Validity of minimum revenue guarantee clause in commercial participation agreement and limits on partial contractual nullity

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2023

Asupra recursurilor, din actele dosarului, reţine următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03 iunie 2019 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub dosar nr. x/2019 reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate cuantumul total al veniturilor realizate de asociere, conform obiectului de activitate, începând cu data intabularii investiţiilor efectuate de pârâtă (noiembrie 2009), să stabileacă cuantumul de 20% din veniturile realizate de asociere, care îi revin reclamantei, pentru perioada noiembrie 2009 şi până la data cererii, prin efectuarea unei expertize financiar-contabile, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumelor astfel rezultate şi, totodată, să oblige pârâta la plata sumei de 11.642.238 RON, reprezentând cota de 20% din venitul brut realizat, aferentă anilor 2016-2017, conform calculului realizat, în baza situaţiilor financiare de pe site-ul ANAF.

De asemenea, au fost solicitate cheltuieli de judecată.

La 18 iunie 2019 reclamanta Compania Nationala De Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj a formulat cerere de modificare/precizare a cererii de chemare în judecată prin care a modificat obiectul petitului 1 al cererii şi a precizat obiectul petitului 2.

Cu privire la petitul 1, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să îi pună la dispoziţie evidenţa contabilă a asocierii şi documentele primare, respectiv balanţele şi bilanţurile contabile referitoare la asociere, vizate de organele financiare (aşa cum este prevăzut în art. 5.13 din contract) începând cu luna noiembrie 2009.

Referitor la petitul 2, reclamanta a arătat că obiectul cererii sale vizează stabilirea întinderii unei obligaţii contractuale şi care, la data precizării, nu poate fi cuantificată, ca urmare a nedepunerii documentelor de către pârâtă.

Prin încheierea din 5 martie 2020 Tribunalul Specializat Cluj a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Sucursalei Regionale de Căi Ferate Cluj, reţinându-se că, în cauză, calitatea de reclamantă aparţine Companiei Naţionale de Căi Ferate S.A.

De asemenea, a fost respinsă excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, reţinând că cererea a fost formulată prin consilier juridic mandatat în mod legal.

S-a luat act de faptul că reprezentantul pârâtei nu a mai susţinut excepţia lipsei calităţii procesuale active a Sucursalei Regionale de Căi Ferate Cluj.

Totodată, a fost amânată pronunţarea asupra excepţiei inadmisibilităţii formulării cererii de chemare în judecată cu privire la creanţele anterioare datei de 30.05.2017, invocată din oficiu.

Prin încheierea nr. 442/2020 din data de 19 martie 2020 Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia inadmisibilităţii invocată din oficiu, fiind respinsă ca inadmisibilă acţiunea în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantei a cotei de 20% din venitul brut realizat în perioada anterioară datei de 30.05.2017.

S-a dispus continuarea judecăţii cu privire la restul solicitărilor.

Prin sentinţa civilă nr. 774/2020 din data de 25 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj a fost admisă excepţia lipsei de interes, fiind respinsă ca lipsită de interes acţiunea în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei de a pune la dispoziţie reclamantei evidenţa contabilă a asocierii şi documentele primare, balanţe şi bilanţuri contabile referitoare la asociere, aferente perioadei anterioare datei de 30.05.2017.

S-a dispus continuarea judecăţii cu privire la restul solicitărilor.

Prin încheierea din 20 mai 2021 Tribunalul Specializat Cluja respins ca inadmisibil petitul 2 al cererii având ca obiect stabilirea cuantumului de 20% din veniturile realizate din asociere, care îi revin reclamantei, pentru perioda ulterioră datei de 30.05.2017, având în vedere că reclamanta avea la îndemână o acţiune în realizare.

Prin sentinţa civilă nr. 692/2022 din data de 31 martie 2022 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată, fiind obligată pârâta să pună la dispoziţia reclamantei documentele primare, balanţele şi bilanţurile contabile referitoare la asociere, vizate de organele financiare, aferente perioadei 31.05.2017-03.06.2019, potrivit art. 5.13 din contractul de asociere în participaţiune nr. x/20.02.2007.

Totodată, a fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cotei de 20% din venitul brut realizat în perioada 31.05.2017-03.06.2019.

A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 20 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru parţială.

De asemenea, s-a luat act de manifestarea de voinţă a pârâtei de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin sentinţa civilă nr. 1662/CC/2022 din data de 18 august 2022 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj a fost respinsă cererea formulată de reclamantă, având ca obiect lămurire dispozitiv, ca neîntemeiată.

2. Împotriva sentinţei civile nr. 692/2022 din data de 31 martie 2022 pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj a formulat apel principal reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj.

De asemenea, împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierii de şedinţă din 05.03.2020 a formulat apel incident pârâta A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 101/2023 din 23 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă au fost respinse apelurile formulate de reclamantă şi de pârâtă.

A fost respinsă cererea apelantei Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs principal reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea parţială a deciziei recurate.

De asemenea, s-a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat aplicarea greşită a art. 251 Codul comercial, art. 969 şi art. 1.513 C. civ., arătându-se că instanţele de fond au stabilit greşit că, potrivit art. 4.1. din contractul de asociere, reclamanta participă doar la beneficiile asocierii, pierderile fiind suportate numai de pârâtă, constatându-se greşit nulitatea absolută a acestei clauze, apreciată de instanţele de fond ca fiind o clauză leonină.

Dezvoltând aceste critici, recurenta a arătat că, din interpretarea clauzei, rezultă clar că şi-a asumat participarea inclusiv la pierderi, câtă vreme a acceptat un venit în procent minim de "nu mai puţin de 5.500 euro lunar", care este menit să acopere cel puţin în parte, folosinţa exclusivă a imobilului, aflat în proprietatea sa. Or, acest mod de împărţire a beneficiilor, stabilit prin contractul de asociere în participaţie, nu exclude participarea la pierderi şi nu nesocoteşte scopul şi condiţiile asocierii în participaţie conform art. 251 Codul comercial. Dimpotrivă, clauza art. 4.1 din contract reprezintă o modalitate de a reflecta, în profitul asocierii, cheltuielile necesare pentru utilizarea imobilului.

Potrivit recurentei, prin clauza art. 4.1 din contract, părţile, dând expresie principiului libertăţii de voinţă, prevăzut de art. 969 C. civ., au înlăturat posibilitatea ca toate pierderile asocierii să fie suportate doar de titularul imobilului.

A mai susţinut recurenta caracterul greşit al considerentelor prin care instanţele de fond au stabilit că dispoziţiile art. 4.1 din contractul de asociere în participaţiune sunt nule absolut, circumscriindu-se unei clauze leonine, în contextul în care această clauză este esenţială pentru contract, în absenţa ei contractul nemaiputând exista, întrucât prin ea se stabileşte preţul datorat de pârâtă pentru folosirea şi utilizarea imobilului. De asemenea, în condiţiile în care în contract nu este prevăzută o clauză expresă cu privire la participarea la pierderi, prin raportare la art. 1 alin. (2) Codul comercial, se impunea aplicarea prevederilor art. 1.511 C. civ.. Potrivit acestor din urmă dispoziţii, atunci când în contract nu este prevăzută partea de câştig sau de pierdere a fiecărui asociat, atunci acea parte va fi proporţională cu suma sau bunul adus ca aport.

În continuare, recurenta a susţinut că, potrivit art. 1.513 C. civ., este nul contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor ori prin care s-a stipulat că unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierdere, însă, în cauză, se afirmă o simplă disproporţie între prestaţii, ipoteză ce nu poate fi asimilată celei interzise de lege. Prin urmare, dispoziţiile art. 1.513 C. civ. nu sunt aplicabile, întrucât contractul de asociere în participaţiune nr. x/20.02.2007 prevede la art. 4.1 modul de împărţire a rezultatelor financiare, lunar, proporţional cu aportul fiecărui asociat, astfel 80% - pârâta şi 20% - reclamanta. Mai mult, procentul minim de 5.500 euro lunar prevăzut în favoarea reclamantei trebuie corelat cu obligaţia acesteia de a pune la dispoziţia pârâtei bunul imobil şi de a-i asigura folosinţa netulburată pe toată durata asocierii.

A mai criticat recurenta ignorarea caracterului comercial al contractului de asociere în participaţiune, reglementat de art. 251-256 Codul comercial şi a regulii potrivit căreia, interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după înţelesul literal al termenilor, în cauză fiind omis scopul asocierii dintre părţi.

O altă critică a vizat extinderea de către instanţele devolutive, în mod nelegal, a efectelor nulităţii asupra clauzei prevăzute de art. 4.1 din contract, în întregul său, cu toate că efectele nulităţii sunt doar parţiale, numai în ceea ce priveşte modalitatea convenită în legătură cu împărţirea pierderilor. Astfel, nulitatea produce efecte doar asupra clauzei care contravine unei dispoziţii legale, restul convenţiei rămânând în fiinţă atunci când clauza afectată de nulitate nu este esenţială în economia contractului.

Potrivit recurentei, instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe de anulare a clauzei art. 4.1 din contract, în întregime, a nesocotit şi principiul salvgardării contractului.

Recurenta a criticat, în cele din urmă, concluzia instanţei de apel potrivit căreia reclamanta a avut o conduită procesuală lipsită de interes în ceea ce priveşte completarea probaţiunii, deoarece nu a apelat la remediile procesuale oferite de art. 337 şi art. 338 C. proc. civ.. S-a arătat în acest sens că prin cererea de apel a învederat instanţei că a depus obiecţiuni la raportul de expertiză însă, în mod greşit, prima instanţa le-a respins, reţinând că sunt vag formulate. Or, în opinia reclamantei, raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză este incomplet, întrucât nu s-a ţinut cont de obiectivele încuviinţate de instanţă, astfel încât s-ar fi impus completarea acestuia.

La data de 23 iunie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata A. S.A., prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

De asemenea, au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Odată cu întâmpinarea, intimata A. S.A. a formulat şi recurs incident, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate, întrucât cererea introductivă a fost formulată de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă, fiind lovită de nulitate, raportat la prevederile art. 40 alin. (1), art. 56 alin. (3) coroborat cu art. 176 pct. 1, art. 178 alin. (1) şi art. 247 alin. (1) C. proc. civ.

În susţinerea motivelor de casare, s-a arătat faptul că acţiunea a fost introdusă de reclamanta Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj, entitate fără personalitate juridică, care a acţionat în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant al societăţii-mamă, acest fapt fiind confirmat chiar prin ratificarea actelor încheiate de sucursală în cursul procesului.

Recurenta a criticat şi considerentele instanţei de apel în ceea ce priveşte valabilitatea mandatului de delegare a puterii de reprezentare dat de directorul general al Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR S.A. către directorul sucursalei, atât din perspectiva încetării funcţiilor mandantului şi mandatarului indicaţi în procura notarială din 28.04.2009, cât şi din perspectiva principiului ocrotirii terţilor de bună-credinţă.

Reiterând teza lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei, recurenta a învederat că, potrivit art. 47 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. are statut de societate comercială pe acţiuni, fiindu-i aplicabile prevederile Legii nr. 31/1990, sens în care poate înfiinţa sucursale. Conform art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale, prin urmare, neavând personalitate juridică şi un patrimoniu propriu, sucursala nu deţine aptitudinea sau capacitatea juridică de a fi titulara unor drepturi sau obligaţii proprii.

Or, contrar celor reţinute de instanţa de apel, Sucursala Regională nu a făcut nicio menţiune în cuprinsul cererii de chemare în judecată referitoare la împrejurarea că acţionează în calitate de reprezentant al societăţii-mamă, aşa cum prevede art. 194 lit. b) C. proc. civ., toate datele de identificare indicate în antetul cererii aparţinând sucursalei.

A concluzionat recurenta că în cauză sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., deoarece instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, lipsa capacităţii de folosinţă a părţii fiind sancţionată cu nulitatea absolută, conform art. 56 alin. (3) C. proc. civ.

La data de 19 iulie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de recurenta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. cu privire la recursul incident, prin care s-a invocat excepţia netimbrării acestuia.

De asemenea, s-a solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat.

La data de 2 noiembrie 2023 recurenta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a depus note scrise.

4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursurile formulate în cauză, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., reţine următoarele considerente:

Prin recursul incident, aşa cum însăşi pârâta arată, aceasta reia criticile pe care le-a invocat şi în faţa primei instanţe, dar şi în faţa instanţei de apel, privitoare la formularea cererii de chemare în judecată de către o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă şi în lipsa unui mandat de reprezentare valabil, fapt ce atrage nulitatea cererii de chemare în judecată, critici pe care le-a încadrat în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta critică modalitatea în care instanţa de apel a respins apelul incident, confirmând raţionamentul primei instanţe, care a soluţionat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Sucursalei Regionale de Căi Ferate Cluj şi a respins excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată. De asemenea, criticile vizează şi considerentele instanţei de apel privitoare la mandatul de delegare a puterii de reprezentare acordat de reclamantă sucursalei.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, recurenta a expus propria analiză a actelor procedurale şi propriul raţionament, reiterând faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă de reclamanta Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj, entitate fără personalitate juridică, care a acţionat în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant al societăţii-mamă. Totodată, a susţinut şi caducitatea mandatului de delegare a puterii de reprezentare dat de directorul general al Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR S.A. directorului sucursalei, atât din perspectiva încetării funcţiilor mandantului şi mandatarului, indicaţi în procura notarială din 28.04.2009, cât şi din perspectiva principiului ocrotirii terţilor de bună-credinţă.

Faţă de aceste critici, Înalta Curte constată că pârâta şi-a fundamentat argumentaţia pe o situaţie factuală eronată, contrară celei reţinute de ambele instanţe devolutive. Astfel, atât prima instanţă de fond, cât şi instanţa de apel, în urma analizei înscrisurilor depuse la dosar pentru probarea aspectelor criticate de recurentă, respectiv: cererea de chemare în judecată, împuternicirea nr. x/2019 şi împuternicirea acordată consilierului juridic, au stabilit că acţiunea nu a fost formulată de către Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj în nume propriu, ci de către Compania Naţională de Căi Ferate S.A. prin mandatar.

În mod expres a arătat instanţa de apel că în cuprinsul cererii de chemare în judecată- fila x fond, la indicarea denumirii persoanei juridice care se pretinde reclamantă a dreptului afirmat s-a menţionat Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj. Apoi, în împuternicirea nr. x, anexată cererii de chemare în judecată la dosar fond vol. 1, se menţionează " Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti prin Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj.".

Pe baza acestor elemente de fapt, instanţa de apel a concluzionat că nu există nici o raţiune care să justifice indicarea denumirii Companiei în cuprinsul cererii de chemare în judecată, decât aceea că cererea nu a fost formulată de către Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj în nume propriu, ci în calitate de mandatar al societăţii-mamă CNCF CFR S.A., conchizând în sensul că exigenţele prevederilor art. art. 194 lit. b) C. proc. civ. au fost respectate.

Or, în acest context, recurenta-pârâtă deşi invocă aplicarea greşită a disp. art. 40 alin. (1), art. 56 alin. (3) coroborat cu art. 176 pct. 1, art. 178 alin. (1) şi art. 247 alin. (1) C. proc. civ., în realitate aceasta contestă concluziile la care a ajuns instanţa de apel ca urmare a interpretării înscrisurilor ataşate cererii de chemare în judecată, în sensul că cererea de chemare în judecată nu este formulată de reclamanta Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj în nume propriu, ci în calitate de mandatar.

Este evident că numai în ipoteza în care instanţele devolutive ar fi stabilit că cererea de chemare în judecată ar fi fost formulată de Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj în nume propriu, pârâta ar fi putut solicita cu succes anularea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană juridică fără capacitate de folosinţă, respectiv de o sucursală, în nume propriu. Or, câtă vreme evaluarea actelor de procedură depuse la dosar a impus concluzia formulării cererii de chemare în judecată de Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti, apare ca lipsită de fundament critica pârâtei în sensul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 40 alin. (1) C. proc. civ.

O altă critică formulată pe calea recursului incident vizează validitatea împuternicirii acordate de Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti Sucursalei Regională de Căi Ferate Cluj, recurenta criticând raţionamentul instanţei de apel privitor la caducitatea mandatului şi la mandatul aparent.

Instanţa de recurs constată că şi aceste critici sunt nefondate.

Aşa cum s-a precizat deja mai sus, instanţa de apel a evaluat înscrisurile ataşate cererii de chemare în judecată şi a stabilit că împuternicirea a fost acordată consilierului juridic de către directorul general al Companiei Naţionale de Căi Ferate S.A., stabilindu-se că acesta este şi preşedintele consiliului de administraţiei, are calitatea de a împuternici o altă persoană, respectiv pe consilierul juridic, iar cererea de chemare în judecată a fost confirmată de către preşedintele consiliului de administraţie, acesta fiind identic cu directorul general al reclamantei Compania Naţională de Căi Ferate S.A..

De asemenea, privitor la mandatul de delegare a puterii de reprezentare dat de Directorul General al CNCF CFR S.A. către Directorul Sucursalei Regionale s-a reţinut că simplul fapt că dl. B., care şi-a delegat puterile de reprezentare prin procura judiciară notarială de la data de 28.04.2009, cât şi directorul Sucursalei Regionale de Căi Ferate Cluj, nu mai exercită în prezent aceleaşi funcţii în cadrul CNCF CFR S.A. sau Sucursala Regională Cluj, nu atrage caducitatea mandatului, câtă vreme mandatul nu a fost revocat de următorul director în funcţie.

Critica pârâtei faţă de aceste considerente, care învederează caracterul intuituu personae al mandatului, este neîntemeiată, întrucât recurenta substituie persoanelor juridice, care au calitatea de mandant şi mandatar, persoanele fizice învestite în funcţia de director. Or, delegarea atribuţiilor şi competenţelor de reprezentare s-a realizat de către mandantul-persoană juridică Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti, fiind împuternicit mandatarul- Sucursala Regională Cluj, astfel că, independent de persoanele fizice învestite în funcţia de director, acest mandat este valabil atât timp cât nu a fost revocat.

În ceea ce priveşte criticile privitoare la mandatul-aparent şi ocrotirea terţilor de bună - credinţă, instanţa de recurs constată înţelegerea greşită de către pârâtă a considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel raportându-se în mod evident la terţii cu care societatea reclamantă se află în raporturi juridice încheiate prin actele organelor sale. Sunt astfel corecte concluziile instanţei de apel în sensul că toate actele încheiate de director sunt considerate valabile din punct de vedere juridic şi angajează societatea, chiar dacă mandatul ar fi încetat prin expirarea termenului.

De altfel, cum judicios a reţinut instanţa de apel, lipsa calităţii de reprezentant a Sucursalei Regionale de Căi Ferate Cluj putea fi complinită, conform prevederilor art. 82 C. proc. civ., prin acordarea unui termen scurt şi, numai în cazul neacoperirii lipsurilor, s-ar fi impus anularea cererii. Constatându-se însă depunerea înscrisurilor necesare probării calităţii de reprezentant, în mod corect a fost respins apelul incident şi din această perspectivă.

În consecinţă, reţinând că cererea de chemare în judecată a fost formulată de Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti prin mandatar, cu împuternicire valabilă, ataşată cererii de chemare în judecată şi că mandatul de reprezentare nu a devenit caduc, instanţa de apel a aplicat judicios dispoziţiile legale privitoare la condiţiile de exercitare a acţiunii civile şi la capacitatea procesuală de folosinţă, motivele de nelegalitate invocate de pârâtă sub acest aspect fiind nefondate.

Se mai constată că, deşi pârâta şi-a întemeiat cererea de recurs şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat nici o critică prin care să releve aplicarea sau interpretarea greşită a vreunei norme de drept material, astfel că acest motiv de casare a fost invocat formal.

Faţă de cele ce preced, potrivit art. 496 C. proc. civ., recursul incident va fi respins ca nefondat.

În continuare, Înalta Curte reţine că prin recursul principal reclamanta a invocat cazul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prevedere legală potrivit căreia hotărârea atacată va fi casată atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prima critică prezentată de recurenta-reclamantă, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la modalitatea în care instanţa de apel, confirmând raţionamentul primei instanţe, a constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 4.1 din contractul de asociere în participaţiune nr. x/20.02.2007.

Reclamanta a arătat că instanţele de fond şi de apel au interpretat eronat prevederile contractuale şi au aplicat greşit dispoziţiile art. 251 Codul comercial, art. 969 şi art. 1.513 C. civ., stabilind neîntemeiat că, potrivit art. 4.1. din contractul de asociere, reclamanta participă doar la beneficiile asocierii, pierderile fiind suportate numai de pârâtă, cu consecinţa constatării nulităţii absolute a acestei clauze, apreciată de instanţele de fond ca fiind o clauză leonină.

A susţinut reclamanta că o corectă interpretare a clauzelor contractuale ar fi impus concluzia că reclamanta nu şi-a atribuit totalitatea câştigului şi nici nu a fost scutită de la pierderi, acceptarea unui procent minim, de nu mai puţin 5.500 de euro lunar, reflectând tocmai participarea reclamantei la pierderi dincolo de acest prag. Altfel spus, părţile, conform principiului libertăţii contractuale, au plafonat pierderile la suma de 5500 de euro, menită să acopere în parte folosinţa exclusivă a imobilului. A subliniat recurenta că acest mod de împărţire a beneficiilor nu exclude participarea la suportarea pierderilor şi nu nesocoteşte scopul şi condiţiile asocierii în participaţiune prevăzute de art. 251 Codul comercial

Instanţa de recurs constată că aceste critici sunt întemeiate.

Natura contractului de asociere în participaţiune are un pregnant caracter comercial deoarece se încheie cu scopul vădit de a împărţi beneficiile şi pierderile unei afaceri comerciale. Din această cauză, Codul comercial a reglementat contractul de asociere în participaţiune, în cuprinsul art. 251-256 Codul comercial, norme reţinute corect şi de instanţa de apel. Aspectele de regim juridic referitoare la validitatea clauzelor din contractul de asociere în participaţiune, prin care un asociat şi-ar stipula totalitatea câştigurilor sau ar fi scutit de participare la eventuale pierderi, care nu sunt reglementate prin normele prevăzute de art. 251-256 Codul comercial, rezervate contractului de asociere în participaţiune, sunt supuse prevederilor art. 1513 C. civ. de la 1864, care reglementează obligaţiile între asociaţii din cadrul contractului de societate.

Ca urmare, atunci când se invocă nulitatea absolută a clauzei prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor sau este scutit de a participa la pierderi devine aplicabil art. 1513 C. civ. de la 1864.

Potrivit acestui text de lege, este nul contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor. Asemenea, nulă este convenţia prin care s-a stipulat ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierdere.

Clauza contractuală reclamată ca fiind contrară art. 1513 C. civ. se regăseşte la art. 4.1 din contract, intitulat "Repartizarea veniturilor" şi este redactată după cum urmează:

"Venitul realizat din obiectul de activitate al asocierii se va repartiza lunar între asociaţi şi va fi virat în conturile bancare ale fiecărui asociat în primele 15 zile de la încheierea calendaristică a lunii, după cum urmează:

- asociatul 1: 20% din venitul brut realizat, dar nu mai puţin de 5500 euro/luna la care se adaugă TVA-ul aferent, venit minim garantat, care în lipsa fondurilor asocierii va fi achitat de către asociatul 2;

- asociatul 2: 80% din venitul brut realizat, la care se adaugă TVA-ul aferent."

Este de observat că prin această clauză contractuală părţile au convenit modul de împărţire a rezultatelor financiare ale asociaţiei, raportând procentele cuvenite ambilor asociaţi la venitul brut realizat. În plus, pentru asociatul 1 s-a convenit ca cel puţin suma de 5.500 de euro lunar, plus TVA, să fie achitată din veniturile obţinute de asociere sau, în lipsa unor astfel de venituri, suma să fie achitată de asociatul 2.

Instanţa de recurs reţine că împărţirea câştigului altfel decât proporţional cu participarea la capitalul constitutiv al asocierii în participaţiune, este posibilă şi legală, întrucât niciun text de lege sau principiu de drept nu se opune ca beneficiile, dar şi pagubele fiecărui asociat, să fie determinate de voinţa părţilor contractante. Ceea ce legea interzice, calificând-o drept clauză leonină, este fie neparticiparea totală la pierderi, fie participarea vădit disproporţionată la profitul rezultat ca urmare a formei de asociere.

Din analiza de conţinut a clauzei din cuprinsul art. 4.1 din contract, prin prisma dispoziţiei art. 1513 C. civ. de la 1864, rezultă că ar fi intrat sub incidenţa regimului sancţionator al efectelor nulităţii doar prevederile relative la modalitatea de repartizare a pierderilor. Aceasta deoarece, doar în această privinţă clauza cuprinsă în art. 4.1 ar fi putut fi lovită de nulitate şi numai în partea prin care s-ar fi conveni că unul dintre asociaţi suportă eventualele pierderi înregistrate de rezultatul financiar al asociaţiei, iar celălalt participant nu suportă eventualele pierderi.

Or, din conţinutul clauzei nu rezultă că vreunul dintre asociaţi şi-a rezervat doar câştigurile şi că nu participă la pierderi, clauza fiind clară sub acest aspect, în sensul că aceste câştiguri se repartizează celor doi asociaţi în procente de 20% şi 80%, procente raportate în cazul ambilor asociaţi la venitul brut. Implicit, pierderile sunt suportate de ambii asociaţi, însă în cuantumuri diferite, de vreme ce pentru asociatul 1 părţile au prevăzut o sumă lunară de cel puţin 5500 de euro, cuvenită fie din fondurile asocierii, fie, în lipsă, din cele ale asociatului 2. Însă, stabilirea unor cuantumuri sau cote inegale de participare la pierderi, dincolo de faptul că reflectă expresia libertăţii de a contracta, nu echivalează cu scutirea vreuneia dintre părţi de participarea la pierderi. Din această clauză contractuală nu rezultă că reclamanta nu participă în nici o ipoteză la pierderile asocierii, ci că şi-a asumat participarea la pierderi câtă vreme a acceptat un cuantum minim, "...nu mai puţin de ...", care este menit să acopere cel puţin în parte contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului.

Se constată că o astfel de clauză nu este contrară dispoziţiilor art. 1513 C. civ., care sancţionează cu nulitatea numai scutirea unui asociat de participarea la pierderi.

În consecinţă, dispoziţiile contractuale cuprinse în clauza art. 4.1, prin care părţile au convenit modul de împărţire a beneficiilor şi implicit a pierderilor, scapă sancţiunii nulităţii instituite prin art. 1513 alin. (1) C. civ. de la 1864, incidente doar pentru situaţia în care asociatul 1 şi-ar fi stipulat totalitatea câştigurilor sau ar fi fost exclus de la pierderi. O asemenea ipoteză nu se regăseşte în clauza stipulată la art. 4.1 din contract, nici în partea referitoare la modalitatea convenită de părţi pentru împărţirea beneficiilor şi nici în ceea ce priveşte suma minimă garantată, respectiv cel puţin 5500 euro/luna la care se adaugă TVA-ul aferent. Această sumă, care în lipsa fondurilor asocierii va fi achitată de către asociatul 2, are menirea să acopere cel puţin în parte contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, după ce o atare obligaţie devine exigibilă şi să garanteze un venit minim al asociatului al cărui aport în natură este esenţial pentru asociere.

În consecinţă, clauza cuprinsă în art. 4.1, prin care părţile au convenit, în cunoştinţă de cauză, modalitatea de împărţire a beneficiilor este, aşa cum corect a invocat şi recurenta, expresia libertăţii de voinţă a părţilor şi se impune cu putere de lege, potrivit principiului "pacta sunt servanda" prevăzut de art. 969 C. civ. de la 1864.

Instanţa de recurs reaminteşte practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la care a făcut trimitere şi reclamanta, cristalizată în sensul că o clauză înserată în contractul de asociere în participaţiune, prin care se stabileşte în favoarea uneia dintre părţi dreptul la un procent sau cuantum minim, indiferent de profitul realizat, nu este o clauză leonină, lovită de nulitate, conform art. 1513 C. civ., pentru că, în acest mod, partea nu şi-a atribuit totalitatea câştigurilor şi neparticiparea la pierderi. Acceptarea unui procent minim, care este menit să acopere cel puţin în parte locaţiunea spaţiului dă expresie principiului libertăţii de voinţă, prevăzut de art. 969 C. civ., părţile înlăturând posibilitatea ca toate pierderile asocierii să fie suportate doar de titularul spaţiului.(Secţia comercială, decizia nr. 1851 din 26 martie 2003; secţia comercială, decizia nr. 1851 din 26 martie 2003; secţia a II-a civilă, decizia nr. 1535/24.10.2017)

Apoi, instanţa supremă constată că în fazele procesuale anterioare, instanţele devolutive au analizat şi clauza 3.10 din contract, statuând că, deşi este adevărată susţinerea reclamantei că nu se stipulează nicăieri în contract că pierderile se impun a fi suportate de unul dintre asociaţi, respectiv de pârâtă, prin coroborarea clauzelor contractuale 4.1 şi 3.10 tocmai la acest rezultat se ajunge, în contextul scutirii apelantei reclamante de la plata oricăror cheltuieli. Similar, clauza prevăzută în art. 4.1 din contract nu reflectă prin conţinutul său cheltuielile necesare pentru exploatarea asocierii cât timp face referire la venitul brut, iar nu la profit, doar ultima noţiune contabilă implicând deducerea prealabilă a cheltuielilor.

Aceste statuări ale instanţei de apel, pe de o parte nu ţin seama de faptul că prin clauza de la art. 4.1 din contract veniturile datorate ambilor asociaţi sunt exprimate în procent raportat la venitul brut, nu numai veniturile datorate reclamantei, iar pe de altă parte suportarea anumitor cheltuieli de către unul dintre asociaţi reflectă libertatea de voinţă a părţilor şi se impune cu putere de lege, potrivit principiului " pacta sunt servanda" prevăzut de art. 969 C. civ. de la 1864.

În continuare, instanţa de recurs mai reţine că, deşi efectele nulităţii sunt doar parţiale, numai în ceea ce priveşte modalitatea convenită în legătură cu împărţirea pierderilor, instanţa de apel, reţinând nulitatea clauzei de la art. 4.1 din contract, a extins în mod nelegal efectele nulităţii şi asupra modului de împărţire a beneficiilor, fiind astfel întemeiată şi cea de a doua critică invocată de recurentă, privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1513 C. civ. de la 1864.

De asemenea, sub acest aspect, este întemeiată şi critica potrivit căreia instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe de anulare a clauzei nr. 4.1 din contractul părţilor în întregul ei, a nesocotit şi principiul salvgardării contractului, ceea ce presupune că nulitatea produce efecte doar asupra clauzei care contravine unei dispoziţii legale, restul convenţiei rămânând în fiinţă atunci când clauza afectată de nulitate nu este esenţială pentru derularea ei.

Sub acest aspect, instanţa de recurs constată şi incongruenţa raţionamentului expus de instanţa de apel în calificarea clauzei 4.1 din contract ca fiind esenţială. Astfel, pe de o parte reţine instanţa de apel că această clauză nu este una esenţială întrucât, potrivit art. 4.3, părţile au agreat ca la finalizarea investiţiilor să fie reanalizată repartizarea venitului realizat din obiectul de activitate a asocierii, în funcţie de aportul efectiv cu care părţile participă la asociere. Totuşi, a constatat instanţa de apel că o astfel de analiză nu a avut loc după finalizarea investiţiilor. Aceasta presupune că părţile nu au modificat clauza, astfel că modul de împărţire a beneficiilor şi pierderilor a rămas acelaşi. Pe de altă parte însă, instanţa de apel reţine implicit caracterul esenţial al clauzei, arătând că prin constatarea nulităţii absolute a art. 4.1 din contract nu s-a golit de conţinut întregul contract de asociere în participaţiune, întrucât continuarea raportului contractual este posibilă, sarcina reglementării unei maniere de repartizare a beneficiilor şi a cotei de participare la pierderi, în acord cu prevederile legale anterior menţionate, revenind ambelor părţi. Or, o astfel de concluzie echivalează cu statuarea înlăturării din contract a clauzei privind modul de împărţire a beneficiilor şi pierderilor, în procentele convenite de părţi şi nemodificate, contractul rămânând fără această clauză esenţială, care relevă tocmai scopul şi condiţiile asocierii în participaţiune, respectiv împărţirea beneficiilor şi pierderilor afacerii comerciale.

În fine, instanţa de recurs observă că recurenta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate privitoare la aplicarea art. 1.511 C. civ., faţă de limitele învestirii reţinute de instanţa de apel. Astfel, instanţa de apel a reţinut că obiectul pretenţiilor deduse judecăţii constă în cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cotei de 20% din venitul brut realizat, aferentă perioadei 31.05.2017-03.06.2019, în temeiul art. 4.1 din contractul de asociere în participaţiune nr. x/20.02.2007 şi că nu s-a formulat o cerere subsidiară de plată a veniturilor asocierii proporţională cu aportul pus în comun de fiecare, astfel că aplicarea art. 1511 C. civ. ar echivala cu încălcarea principiului disponibilităţii. Recurenta nu a formulat nici o critică de nelegalitate împotriva acestor statuări ale instanţei de apel, astfel că susţinerile sale în sensul necesităţii aplicării art. 1511 C. civ. nu sunt apte de a fi încadrate în motive de nelegalitate conform exigenţelor stabilite de art. 488 C. proc. civ.

Identic, afirmaţiile referitoare la constatările instanţei de apel privitoare la lipsa de interes în completarea probatoriilor nu reflectă nici o critică de nelegalitate.

Concluzionând, faţă de toate considerentele expuse mai sus, instanţa de recurs constată că sunt întemeiate criticile recurentei privitoare la interpretarea eronată a clauzelor contractuale şi la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1513 şi art. 969 C. civ., astfel că, potrivit art. 497 C. proc. civ., se impune admiterea recursului principal declarat de reclamantă, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, cu privire la apelul principal al reclamantei.

Vor fi menţinute în rest dispoziţiile din decizia recurată, conform celor dezvoltate mai sus.

Raportat la soluţia de admitere a recursului principal şi casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cheltuielile de judecată solicitate de părţi nu vor fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de instanţa de apel, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri faţă de cererea principală dedusă judecăţii şi în raport cu soluţia pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 101/2023 din 23 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Admite recursul principal declarat de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, cu privire la apelul principal al reclamantei.

Menţine în rest dispoziţiile din decizia recurată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2023.