Witness admissibility via tacit consent and scope of cassation review for contract interpretation errors in sale of equipment

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului cu care a fost învestită, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă la 16.12.2020, sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 571.200 RON, reprezentând contravaloarea utilajelor de panificaţie livrate pârâtei, sumă ce se va actualiza cu indicele ratei de inflaţie şi la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

La 10.02.2021 pârâta a formulat cerere reconvenţională, având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 85.243,94 RON, plus T.V.A, care, prin încheierea din 15.07.2021, a fost respinsă ca inadmisibilă.

Prin sentinţa nr. 14/25.01.2022, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a respins ca nefondate acţiunea principală şi cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia nr. 296/19.12.2022, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea nr. 36/29.12.2022, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 5.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din 13.03.2020, sumă ce se va actualiza cu indicele ratei de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, 11.12.2020 şi până la data plăţii efective a debitului, a admis în parte cererea apelantei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.119,43 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în prima etapă procesuală şi în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi, după rejudecare, admiterea apelului promovat de aceasta împotriva sentinţei primei instanţe şi schimbarea acesteia, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii.

În susţinere, după prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al cauzei, recurenta a arătat, sub un prim aspect, că dispoziţiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ. nu erau aplicabile în cauză, de vreme ce aceasta s-a opus administrării probei cu audierea martorului C., angajat al intimatei, pentru care exista o situaţie de incompatibilitate şi nu şi-a exprimat acordul, expres sau tacit, cu privire la administrarea acestei probe.

Din această perspectivă, a apreciat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură instituite de acest text de lege, a căror nerespectare este sanţionată cu nulitatea actului de procedură, potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

A mai subliniat că declaraţia acestui martor este vătămătoare, în măsura în care a fost determinantă în formarea convingerii instanţei de prim-control judiciar în sensul că recurenta a vândut intimatei doar un cuptor, ca deşeu sau pentru piese de schimb şi că preţul convenit de părţi ar fi fost 5.000 euro; astfel, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În continuare, recurenta a criticat decizia atacată şi prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1.240 C. civ., coroborate cu cele ale art. 1.270 C. civ.

Astfel, a afirmat că pentru lămurirea cauzei era necesar să fie analizate două aspecte, obiectul şi preţul contractului încheiat între părţi, în concordanţă cu voinţa acestora.

Cu privire la primul element, recurenta-reclamantă a precizat că părţile au avut poziţii divergente asupra acestuia, întrucât, pe de o parte, ea a susţinut că a vândut bunuri în stare de funcţionare, având reprezentarea că acestea vor fi utilizate de intimata-pârâtă pentru desfăşurarea activităţii sale, iar, pe de altă parte, aceasta din urmă a afirmat că respectivele bunuri s-au vândut ca deşeuri sau piese de schimb, invocând starea degradată a acestora.

De asemenea, a susţinut că, în mod greşit instanţa de prim-control judiciar a reţinut că nu s-a făcut dovada certitudinii produselor vândute, din perspectiva faptului că acestea nu au fost enumerate în avizele de însoţire a mărfii aflate la dosar, în măsura în care în cadrul interogatoriului administrat intimatei în apel, aceasta a recunoscut discuţiile purtate de fostul administrator al acestei societăţi cu recurenta în privinţa vânzării bunurilor, discuţii expuse în cererea de apel, iar intimata nu a contestat faptul că produsele livrate ar fi fost cele indicate în acţiunea introductivă.

Potrivit recurentei, provenienţa bunurilor a fost probată, precum şi valoarea şi data de achiziţie a acestora, respectiv octombrie 2018, martie 2019 şi iulie 2019, apropiată datei transferului proprietăţii asupra bunurilor către intimată. Pe aceste premise, a considerat că aplicarea prezumţiei judiciare fundamentată pe practicile statornicite între părţi şi pe uzanţele profesioniştilor în domeniu, putea releva că bunurile nu s-au vândut ca deşeuri, ci ca bunuri utilizabile.

Referitor la preţul contractului, a arătat că bunurile au fost vândute în schimbul unui preţ similar cu cel de achiziţie. Prin urmare, a apreciat că apărarea intimatei, conform căreia acordul părţilor a fost ca bunurile să se vândă la un preţ de 5.000 - 6.000 euro, de 20 ori mai mic decât cel facturat, nu putea fi primită.

Mai mult, recurenta a susţinut că factura aferentă bunurilor vândute i-a fost comunicată intimatei prin poştă electronică, conform dovezii aflate la dosar, la adresa de e-mail utilizată de aceasta în mod curent, dar şi prin poştă, aceasta refuzând să o primească.

A subliniat că apărările şi conduita procesuală a intimatei au fost contradictorii pe tot parcursul procesului, în condiţiile în care a susţinut, pe de o parte, că nu ar fi primit factura sus-indicată, iar, pe de altă parte, că bunurile ar fi fost livrate în stare degradată sau că s-ar înscrie în fals, demers la care a renunţat.

A mai arătat că, în mod eronat s-a stabilit că factura sus-menţionată nu a fost comunicată intimatei, omiţându-se că aceasta a fost transmisă prin e-mail şi că instanţa de apel a ignorat principiul conform căruia nimeni nu îşi poate invoca propria culpă în susţinerea intereselor sale, atât timp cât intimata a refuzat să ridice factura originală de la oficiul poştal, în pofida avizării sale.

De asemenea, în susţinere, a arătat că raportat la art. 1.266 alin. (2) teza finală C. civ. şi la conduita părţilor ulterior încheierii contractului, instanţa de apel ar fi trebuit să reţină că intimata a avut reprezentarea preţului facturat, în lipsa contestării facturii şi că aceasta a căutat mijloace de a eluda obligaţia de plată ce îi incumba, refuzând să primească documentul original.

Conchizând, a subliniat că a făcut dovada existenţei raportului juridic obligaţional în virtutea căruia aceasta s-a obligat a vinde bunurile în litigiu, iar intimata să le achiziţioneze şi să achite preţul, aşa cum acesta este menţionat în factura nr. x/13.03.2020.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

Un prim set de critici formulate împotriva hotărârii atacate vizează modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care recurenta, în faţa primei instanţe, s-ar fi opus administrării probei cu audierea martorului C., angajat al societăţii intimate-pârâte.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte remarcă faptul că, în prima etapă procesuală, pentru combaterea acţiunii, intimata a solicitat, printre alte probe, şi audierea martorului sus-menţionat. La termenul din 19.10.2021, reprezentantul convenţional al reclamantei, recurentă în prezenta fază procesuală, a arătat că se opune administrării probei testimoniale, motivat de faptul că nu este pertinentă, concludentă şi utilă cauzei.

Prin memoriul de apel, reclamanta a criticat, printre altele, măsura dispusă de către prima instanţă cu privire la proba cu martori încuviinţată pârâtei, susţinând că ea nu a fost de acord cu audierea martorului, întrucât acesta era angajat al pârâtei, astfel că, în temeiul art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., această probă nu trebuia încuviinţată, fiind inadmisibilă. Asupra acestui motiv de apel, instanţa de prim-control judiciar a apreciat că susţinerile reclamantei au fost formulate omisso medio şi cu depăşirea termenului legal pentru invocarea lor, în condiţiile în care reprezentantul convenţional al reclamantei s-a opus administrării probei în discuţie pentru alte motive decât cele sesizate în apel.

Această dezlegare este corectă, fiind dată cu respectarea normelor legale criticate.

Astfel, potrivit art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., "Nu pot fi martori: (...) cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi; (...)".

Totuşi, alin. (2) al acestui text de lege permite ca părţile să convină, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori şi respectivele persoane. Incapacitatea persoanelor aflate în duşmănie sau în legături de interese cu una dintre părţi de a depune mărturie a fost stabilită de legiuitor exclusiv în interesul părţilor litigante, împrejurare care impune ca partea în favoarea căreia a fost consacrată o astfel de interdicţie să formuleze obiecţiuni cu privire la audierea acestor persoane.

Cu alte cuvinte, constituie o piedică legală pentru ascultarea respectivei persoane în proces, împrejurarea ca partea interesată să ridice obiecţiuni în privinţa audierii.

Relevante în acest sens sunt şi statuările Curţii Constituţionale din decizia nr. 738/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326/13.04.2018, aplicabilă în speţă pentru identitate de raţiune, în evaluarea constituţionalităţii dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 1 şi alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, (...) o probă inadmisibilă, prevăzută ca atare de o normă legală, nu va putea fi încuviinţată de instanţă, însă, având în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. care consacră rolul activ al judecătorului în probaţiune, precum şi faptul că norma legală criticată instituie o interdicţie relativă, care poate fi înlăturată de convenţia părţilor, judecătorul nu poate respinge din oficiu cererea de probă, ci numai dacă partea interesată se opune în acest sens".

În atare condiţii, atitudinea procesuală a apărătorului reclamantei care, la termenul din 19.10.2021, a arătat că se opune cererii de administrare a probei cu audierea martorului din perspectiva neîndeplinirii cerinţelor de utilitate, concludenţă şi relevanţă pentru soluţionarea procesului, nu echivalează cu opoziţia părţilor la ascultarea martorului, potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât motivele care puteau atrage aplicarea acestei ipoteze nu au fost aduse la cunoştinţa instanţei la momentul încuviinţării probei, relaţia dintre martor şi pârâtă fiind sesizată abia în calea de atac devolutivă.

Aşa fiind, instanţa de recurs apreciază că administrarea probei cu martorul D. nu vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât, faţă de caracterul de ordine privată al acestei norme legale, opoziţia recurentei ar fi trebuit să fie expresă şi manifestată cel mai târziu înainte de audierea martorului. Or, în condiţiile în care reclamanta, care a beneficiat, de altfel, de asistenţă juridică, a fost prezentă la termenul din 19.10.2021 în faţa primei instanţe, fără să se opună audierii, în acord cu art. 315 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în cauză a intervenit o convenţie tacită a părţilor sub acest aspect.

Mai mult, fiind în prezenţa unei nulităţi relative, determinată de interesul particular al părţilor protejat de norma în discuţie, aceasta putea fi invocată doar de partea interesată, potrivit art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ. Prin urmare, faţă de contextul procesual, această chestiune trebuia sesizată la termenul la care s-a săvârşit, astfel că, în mod corect instanţa de prim-control judiciar a stabilit că respectivele aspecte nu pot fi deduse judecăţii direct în apel, faţă de prevederile legale citate, reclamanta fiind decăzută aşadar din dreptul a invoca neregularitatea procedurală.

În atare condiţii, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel referitoare la administrarea probei în discuţie, este legală, sens în care susţinerile recurentei subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. urmează a fi înlăturate.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta reproşează instanţei de apel nerespectarea dispoziţiilor art. 1.240 C. civ., raportate la cele ale art. 1.270 şi art. 1.266 alin. (2) teza finală C. civ., din perspectiva nestabilirii corecte a obiectului şi preţului vânzării.

Analizând criticile dezvoltate în susţinerea acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că viciul de nelegalitate imputat deciziei atacate este invocat de către autoarea căii de atac prin prisma valorificării greşite de către instanţa de prim-control judiciar a unor elemente factuale şi probatorii ale cauzei, care, potrivit recurentei, relevau faptul că obiectul contractului de vânzare dintre părţi a fost reprezentat de bunuri utilizabile în desfăşurarea activităţii intimatei, şi nu piese de schimb sau deşeuri, iar preţul vânzării era cel menţionat în factura nr. x/13.03.2020.

Or, aceste susţineri nu pot fi circumscrise motivelor de casare statuate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, potrivit acestui text de lege, limitele controlului judiciar în recurs sunt limitate la aspecte de nelegalitate, şi nu de temeinicie.

Astfel, criticile privind modul în care instanţa de apel a analizat şi a apreciat probele şi conduita părţii intimate, în scopul stabilirii situaţiei de fapt, respectiv a condiţiilor vânzării intervenite între părţi, excedează motivului de casare invocat, în recurs nefiind permisă reevaluarea celor două elemente, în actualul context legislativ; numai instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere asupra probelor administrate în cauză şi este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora.

Simpla neconcordanţă dintre situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi teza prezentată de recurentă nu are aptitudinea să declanşeze controlul judiciar de legalitate al deciziei din apel, în lipsa unor argumente de nelegalitate, care să permită reformarea hotărârii atacate, decurgând din "încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", şi nu din statuarea în fapt de către instanţa de apel, pe baza probelor administrate.

Totodată, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei privind nerespectarea voinţei părţilor în stabilirea condiţiilor vânzării sunt invocate direct în recurs, omisso medio, astfel că, în temeiul art. 488 alin. (2) C. proc. civ., acestea vor fi înlăturate de la examenul de legalitate al decizie recurate.

Faţă de toate considerentele ce preced, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate invocate, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, context în care, în raport de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentei, ca parte căzută în pretenţii, cheltuielile de judecată solicitate de aceasta, în prezenta cale extraordinară de atac, vor rămâne în sarcina sa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 296/19.12.2022, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2023.