Association in participation profit shares upheld after dismissal of exception of non-performance and termination claims

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, la 3.01.2019, sub nr. x/2019, reclamantele A. S.R.L. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

1. obligarea pârâtei la plata:

- către reclamanta A. S.R.L. a sumelor reprezentând cota de profit în cuantum de 5% din profitul aferent asocierii, dar nu mai puţin de 40.000 euro/an, pentru fiecare dintre anii 2016, 2017, conform Acordului de asociere nr. 265/23.08.2010, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional la acesta;

- către reclamanta B. a sumelor reprezentând cota de profit în cuantum de 5% din profitul aferent asocierii, dar nu mai puţin de 40.000 euro/an, pentru fiecare dintre anii 2015, 2016, 2017, conform Acordului de asociere nr. 265/23.08.2010, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional la acesta;

2. obligarea pârâtei la plata către reclamante a dobânzilor legale aferente sumelor solicitate conform primului capăt de cerere, dobânzi ce sunt datorate până la data achitării efective a debitelor principale;

3. obligarea pârâtei la plata către reclamante a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Pârâta C. S.A., la 15.02.2019 a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca fiind neîntemeiată, ca urmare a admiterii excepţiei de neexecutare a Acordului de asociere, din perspectiva faptului că activităţile ce formau obiectul Contractului de concesiune trebuiau executate în comun, dar au fost executate exclusiv de aceasta.

Totodată, la 12.03.2019 pârâta a depus cerere reconvenţională, prin care a solicitat rezilierea Acordului de asociere nr. 265/23.08.2010, cu cheltuieli de judecată.

Reclamantele, la 06.03.2019 au formulat întâmpinare la cererea reconvenţională, prin care au solicitat, în principal, anularea acesteia ca netimbrată, într-un prim subsidiar, respingerea cererii reconvenţionale ca fiind prescrisă/tardivă, iar într-un al doilea subsidiar, respingerea ca fiind neîntemeiată. Totodată, au apreciat că se impune introducerea în cauză a autorităţii contractante Judeţul Argeş şi D., ca intervenienţi forţaţi, întrucât rezilierea Acordului de asociere ar conduce la încetarea Asocierii ce are calitatea de Concesionar şi, în final, la desfiinţarea Contractului de concesiune.

La 19.03.2019 pârâta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a învederat că aceasta este tardivă, reclamantele-pârâte fiind decăzute din dreptul de a propune probe şi a ridica excepţii cu privire la cererea reconvenţională, conform art. 54 alin. (1) raportat la art. 50 alin. (6) teza I din Legea nr. 101/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 113 din 12 martie 2019, Tribunalul Argeş, secţia civilă a invocat din oficiu şi admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Specializat Argeş. Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 337 din 17 aprilie 2019, Tribunalului Specializat Argeş a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale şi a constatat ivirea unui conflict negativ de competenţă.

Ca urmare a soluţionării conflictului negativ de competenţă, la 20 iunie 2019, cererea de chemare în judecată formulată de reclamante a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, sub numărul de dosar x/2019

Prin încheierea de şedinţă din 10.12.2019, instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenienţi forţaţi, a Judeţului Argeş şi a D..

Prin încheierea de şedinţă din 7.07.2020, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Judeţul Argeş şi D., a respins excepţia inadmisibilităţii formulării cererii reconvenţionale sub aspectul solicitării rezilierii Acordului de asociere, a unit cu fondul cauzei excepţiile tardivităţii şi prescripţiei dreptului de a cere rezilierea Acordului de asociere, a încuviinţat proba cu înscrisuri, proba testimonială, interogatoriul şi proba cu expertiză contabilă cu următoarele obiective: stabilirea cotei de profit la care sunt îndreptăţite reclamantele pentru anii 2015, 2016, 2017 potrivit Acordului de asociere şi a dobânzii aferente acestei perioade; dacă în actele contabile prezentate de cele 2 societăţi reclamante se relevă contribuţia acestora la executarea Acordului, în caz afirmativ, în ce constă această contribuţie.

La termenul de judecată din 5.04.2022, reclamantele au formulat o cerere de precizare a câtimii pretenţiilor, solicitând obligarea pârâtei la plata către A. S.R.L. a sumei de 250.402 RON reprezentând cota de profit pentru anul 2016, 185.940 RON reprezentând cota de profit pentru anul 2017 şi dobânda legală, în principal în cuantum de 188.756,56 RON (conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011), în subsidiar în cuantum de 121.966,98 RON (conform art. 4 din O.G. nr. 13/2011), iar către B. a sumei de 47.619 euro reprezentând cota de profit pentru anul 2015, 54.790 euro reprezentând cota de profit pentru anul 2016, 40.000 euro reprezentând cota de profit pentru anul 2017 şi dobânda legală, în principal în cuantum de 63.006,68 euro (conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011), în subsidiar în cuantum 41.072,85 euro (conform art. 4 din O.G. nr. 13/2011).

Prin încheierea din 5.04.2022, instanţa a luat act de cererea de majorare a câtimii pretenţiilor şi a pus în vedere reclamantelor să achite diferenţa taxei judiciare de timbru, sub sancţiunea anulării acţiunii ca insuficient timbrată.

Prin sentinţa civilă nr. 339/2022 din 21 iunie 2022, Tribunalul Argeş, secţia civilă a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, privind pe reclamantele A. S.R.L. şi B., pe pârâta C. S.A. şi pe intervenienţii forţati Judeţul Argeş şi D. şi, în consecinţă:

- a obligat pârâta să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 436.342 RON cu titlu de pretenţii pentru anii 2016 şi 2017 şi suma de 121.966,98 RON cu titlu de dobânzi calculate până la 28.02.2022, dobânzi ce se vor datora până la data achitării efectivă a debitului;

- a obligat pârâta să plătească reclamantei B. suma de 651.177 RON cu titlu de pretenţii pentru anii 2015, 2016 şi 2017 şi suma de 203.224,34 RON cu titlu de dobânzi calculate până la 28.02.2022, dobânzi ce vor datora până la data achitării efective a debitului;

- a respins cererea reconvenţională;

- a obligat pârâta să plătească reclamantelor cheltuieli de judecată în sumă de 45.606,90 RON pentru A. S.R.L. şi 14.155,4 RON pentru B..

Prin cererea înregistrată la 29.08.2022, reclamantele A. S.R.L. şi B. au solicitat completarea sentinţei civile nr. 339/21.06.2022 din perspectiva omisiunii instanţei de fond de a se pronunţa cu privire la excepţiile unite cu fondul: prescripţia dreptului pârâtei de a invoca excepţia de neexecutare a contractului, respectiv a Acordului de asociere în participaţiune nr. x/23.08.2010; tardivitatea invocării de către pârâtă a pretinsei excepţii de neexecutare a Acordului de asociere în participaţiune; prescripţia dreptului pârâtei de a solicita rezilierea contractului, respectiv a Acordului de asociere în participaţiune; tardivitatea solicitării de către pârâtă a rezilierii Acordului de asociere în participaţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 492/2022 din 4 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a sentinţei civile nr. 339/21.06.2022 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2019, cu motivarea că instanţa, prin analiza cererii reconvenţionale, implicit s-a pronunţat şi asupra excepţiilor ce vizau apărări de fond faţă de capătul din cererea reconvenţională.

Împotriva sentinţei civile nr. 339/21.06.2022 şi a încheierii din 10.12.2019, pronunţate de Tribunalul Argeş, secţia civilă în dosarul nr. x/2019, a formulat apel pârâta C. S.A., iar reclamantele A. S.R.L. şi B. au formulat apel atât împotriva sentinţei civile nr. 339/21.06.2022 pronunţate de Tribunalul Argeş, secţia civilă în dosarul nr. x/2019, cât şi împotriva sentinţei civile nr. 492/4.10.2022 pronunţate de Tribunalul Argeş, secţia civilă în dosarul nr. x/2019.

Prin decizia nr. 125/A-COM din 29 martie 2023, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal:

- a admis apelul pârâtei C. S.A. împotriva încheierii din 10.12.2019, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins cererea de introducere forţată în judecată a Judeţului Argeş şi a D.;

- a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantele A. S.R.L. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 339/21.06.2022 şi a sentinţei civile nr. 492/4.10.2022, pronunţate de Tribunalul Argeş, secţia civilă, în dosarele nr. x/2019, respectiv nr. 4/109/2019*/a1, intimată fiind pârâta C. S.A.;

- a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 339/21.06.2022 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă în dosarul nr. x/2019, intimate fiind A. S.R.L. şi B.;

- a dispus obligarea apelantelor-reclamante la plata sumei de 2.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către C. S.A.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A. solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, exclusiv în ce priveşte respingerea apelului formulat de aceasta împotriva sentinţei civile nr. 339/21.06.2022 a Tribunalului Argeş, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al cauzei, circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau greşita aplicare a normelor de drept material prevăzute la art. 251-256 Codul comercial, la art. 977-985 C. civ. din 1864, la art. 7 alin. (1) pct. 15 Codul fiscal din 2003, precum şi a normelor juridice şi principiilor în materia achiziţiilor publice.

Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 251-256 Codul comercial şi a principiilor conturate în doctrină cu privire la Contractul de asociere în participaţiune, recurenta a susţinut că interpretarea dată de instanţele de fond contravine trăsăturilor specifice şi caracterelor juridice ale Contractului de asociere în participaţiune, întrucât înlătură fără niciun temei affectio societatis, obligaţia asociaţilor de a contribui la Asociere, regula participării la pierderi a tuturor asociaţilor, precum şi caracterul sinalagmatic şi cu executare succesivă al acestuia.

În argumentare, a precizat că instanţele devolutive au considerat în mod greşit că obligaţiile asociaţilor nu sunt reciproce şi interdependente, respectiv că reclamantele şi-au epuizat obligaţiile cu privire la Asociere prin participarea cu experienţa similară la licitaţia publică organizată pentru atribuirea Contractului de concesiune.

Evocând considerentele instanţei de fond prin care s-a reţinut că obligaţiile asociaţilor nu sunt reciproce şi interdependente şi că simpla calitate de asociat în cadrul Asocierii câştigătoare le dă dreptul reclamantelor de a participa la beneficii pe toată durata Contractului de concesiune, şi că latura esenţială a aportului acestora la Asociere a fost experienţa similară, fără de care procedura de atribuire nu ar fi fost câştigată de pârâtă, dacă ar fi participat individual, respectiv ale instanţei de apel, conform cărora repartizarea beneficiilor nu era condiţionată de îndeplinirea vreunei obligaţii asumate prin Acord de a presta anumite activităţi concrete în cadrul Contractului de concesiune, în condiţiile în care părţile au prevăzut automat repartizarea beneficiilor din activităţile comune pe toată durata contractului, a precizat recurenta că o astfel de interpretare contravine însăşi naturii şi efectelor Contractului de asociere în participaţiune.

Astfel, autoarea recursului consideră că din această interpretare ar rezulta că este suficient ca un asociat să participe în cadrul unei asocieri, doar în mod formal, cu experienţa similară pentru îndeplinirea cerinţelor necesare atribuirii unui contract într-o procedură de licitaţie publică, iar ulterior să nu îndeplinească în concret nicio activitate pentru derularea contractului atribuit, fiind însă îndreptăţit la beneficii pe toată durata desfăşurării contractului pentru simplul fapt că a participat formal la asociere.

Or, din moment ce Contractul de asociere în participaţiune este un contract sinalagmatic, ce are la bază intenţia comună a asociaţilor de a desfăşura în comun activităţi lucrative (affectio societatis), asociaţii îşi asumă reciproc obligaţii pentru îndeplinirea activităţilor lucrative pe care şi le-au propus.

Potrivit recurentei, în interpretarea instanţelor de fond reclamantele şi-au epuizat obligaţia de a contribui la Asociere chiar înainte de începerea derulării Contractului de concesiune, de vreme ce s-a reţinut că latura esenţială a contribuţiei acestora ar fi fost experienţa similară fără de care nu s-ar fi putut câştiga procedura de licitaţie şi că simpla câştigare a acestei proceduri este o dovadă a faptului că şi-ar fi îndeplinit obligaţiile.

În acest context, a precizat că dacă s-ar admite că reclamantele sunt îndreptăţite la beneficii pentru simplul fapt că au calitatea de asociat, atunci Acordul de asociere şi-ar pierde caracterul sinalagmatic, deşi este de esenţa contractului că fiecare asociat îşi asumă obligaţii tocmai în considerarea obligaţiilor asumate de către ceilalţi asociaţi pentru desfăşurarea în comun a activităţilor lucrative. În acest sens a făcut trimitere la doctrina juridică.

Similar, dacă s-ar admite că reclamantele şi-au epuizat obligaţiile faţă de asociere la momentul atribuirii Contractului de conseciune, prin experienţa similară cu care ar fi contribuit doar în mod formal, Acordul de asociere nu ar mai avea natura unui contract cu executare succesivă.

Mai mult, acestă interpretare ar avea drept consecinţă împrejurarea că reclamantele ar fi îndreptăţite (exclusiv) la beneficii, fără să desfăşoare nicio activitate pentru derularea Contractului de concesiune şi fără să existe vreo posibilitate pentru a sancţiona această pasivitate, contrar clauzelor cuprinse în art. 7.1. lit. b) şi art. 2 din Acordul de asociere.

A arătat recurenta că, din coroborarea prevederilor celor două clauze, rezultă fără echivoc că neîndeplinirea obligaţiei de a contribui la Asociere pe toată durata acesteia, inclusiv pe durata derulării Contractului de concesiune, iar nu doar la momentul atribuirii acestuia, conduce la rezilierea Acordului de asociere.

Din această perspectivă, a precizat că, în interpretarea instanţelor devolutive, Acordul de asociere nu ar putea fi niciodată reziliat pentru neîndeplinirea de către reclamante a obligaţiei de a contribui cu aportul asumat la Asociere, deşi voinţa expresă a părţilor şi dispoziţiile legale confirmă în mod expres contrariul.

În continuare, autoarea recursului a făcut referire la practica instanţelor judecătoreşti în care s-a reţinut că neparticiparea cu aportul asumat la asociere conduce la rezilierea contractului (decizia nr. 1432/31.05.2006 a Î.C.C.J., secţia comercială), precum şi cu privire la posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare, atunci când unul dintre asociaţi nu îşi îndeplineşte propriile obligaţii din acordul de asociere (decizia nr. 483/22.02.2018 a Î.C.C.J., secţia a II-a civilă).

Cu referire la argumentul instanţelor de fond potrivit căruia Acordul de asociere nu este un contract de prestare servicii şi, prin urmare, beneficiile nu sunt repartizate asociaţilor în schimbul prestării unor activităţi, recurenta a susţinut că nu poate fi primit atât timp cât contractul de prestare de servicii nu este singurul contract sinalagmatic, neputându-se afirma că Acordul de asociere nu naşte obligaţii reciproce şi interdependente doar pentru simplul fapt că nu este un contract de prestare de servicii.

Atât timp cât, prin propria sa natură juridică, Acordul de asociere în participaţiune este un contract numit, sinalagmatic şi cu executare succesivă, a susţinut că nu era necesar să i se aplice alte dispoziţii legale prin analogie.

Din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 977-985 C. civ. din 1864 şi a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) pct. 15 din Codul fiscal din 2003, recurenta a arătat că interpretarea dată de instanţele de fond noţiunii de "know-how" contravine atât dispoziţiilor legale ce definesc conceptul cât şi regulilor de interpretare a clauzelor contractuale.

Detaliind, sub un prim aspect, a subliniat că între conceptul de "know-how" şi cel de "experinţă similară" nu există o echivalenţă.

Astfel, a învederat că, potrivit art. 7 alin. (1) pct. 15 din Codul fiscal din 2003, "know-how-ul" reprezintă un ansamblu de cunoştinţe ce se dobândesc inclusiv prin experienţă şi presupune aptitudinile, abilităţile, informaţiile tehnice pe care un operator economic le foloseşte în mod efectiv în desfăşurarea activităţii sale economice.

Învederând că "experienţa similară", în materia achiziţiilor publice, reprezintă un criteriu formal, stabilit prin cerinţele de calificare şi selecţie, pentru verificarea unei oferte, recurenta a subliniat că această "experienţă similară" priveşte un portofoliu de proiecte anterioare pe baza căruia se poate desprinde concluzia că operatorul economic dispune de competenţa şi resursele necesare pentru a desfăşura un proiect asemănător în contextul în care scopul legii pentru care s-a instituit experienţa similară nu este doar câştigarea procedurii de licitaţie, ci derularea contractului de achiziţie în condiţiile solicitate de autoritatea contractantă, interesul acesteia din urmă fiind acela de a atribui contractul ofertantului care ar dispune de cunoştinţele şi resursele pentru a-1 executa la standardele dorite.

Prin urmare, cu privire la legătura dintre cele două concepte, recurenta a susţinut că experienţa similară (proiectele anterioare desfăşurate) reprezintă un indiciu (analizat în abstract) că operatorul economic are know-how-ul (abilităţile, cunoştinţele) necesar pentru desfăşurarea unui anumit tip de proiect (în mod concret).

În acest context, a învederat că în mod greşit au afirmat instanţele devolutive că reclamantele şi-au executat obligaţia de a contribui cu know-how la Asociere prin simplul fapt că au contribuit la îndeplinirea cerinţei minime de experienţă similară pentru participarea la licitaţia publică.

A arătat că, a contribui cu know-how, astfel cum prevede Acordul de Asociere, presupunea furnizarea în concret de cunoştinţe şi consiliere pentru derularea Contractului de concesiune, iar nu doar îndeplinirea formală a cerinţelor de calificare şi selecţie. Or, din acest punct de vedere a susţinut că soluţia instanţelor este contrară dispoziţiilor art. 7 alin. (1) pct. 15 din Codul fiscal din 2003.

Sub un al doilea aspect, reţinând că aportul reclamantelor s-a realizat prin experienţa similară fără de care procedura licitaţiei publice nu ar fi fost câştigată de Asociere, recurenta a considerat că instanţele devolutive au aplicat în mod greşit dispoziţiile din materia interpretării contractului, art. 977-985 C. civ. din 1864, prin faptul că au nesocotit voinţa părţilor care au stabilit în mod expres că vor derula în comun Contractul de concesiune.

Astfel, a învederat că, potrivit clauzei cuprinse în art. 2 lit. a) din Acordul de asociere, părţile au urmărit nu doar să elaboreze în comun oferta de participare la licitaţie, ci şi să deruleze în comun Contractul de concesiune, iar prin clauza cuprinsă la art. 3 au stabilit contribuţia efectivă a asociaţilor la derularea Contractului de concesiune, astfel: A. S.R.L. urma a pune la dispoziţie cunoştinţele sale în materie de exploatare a depozitelor ecologice, iar B. cunoştinţele sale în construcţii, proiectare, supervizare de depozite ecologice.

Prin urmare, nicio clauză contractuală nu putea conduce la concluzia instanţelor conform căreia experienţa similară, în sensul de criteriu formal pentru evaluarea cerinţei de selecţie a ofertelor, ar fi fost singurul aport ce trebuia adus la asociere de către reclamante.

Cât priveşte argumentul instanţei de apel potrivit căruia actul adiţional nu mai vorbeşte de repartizarea pierderilor, ci doar de repartizarea beneficiilor şi nici nu mai menţionează că activităţile comune sunt "desfăşurate de asociaţi", de unde ar rezulta că activităţile comune se refereau la derularea Contractului de concesiune, recurenta a precizat că prin actul adiţional s-a modificat doar clauza cuprinsă în art. 4, neavând niciun impact în privinţa clauzelor de la art. 2 şi art. 3, cu privire la activităţile pe care părţile şi-au asumat să le desfăşoare în comun, respectiv la contribuţiile cu care şi-au asumat să participe la aceste activităţi.

A punctat recurenta că din interpretarea literală şi sistematică a clauzelor Acordului de asociere şi din natura acestuia, de contract de asociere în participaţiune, rezulta că voinţa concordantă a părţilor a fost aceea de a derula în comun Contractul de concesiune, reclamantele participând în mod efectiv prin cunoştinţele lor.

Or, dând alt înţeles, străin de operaţiunea juridică efectuată şi de clauzele contractuale, instanţele au soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia interpretării contractului, care stabilesc că operaţiunile de interpretare se realizează atribuind clauzelor înţelesul ce se potriveşte cel mai bine cu natura contractului. În acest sens, a învederat că, potrivit practicii instanţei supreme aplicarea greşită a normalor materiale privind interpretarea contractului poate fi cenzurată de instanţa de recurs (decizia nr. 1761/27.09.2022 a I.C.C.J., secţia a II-a civilă).

A concluzionat în sensul că instanţa de apel, în mod neîntemeiat şi fără nici un fundament, a restrâns noţiunea de "know-how" la noţiunea de "experienţă similară" şi a interpretat clauzele cuprinse în art. 2 şi art. 3 din Acordul de asociere în sensul că reclamantele ar fi fost obligate să colaboreze doar la momentul participării la licitaţia publică pentru atribuirea Contractului de concesiune, iar nu şi ulterior pe durata desfăşurării acestui contract.

Printr-o ultimă critică circumscrisă aceluiaşi motiv de casare, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor legale şi a principiilor în materia achiziţiilor publice (transperenţă, nediscriminare, eficienţa utilizării fondurilor publice).

În acest sens, a susţinut că interpretarea instanţelor devolutive privind epuizarea obligaţiilor reclamantelor la momentul atribuirii Contractului de concesiune contravine regulilor şi principiilor în materia achiziţiilor publice, transformând Asocierea într-o entitate constituită pur formal doar pentru a îndeplini în mod aparent cerinţele minime de atribuire a Contractului de concesiune.

Or, o astfel de interpretare nu poate fi primită întrucât ar conduce la concluzia că o asociere ar putea fi constituită exclusiv cu scopul îndeplinirii pur formale a cerinţelor minime de admisibilitate şi selecţie în cadrul unei proceduri de licitaţie, fără ca asociaţii să fie implicaţi de facto în derularea Contractului de concesiune.

În susţinerea acestei critici a făcut trimitere la dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 176, art. 181, art. 187, art. 190 din O.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, art. 111 din H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din O.G. nr. 34/2006, art. 48 din Directiva 18/2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii, art. 58 alin. (4) şi art. 63 din Directiva 24/2004 de abrogare a Directivei 18/2004, respectiv la practica judiciară (sentinţa civilă nr. 265/20.01.2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal) şi la jurisprudenţa C.J.U.E.(Cauza-387/14, paragrafele 55-65).

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că argumentele expuse de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei date excepţiilor procesuale invocate sunt contradictorii celor în susţinerea soluţiei pronunţate pe fondul litigiului.

În concret, a afirmat că, în timp ce respingerea corectă a excepţiei prescripţiei/tardivităţii s-a fundamentat pe faptul că asociaţii au obligaţii reciproce succesive, pe durata continuă a Asocierii, soluţia pe fondul litigiului ar conduce la concluzia că reclamantele au avut o obligaţie uno ictu de a contribui cu experienţa similară la momentul participării la licitaţie.

Totodată, a solicitat înlăturarea considerentelor instanţei de apel prin care s-ar fi reţinut că este suficient ca reclamantele să fi contribuit la momentul participării la licitaţie prin experienţa similară, întrucât nu corespund efectelor urmărite de părţi prin Acordul de asociere, respectiv derularea în comun a Contractului de concesiune.

În fine, a reiterat solicitarea de admitere a recursului, casare în parte a deciziei recurate, exclusiv în ce priveşte respingerea apelului formulat de aceasta împotriva sentinţei civile nr. 339/21.06.2022, şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înaintată la dosarul cauzei la 26 iunie 2023, intimatele-reclamante au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea ca fiind temeinică şi legală a deciziei recurate. Cu referire la criticile cirscumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au învederat, în esenţă, că recurenta-pârâtă, în realitate, critică parţial decizia instanţei de apel, ignorând considerentele prin care s-a statuat că nu s-ar putea reţine vreo neexecutare în sarcina acestora din perspectiva aducerii de know-how Asocierii, în condiţiile în care pârâta, în calitate de lider, era singura căreia îi revenea obligaţia de a le solicita în mod expres participarea la derularea activităţilor ce urmau a se efectua în comun.

De asemenea, intimatele au susţinut că recurenta trunchiază raţionamentul şi analiza instanţei de apel, întrucât Curtea nu s-a mărginit în a analiza îndeplinirea de către acestea doar a obligaţiei stipulate la art. 2.1. din Acord (participarea la procedura de licitaţie) ci, dimpotrivă, a analizat inclusiv îndeplinirea obligaţiei asumate prin art. 2.2 (derularea în comun a Contractului de concesiune). În privinţa experienţei acestora/a know-how-ului au precizat că nu a fost adusă/adus formal, făcând trimitere la rapoartele depuse la dosarul cauzei dovedind contribuţia efectivă. Totodată, au arătat că referirile recurentei la principiile şi normele ce guvernează materia achiziţiilor publice sunt, pe de o parte, străine cauzei, iar pe de altă parte, neîntemeiate prin raportare la conţinutul concret al deciziei, dat fiind că litigiul nu derivă din achiziţia publică sau din derularea Contractului de concesiune.

Cât priveşte pretinsa motivare contradictorie, au solicitat respingerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ca neîntemeiat, întrucât recurenta adaugă în mod nepermis considerentelor instanţei de apel, susţinând că s-ar fi avut în vedere, pentru respingerea excepţiilor procesuale invocate, obligaţii succesive reciproce ale părţilor, contrar considerentelor reale ale Curţii.

Prin rezoluţia din 17 august 2023 s-a fixat termen în şedinţă publică la 21 noiembrie 2023, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată din 21 noiembrie 2023, recurenta-pârâtă a depus concluzii scrise în susţinerea motivelor de recurs, iar, cu referire la argumentele prezentate de intimatele-reclamante prin întâmpinarea comună, a solicitat înlăturarea acestora, întrucât nu privesc obiectul recursului, ci antamenează în mod nepermis fondul litigiului.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În fundamentarea recursului său, în esenţă, recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel susţinând, pe de o parte, că aceasta conţine motive contradictorii (pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.), iar pe de altă parte, că au fost încălcate normele de drept material (pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.), cu referire la art. 251-256 Codul comercial, art. 977-985 C. civ. din 1864 (privind interpretarea contractului), art. 7 alin. (1) pct. 15 din Codul fiscal din 2003 (privind definiţia noţiunii de "know-how"), respectiv normele juridice şi principiile în materia achiziţiilor publice.

Nu poate fi primită critica subsumată motivului de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., text de lege care permite casarea unor hotărâri numai atunci când când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu este fondat.

Invocând existenţa unor motive contradictorii, recurenta a susţinut că instanţa de apel, deşi a reţinut că asociaţii au obligaţii reciproce succesive, pe durata continuă a Asocierii, atunci când a motivat respingerea excepţiilor procesuale invocate, totuşi, cu privire la soluţia pronunţată pe fondul litigiului considerentele instanţei de apel ar conduce la concluzia că intimatele-reclamante au avut obligaţii uno ictu de a contribui cu experinţă similară la momentul participării la procedura de atribuire a Contractului de concesiune.

Critica nu este întemeiată deoarece contradicţia la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atunci când priveşte doar considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că soluţia adoptată de instanţă nu poate fi considerată a fi motivată deoarece unele considerente susţin temeinicia acesteia iar altele, cuprinse în aceeaşi hotărâre, susţin netemeinicia ei. De asemenea, tot o motivare contradictorie există şi în ipoteza în care se reţine, în considerentele hotărârii adoptate, caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc. Niciuna din aceste ipoteze nu se regăseşte în litigiul de faţă.

În realitate, prin decizia atacată prima instanţă de control judiciar nu a făcut altceva decât să explice, pe de o parte, de ce apelul reclamantelor nu poate fi admis cu privire la excepţiile prescripţiei şi tardivităţii invocării excepţiei de neexecutare a contractului, respectiv a dreptului de a cere rezilierea Acordului de asociere, iar pe de altă parte, de ce pe fondul litigiului nu se poate reţine o neexecutare a contractului din partea reclamantelor, concluzionând că pârâta, în calitate de lider al asocierii, a derulat Contractul de concesiune fără a cerere sprijinul constant şi continuu al reclamantelor în conformitate cu clauzele Acordului de asociere, considerând unilateral că, în aceste condiţii, nu li se cuvine nici participarea la beneficiile anuale.

Mai exact, pe de o parte, respingerea excepţiei prescripţiei/tardivităţii invocării excepţiei de neexecutare a contractului s-a fundamentat pe aspectul că, sub reglementarea C. civ. din 1864 a fost recunoscută regula imprescriptibilităţii excepţiei, iar, în cauză, fiind în discuţie o apărare de fond, aceasta putea fi ridicată oricând, nefiind incident, aşadar, termenul general de prescripţie de 3 ani. Cât priveşte soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei/tardivităţii dreptului de a solicita rezilierea Acordului de asociere, se constată că instanţa de apel s-a întemeiat pe un considerent care a avut la bază susţinerile pârâtei.-recurente. În acest sens, instanţa de apel a subliniat că, întrucât în litigiu pendinte este vorba despre un contract cu executare succesivă iar titularul cererii de reziliere (pârâta) se prevalează de o neexecutare continuă începând cu anul 2014, respectiv 2015, fără a arăta dacă şi când a solicitat executarea obligaţiilor în continuare şi s-ar fi lovit de un refuz cu consecinţa reţinerii efective a unei neexecutări culpabile a obligaţiei de către reclamante, aceasta ar fi avut posibilitatea să solicite oricând executarea obligaţiilor pe parcursul contractului şi, aferent fiecărei neexecutări, să ceară rezilierea.

Prin urmare, se constată că, deşi instanţa de apel a reţinut doar că, în cauză, este vorba despre un contract cu executare succesivă, recurenta adaugă noi elemente considerentelor şi realizează o interpretare proprie, pentru ca apoi să susţină că instanţa de apel, în fundamentarea soluţiei de respingere a excepţiilor invocate, ar fi avut în vedere obligaţii succesive şi reciproce ale părţilor. Or, nu acesta este considerentul reţinut de instanţa de prim control judiciar.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei, argumentele reţinute de instanţa de apel pe fondul cauzei cu privire la excepţia de neexecutare a contractului din partea reclamanetelor au fost, în esenţă, în sensul că acestea s-au obligat să aducă aport know-how aferent activităţilor specifice atât în faza de participare la procedura de achiziţie publică pentru câştigarea Contractului de concesiune, cât şi ulterior pe parcursul derulării acestuia, precum şi faptul că, în condiţiile în care liderul asocierii şi cel care şi-a asumat contribuţia financiară necesară derulării Contractului de concesiune era pârâta, punerea la dispoziţie de către reclamante a know-how-ului pe parcursul executării Contractului trebuia să le fie solicitată, or pârâta nu a invocat că ar fi solicitat reclamantelor furnizarea know-how-ului iar acestea ar fi refuzat, ci a susţinut doar că reclamantele trebuiau să îşi aducă contribuţia în mod continuu.

Aceste considerente nu denotă faptul că instanţa de apel ar fi reţinut în sarcina reclamantelor obligaţii uno ictu de a contribui cu experienţă similară exclusiv la momentul participării la procedura de atribuire a Contractului de concesiune, dimpotrivă, a statuat că acestea s-au obligat să-şi aducă aportul constând în know-how-ul necesar participării la procedura de achiziţie publică în vederea atribuirii Contractului de concesiune, dar şi ulterior, în ipoteza câştigării Contractului, pe parcursul derulării acestuia.

Aşa fiind, nu se poate susţine cu temei că există o poziţie contradictorie între argumentele instanţei de apel în susţinerea soluţiei de respingere a excepţiilor procesuale invocate şi soluţia pronunţată pe fondul litigiului, raţionamentul instanţei fiind nu numai necontradictoriu, ci şi lămuritor, recurenta adaugând în mod nepermis elemente considerentelor deciziei instanţei de apel.

În consecinţă, nu poate fi primită nici solicitarea de înlăturare din cuprinsul deciziei recurate a pretinselor considerente prin care s-ar fi reţinut că este suficient ca reclamantele să fi contribuit la momentul participării la licitaţie prin experienţa similară, atât timp cât sunt străine deciziei recurate.

În ceea ce privesc criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acestea nu pot fi primite. Astfel, textul de lege are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, însă fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 251-256 Codul comercial recurenta reproşează instanţelor devolutive faptul că, prin interpretarea dată, au înlăturat caracterul sinalagmatic şi cu executare succesivă a Acordului de asociere şi l-au lipsit de trăsăturile specifice unui Contract de asociere în participaţiune, deoarece au considerat în mod greşit că obligaţiile asociaţilor nu sunt reciproce şi interdependente, respectiv că reclamantele şi-ar fi epuizat obligaţiile cu privire la Asociere prin participarea cu experienţa similară la licitaţia publică organizată pentru atribuirea Contractului de concesiune.

Criticile nu sunt întemeiate întrucât nu se relevă încălcarea prevederilor referitoare la regimul juridic al Asocierii în participaţiune reglementat de Codul comercial, act normativ în vigoare la data încheierii Acordului de asociere în participaţiune nr. x/23.08.2010, instanţa de apel reţinând în mod judicios, în urma analizării clauzelor Acordului de asociere, că părţile semnatare s-au asociat pentru a participa la procedura de achiziţie şi a desfăşura în comun contractul câştigat, respectiv că nu s-au obligat una faţă de cealaltă să presteze anumite servicii, ci s-au obligat, fiecare, numai să aducă aportul său pentru participarea la procedura de selecţie şi pentru derularea în comun a Contractului de concesiune, stabilind şi modul de repartizare a beneficiilor sau pierderilor rezultate din aceste activităţi.

Contrar susţinerilor recurentei, un contract de asociere în participaţiune nu presupune, prin esenţa, sa ca fiecare parte a asocierii să îşi asume obligaţii succesive în derularea asocierii.

Astfel, art. 251 din fostul Codul comercial, în vigoare la data încheierii acordului dintre părţi, prevede că "asociaţiunea în participaţiune are loc atunci când un comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor persoane ori societăţi o participaţiune în beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni, sau chiar asupra întregului comert".

Relevante în economia litigiului sunt însă dispoziţiile art. 255 din fostul Codul comercial, la care recurenta nu face trimitere, dar care consacră libertatea părţilor de a configura obligaţiile care le revin, întinderea şi modul lor de executare. Acest text de lege statuează că, "afară de dispoziţiunile articolelor precedente, convenţiunile părţilor determină forma, întinderea si condiţiunile asociaţiunei", lăsând libertate părţilor să determine conţinutul obligaţiilor pe care şi le asumă, întinderea lor şi modul lor de executare.

Pe de altă parte, contrar construcţiei prezentate de către recurentă, Înalta Curte notează că raţionamentul instanţei de prim control judiciar nu conduce la concluzia reţinerii împrejurării că reclamantele şi-ar fi epuizat obligaţia de a contribui la Asociere chiar înainte de începerea derulării Contractului de concesiune sau că latura esenţială a contribuţiei acestora ar fi fost experienţa similară fără de care nu s-ar fi putut câştiga procedura de licitaţie, respectiv că simpla căştigare a procedurii face dovada faptului că reclamantele şi-au îndeplinit obligaţiile.

Dimpotrivă, examinarea considerentelor instanţei de apel relevă recunoaşterea caracterului juridic de contract cu executare succesivă a Acordului de asociere, precum şi a intenţiei comune a părţilor contractante de a derula în comun Contractul de concesiune (afectio societatis), fiind reţinut că reclamantele s-au obligat să aducă drept aport know-how aferent activităţilor specifice atât în faza de participare la procedura de achiziţie publică pentru câştigarea Contractului de concesiune, cât şi ulterior derulării acestuia, iar pârâta s-a obligat să aducă resursele financiare necesare derulării Contractului de concesiune.

De asemenea, în valorificând dispoziţiile art. 6 din Acord (Condiţiile de administrare şi conducere a Asocierii), instanţa de apel a statuat în sensul că, de vreme ce părţile au convenit ca pârâta să fie liderul asocierii, să reprezinte asocierea în raport cu autoritatea contractantă, să ţină evidenţele contabile ale asocierii şi să îşi asume riscurile financiare pe parcursul derulării contractului, aceasta era cea care derula practic contractul, fiind în legătură directă cu autoritatea contractantă, astfel că, ori de câte ori considera că era nevoie de aportul celorlalţi asociaţi trebuia să îl solicite pentru bunul mers al relaţiilor contractuale.

Totodată, în urma analizării prevederilor art. 4 din Acord (Repartizarea beneficiilor), în varianta modificată prin actul adiţional, curtea de apel a constatat că se vorbeşte doar despre repartizarea beneficiilor nu şi a pierderilor, activităţile comune nemaifiind desfăşurate de asociaţi, întrucât se face referire exclusiv la activităţile comune care vizau, în contextul dat, derularea Contractului de concesiune, şi a conchis în sensul că repartizarea beneficiilor nu era condiţionată de îndeplinirea de către reclamante a unor obligaţii asumate prin Acord de a presta anumite activităţi concrete în cadrul Contractului de concesiune, câtă vreme părţile au prevăzut automat repartizarea beneficiilor din activităţile comune desfăşurate de asociaţi, pe toată durata contractului, fiind menţionat procentul de 5%, dar nu mai puţin de 40.000 euro din beneficii, plătibil în fiecare an.

În condiţiile în care din cuprinsul Acordului de asociere nu rezultă că părţile contractante au agreat o procedură de lucru în baza căreia urmau să desfăşoare în comun activităţile în vederea aducerii la îndeplinire a Contractului de concesiune şi nici nu au condiţionat distribuirea beneficiilor în funcţie de eventuale activităţi lucrative ce urmau a se desfăşura, Înalta Curte constată că interpretarea dată de instanţa de apel clauzelor Acordului de asociere este corectă, dispoziţiile art. 977-985 C. civ. de la 1864, privind interpretarea contractului, fiind respectate.

În egală măsură, se reţine că prevederea contractuală cuprinsă în art. 4, prin care părţile au convenit asupra modalităţii de rapartizare anuală a beneficiilor, este expresia libertăţii lor de voinţă şi se impune cu putere de lege în conformitate cu dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864 corelate cu art. 251 şi art. 255 Codul comercial.

Totodată, câtă vreme instanţa de apel, în urma analizării situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat, a conchis în sensul că nu se poate reţine o neexecutare a Asocierii din partea reclamantelor deoarece pârâta, în calitate de lider, a derulat contractul fără a le cere asociaţilor secunzi sprijinul în executarea Contractului de concesiune şi a considerat în mod unilateral că nu li se cuvin nici participarea la beneficiile anuale, se reţine că argumentele prezentate în susţinerea ipotezei privind încălcarea clauzei cuprinse în art. 7.1. lit. b) (Încetarea Acordului) întemeiată pe neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a activităţilor prevăzute la art. 2 de către reclamante nu pot fi primite.

În această privinţă, Înalta Curte subliniază că, în realitate, afirmaţiile concretizate în memoriul de recurs vizează modalitatea în care instanţele devolutive au interpretat clauzele Acordului de asociere şi nu o încălcare sau aplicare greşită a legii, aspect care, însă, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., excede limitelor căii extraordinare de atac a recursului.

Cât priveşte critica prin care se susţine că nu poate fi primit argumentul instanţelor devolutive în sensul că Acordul de asociere nu este un contract de prestări servicii şi, prin urmare, beneficiile nu sunt repartizate asociaţilor în schimbul prestării unor activităţi, întrucât Contractul de prestare de servicii nu este singurul contract sinalagmatic, iar Acordul de asociere este un contract numit, sinalagmatic şi cu executare succesivă astfel că acestuia nu este necesar să i se aplice, prin analogie, alte dispoziţiile legale, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată în condiţiile în care din considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel nu rezultă analizarea Acordului de asociere din perspectiva aplicării, prin analogie, a altor dispoziţii legale, ci chiar a celor care reglementează Asocierea în participaţiune, în speţă din perspectiva dispoziţiilor art. 251-256 Codul comercial

Astfel, se observă că, pornind de la susţinerile pârâtei formulate în faţa instanţei de fond şi a concluziei tribunalului potrivit căreia cota de profit anuală ce se cuvine reclamantelor nu reprezintă contravaloarea prestării de servicii, în discuţie nefiind un contract de prestare de servicii, curtea de apel, în urma analizării clauzelor Acordului de asociere, a constatat temeinicia acestei concluzii şi a reţinut că intenţia părţilor a fost aceea de a încheia o asociere în participaţiune.

În consecinţă, judicios a conferit aplicabilitate dispoziţiilor art. 251-256 Codul comercial, făcând referire şi la faptul că inclusiv din perspectiva dispoziţiilor art. 3 lit. p) şi r), art. 44 şi art. 204 alin. (1) din O.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, respectiv ale art. 127 alin. (10) Codul fiscal din 2003 şi ale Normei metodologice, pct. 791 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 44/2004, rezultă că, în cauză, este vorba despre o asociere în participaţiune şi nu contract de prestare de servicii.

Printr-o altă critică se susţine încălcarea art. 7 alin. (1) pct. 15 Codul fiscal din 2003 privind definiţia noţiunii de "know-how" argumentându-se, în esenţă, că, în mod neîntemeiat şi fără niciun fundament, instanţa de apel a restrâns noţiunea de "hnow-how" la noţiunea de "experienţă similară" şi a interpretat art. 2 şi art. 3 din Acordul de Asociere în sensul că intimatele-reclamantele ar fi fost obligate să participe doar la momentul participării la licitaţie publică pentru atribuirea Contractului de concesiune, prin experienţa similară, iar nu şi ulterior pe durata desfăşurării acestui contract.

Critica este neîntemeiată deoarece interpretarea dată de către recurenta-pârâtă considerentelor instanţei de apel prin care s-au cenzurat susţinerile acesteia conform cărora Acordul de asociere ar crea obligaţii interdependente şi reciproce, respectiv că reclamantele ar fi avut obligaţia de a asigura permanent know-how referitor la activităţile de exploatare, construire, proiectare, supervizare de depozite ecologice, iar în cazul neîndeplinirii acesteia nu aveau dreptul la beneficii, contravine conţinutului clauzelor contractuale aşa cum au fost ele interpretate de către instanţele de fond.

Analiza considerentelor instanţei de apel nu relevă, pe de o parte, o restrângere a noţiunii de "know-how" la cea de "experienţă similară", iar pe de altă parte, nici o greşită interpretare a art. 2 (Obiectul contractului) şi art. 3 (Contribuţia asociaţilor) din Acordul de asociere.

Astfel, se constată că instanţa, examinând motivele de apel formulate de pârâtă şi probatoriului administrat în cauză, a respins în mod judicios criticile acesteia reţinând, sub un prim aspect că, potrivit clauzelor Acordului, părţile s-au asociat pentru participarea la procedura de selecţie şi, în caz de câştigare, pentru derularea Contractului de concesiune, în timp ce reclamantele şi-au asumat obligaţia de a contribui exclusiv cu know-how. A explicat apoi, argumentat, de ce nu pot fi cenzurate considerentele tribunalului prin care s-a reţinut că, fără experienţa pe care o presupune tipul de aport convenit, participarea şi câştigarea procedurii de achiziţie de către pârâtă, în mod individual, nu ar fi fost posibilă.

Sub un al doilea aspect, a învederat că, atât timp cât liderul asocierii şi cel care şi-a asumat contribuţia financiară necesară derulării Contractului de concesiune era pârâta, dacă reclamantele ar fi trebuit să furnizeze know-how atât pentru participarea la procedură, cât şi pentru derularea ulterioară a Contractului de concesiune, atunci pârâta, ori de câte ori considera necesar sprijinul asociaţilor secunzi, trebuia să îl solicite, deoarece numai liderul asocierii ar fi putut identifica o atare necesitate.

De asemenea, curtea de apel reţinând că, prin motivele de apel formulate, pârâta nu a susţinut că le-ar fi solicitat reclamantelor furnizarea know-how-ului şi că acestea ar fi refuzat, ci doar a afirmat că acestea trebuiau să îşi aducă contribuţia în mod continuu, a statuat că reclamantele nu erau obligate, potrivit contractului, să întrebe în mod continuu liderul asocierii dacă este necesar să se apeleze la know-how-ul acestora, în condiţiile în care legătura cu autoritatea contractantă era în sarcina pârâtei.

Totodată, cu referire la contribuţia reclamantelor la Asociere, în raport de definiţia noţiunii de "know-how" din Codul fiscal, a învederat că acesta nu se poate materializa în documente justificative şi cheltuieli care să fie reţinute în evidenţele contabile ale Asocierii.

În consecinţă, se constată că instanţa de apel nu a afirmat că reclamantele şi-ar fi executat obligaţia de a contribui cu know-how la Asociere doar prin simplul fapt că au contribuit la îndeplinirea cerinţei minime de experienţă similară pentru participarea la licitaţie, cum eronat se susţine. Dimpotrivă, instanţa de apel a reţinut că pârâtă, fără asocierea reclamantelor cu experienţa pe care acestea o deţineau, nu ar fi putut participa şi câştiga individual licitaţia, precum şi faptul că aceasta, în calitate de lider al asocierii, în raport de clauzele Acordului, avea obligaţia de a le solicita asociaţilor sprijinul constând în know-how-ul pe care aceştia îl deţineau ori de câte ori considera că acesta era necesar pentru a aduce la îndeplinire Contractul de concesiune, concluzie întărită şi de probatoriul administrat în cauză.

În această privinţă, Înalta Curte subliniază că, de principiu, obligaţia unei părţi de a contribui cu "know-how" la derularea de către o altă parte, unei activităţi ce presupune ciclicitate pe parcursul mai multor ani, nu impune cu necesitate prestaţii succesive, având acelaşi conţinut concret, la diferite intervale de timp.

Cum, potrivit clauzei cuprinse în art. 6 din Acordul de asociere, recurenta-pârâtă, în calitate de lider al asocierii, a fost împuternicită să semneze Contractul de concesiune în numele şi pentru Asociere şi tot aceasta era cea care reprezenta asocierea în raport cu autoritatea contractantă, instanţa supremă reţine că aceasta era cea care cunoştea lucrările ce urmau a fi executate, astfel că, atât iniţierea activităţilor necesar a fi derulate în comun de către asociaţi, cât şi solicitarea sprijinului reclamantelor în vederea aducerii la îndeplinire a Contractului, reveneau pârâtei, aceasta având obligaţia de a coordona şi gestiona activitatea asocierii precum şi de a solicita intervenţia pârâtelor în ipoteza survenirii unor impedimente în derularea contractului care necesitau priceperea, cunoştinţele şi experienţa lor, adică "know-how" la care s-au obligat. Prin urmare, pârâta răspunde de administrarea Asocierii, aceasta având inclusiv obligaţia de a distribui beneficiile asociaţilor, astfel cum aceştia au agreat prin Acordul de asociere adiţionat.

În egală măsură, analiza clauzele Acordului cuprinse în art. 2 (Obiectul Acordului de asociere) şi art. 3 (Contribuţia părţilor), atestă corecta interpretare a acestora de către instanţa de apel, recurenta-pârâtă neputând opune intimatelor-reclamante excepţia de neexecutare a Acorului de asociere, în condiţiile în care aceasta, în calitate de lider, a derulat Contractul de concesiune fără a le cere sprijinul, considerând în mod unilateral că nu ar avea dreptul nici la beneficiile anuale.

Nu în ultimul rând, se susţine că decizia recurată a fost pronunţată în vădită contradicţie cu regulile şi principiile în materia achiziţiilor publice, transformând Asocierea într-o entitate constituită pur formal pentru a îndeplini în mod aparent cerinţele minime de atribuire a Contractului de concesiune.

Critica este însă neîntemeiată. Cum litigiul pendinte derivă din executarea Acordului de asociere nr. 265/23.08.2010 şi nu din materia achiziţiilor publice ori din derularea Contractului de concesiune nr. x/26.07.2012, Înalta Curte reţine că referirile recurentei-pârâte la regulile şi principiile în materia achiziţiilor publice precum şi trimiterile la dispoziţiile O.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, ale Directivelor 18/2004 şi 24/2004, respectiv la practica judiciară şi la jurisprudenţa C.J.U.E. în materie de achiziţii publice sunt străine cauzei, din considerentele deciziei recurate neputându-se deduce că instanţa de apel, în soluţionarea cauzei, ar fi avut în vedere regulile şi principiile în materia achiziţiilor publice.

Faţă de cele precizate, Înalta Curte subliniază că nu poate fi reţinută, ca argument de nelegalitate a hotărârii recurate, pe de o parte, motivarea contradictorie, iar pe de altă parte, împrejurarea că normele materiale privind regulile de interpretare a contractului ar fi fost aplicate de o manieră în care a fost nesocotită voinţa părţilor şi care nu corespunde naturii Acordului de asociere, câtă vreme dezlegarea oferită de instanţa de apel clauzelor Acordului de asociere este legală sub acest aspect, iar construcţia prezentată de recurenta-pârâtă nu poate conduce la o altă concluzie.

Prin urmare, Înalta Curte nu va primi criticile de pretinsă nelegalitate susţinute de recurentă şi, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului pârâtei, îl va respinge ca atare.

În ce priveşte cererea intimatelor-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la filele x al dosarului de recurs, factura fiscală seria x nr. x din 16.11.2023, respectiv extrasul de cont nr. 217 din 16.11.2023, atestă efectuarea de către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 14.786,05 RON.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, pronunţată în cauză, recurenta-pârâtă fiind în culpă procesuală şi, astfel, în situaţia de a datora cheltuieli de judecată celeilalte părţi, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentei-pârâte C. S.A. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 14.786,05 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 125/A-COM din 29 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.A. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 14.786,05 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.