la plata diferenţei dintre preţul materialelor de construcţie utilizate efectiv şi forţei de muncă valabilă pe piaţa liberă la anumite intervale de timp pe parcursul duratei lucrărilor şi preţul materialelor şi forţei de muncă valabile pe piaţa liberă la data începerii lucrărilor.

Astfel, se susţine că prin art. 1.1. din actul adiţional nr. x/28.11.2018 părţile au derogat de la preţul forfetar al Contractului, însă instanţa a reţinut că pentru ajustarea în continuare a preţului era necesar să se încheie un nou act adiţional. Consideră recurenta că încheierea unor astfel de acte adiţionale reprezintă o simplă formalitate, dreptul de a-i fi plătită diferenţa neputând fi paralizat de simpla posibilitate a pârâtei (beneficiar) de a refuza încheierea unui act adiţional cu privire la ajustare.

Criticile sunt neîntemeiate în raport de dispoziţiile art. 1867 alin. (3) C. civ. potrivit cărora, preţul forfetar rămâne neschimbat, cu toate că s-au adus modificări cu privire la condiţiile de executare iniţial prevăzute, dacă părţile nu au convenit altfel.

Prin clauzele contractuale inserate la art. 1.34. şi 10.1. părţile au convenit că preţul Contractului reprezintă o sumă forfetară în conformitate cu prevederile art. 1867 C. civ.., precum şi faptul că acesta nu va putea fi modificat decât în anumite condiţii, cu acordul ambelor părţi, exprimat printr-un act adiţional la Contract.

Prin actul adiţional nr. x/28.11.2018, ce a avut ca obiect ajustarea preţului pentru perioada cuprinsă între data începerii lucrărilor şi 31.03.2018, la art. 1.4. lit. f) s-a prevăzut că orice ajustare a preţului Contractului, ulterioară plăţii sumei prevăzute la art. 1.2. se va realiza numai cu condiţia respectării de către recurentă (antreprenor) a datelor de finalizare aferente fazelor de execuţie şi implicit a datei finalizării proiectului, condiţionarea operând în mod individual pentru fiecare fază de execuţie şi nu cumulativ.

Cum, în cauză, termenele de execuţie prevăzute în graficele de execuţie pentru faza I nu au fost respectate de către recurentă (antreprenor), corect s-a reţinut a fi justificat refuzul pârâtei (beneficiar) de a încheia un nou act adiţional în care să se prevadă ajustarea preţului pentru plata diferenţei solicitate.

Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1270 şi art. 1867 C. civ., ci corecta aplicare a prevederilor legale de către instanţele devolutive, cu respectarea voinţei părţilor, astfel cum aceasta a fost exprimată atât prin Contractul de antrepriză generală din 20.06.2017 cât şi prin actul adiţional nr. x/28.11.2018.

Având în vedere aceste considerente şi constatând că ansamblul de critici formulate de reclamanta-recurentă nu pot fi primite întrucât nu s-au dovedit a fi fondate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va face aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 625A din 25 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În ceea ce priveşte solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată de către pârâtă şi poziţia părţii adverse care a solicitat cenzurarea acestora, considerând cuantumul acestora excesiv, Înalta Curte remarcă faptul că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, reglementată de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., stă culpa procesuală, care este prezumată de lege, partea care pierde procesul trebuind să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câştigătoare.

Cu alte cuvinte, art. 453 C. proc. civ. prevede drept fundament al plăţii cheltuielilor de judecată culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziţiei legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul desfăşurării acestuia. Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Realitatea cheltuielilor priveşte sarcina probei, ce revine părţii care le reclamă, conform art. 249 C. proc. civ., iar necesitatea lor ţine de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă şi indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia şi concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obţine serviciul avocatului în funcţie de calitatea acestuia, considerată ca o garanţie a succesului său.

Aşa fiind, în ceea ce priveşte cheltuielile generate de judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că acestea au fost solicitate de către intimata-pârâtă prin întâmpinarea formulată şi dovedite prin factura fiscală nr. x/21.07.2023 şi ordinul de plată din 24.07.2023 ce atestă încasarea onorariului aferent facturii fiscale, cuantumul solicitat fiind de 58.789,57 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.".

În raport de valoarea şi complexitatea cauzei, de activitatea concretă desfăşurată de apărătorul intimatei-pârâte în etapa procesuală a recursului, de miza patrimonială a litigiului, Înalta Curte apreciază valoarea onorariului de avocat pretins de intimată cu titlu de cheltuieli de judecată, în cuantum de 58.789,57 RON, nu poate fi considerat vădit disproporţionat, în sensul dispoziţiilor procedurale menţionate.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, pronunţată în cauză, recurenta-reclamantă fiind în culpă procesuală şi, astfel, în situaţia de a datora cheltuieli de judecată celeilalte părţi, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentei-reclamante A. S.A., prin lichidator judiciar C.., la plata către intimata-pârâtă D. S.A. (fosta B.) a sumei de 58.789,57 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 625A din 25 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către intimata-pârâtă D. S.A. (fosta B.) a sumei de 58.789,57 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.