Enforcement of unconditional guarantee: whether formal defects in financial statements justify refusal to pay when substantive eligibility is verifiable

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia I Civilă, la data de 26 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, obligarea pârâtului la plata sumei de 239.029,55 RON, reprezentând procentul de 80% din finanţarea garantată restantă acordată de reclamantă beneficiarului B. S.R.L., garantată de către Fond în temeiul Confirmării de garantare nr. x/15.04.2014, precum şi la plata dobânzii penalizatoare legale, de la data de 13.08.2016 până la achitarea efectivă a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1266 alin. (1) C. civ., art. 1270, art. 1272 C. civ., art. 1516, art. 1535 C. civ., precum şi cele ale art. 194 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea ca neîntemeiate a pretenţiilor reclamantei.

Prin sentinţa civilă nr. 8521 din 2 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Sectorul 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârât prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 4 decembrie 2017, sub nr. x/2017.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti, în vederea judecării de către un complet specializat în materia litigiilor cu profesioniştii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 26 februarie 2018, sub nr. x/2017*.

Prin sentinţa civilă nr. 1073 din 12 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei de interes şi a respins ca fiind lipsită de interes cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A.

Împotriva sentinţei civile nr. 1073 din 12 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 374 din 26 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă. În motivare, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, în condiţiile în care apelanta nu mai deţine originalul titlurilor executorii, nu poate formula cerere de executare silită, astfel că are interes în formularea unei acţiuni în pretenţii, pentru că doar astfel are posibilitatea de a obţine o hotărâre judecătorească titlu executoriu.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 24 mai 2019.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 3005 din 17 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. şi a obligat pârâtul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN la plata către reclamantă a sumei de 239.029,55 RON, precum şi la plata dobânzii legale aferente de la 13.08.2016 până la data plăţii efective.

Împotriva sentinţei civile nr. 3005 din 17 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a declarat apel pârâtul F.N.G.C.I.M.M., solicitând modificarea în tot a hotărârii apelate şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de A. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 27 august 2020, sub nr. x/2020.

Prin decizia civilă nr. 8A din 7 ianuarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, astfel cum a fost îndreptată din oficiu prin încheierea din 11 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva sentinţei civile nr. 3005 din 17 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017. Totodată, a obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 3216,7 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 8A din 7 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, pârâtul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei civile nr. 8/07.01.2021 şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei care a pronunţat hotărârea casată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru (apel şi recurs).

În motivare, recurentul a arătat că decizia atacată este criticabilă din perspectiva incidenţei motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că, potrivit Convenţiei, la momentul emiterii notificării de includere în plafonul de garantare, intimata acţionează în locul Fondului, astfel încât analiza documentelor prevăzute la art. 3.1 trebuie făcută cu aceeaşi diligenţă, neputându-se accepta o rigoare mai redusă. În acest sens, arată că Fondul a confirmat includerea în plafonul de garantare a garanţiei având credinţa că intimata a emis notificarea pe baza analizei unor documente care îndeplinesc cerinţele legii.

Raportat la aceste aspecte, arată că, fără să motiveze în drept, instanţa a prezumat îndeplinirea criteriilor formale de întocmire a situaţiilor financiare prin faptul că acestea au fost depuse la organele fiscale.

Pe de altă parte, susţine că, în contradicţie cu cele reţinute anterior, instanţa a constatat că, într-adevăr, situaţiile financiare nu erau semnate de persoana care le-a întocmit (director economic, contabil şef, altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie), astfel încât, ceea ce a reţinut instanţa răstoarnă prezumţia că situaţiile financiare ar fi îndeplinit criteriile formale de întocmire impuse de lege.

Recurentul conchide prin a arăta că decizia este nemotivată în drept şi, totodată, contradictorie.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea a fost pronunţată cu neaplicarea art. 28 alin. (10) şi 11 din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora situaţiile financiare trebuie semnate şi de directorul economic, contabilul şef, altă persoană împuternicită să îndeplinească o asemenea funcţie.

De asemenea, apreciază că nu au fost aplicate prevederile legale cuprinse în art. 14, art. 1267, art. 1270 şi art. 1272 C. civ. în dezlegarea dată de către instanţă cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce reveneau părţilor.

În continuare, recurentul subliniază că respectiva convenţie este legea părţilor şi trebuie executată cu bună-credinţă, aceasta obligând şi la tot ceea ce echitatea şi legea conferă obligaţiei după natura sa.

Aşa fiind, consideră că solicitarea plăţii pe bază de documente legal întocmite este o expresie a respectării principiului bunei-credinţe şi o cerinţă de legalitate şi echitate ataşată obligaţiei prevăzute de art. 9.2 alin. (1) lit. e) din Convenţie.

Mai arată că Fondul se obligă la plata garanţiei în considerarea obligaţiilor ce revin intimatei potrivit art. 3.1-3.2 din Convenţie, astfel încât, obligaţia de plată a recurentului îşi are cauza juridică în obligaţia corelativă a intimatei de executare a prestaţiilor la care s-a obligat.

Aşadar, recurentul susţine că, din interpretarea logico-sistematică a dispoziţiilor Convenţiei, rezultă că, pentru a primi plata garanţiei, intimata trebuie să execute toate prestaţiile la care s-a obligat, care au caracter principal şi cumulativ, aceasta neputând executa/alege doar unele prestaţii, întrucât ele sunt datorate Fondului în integralitate.

Mai arată că obligaţia intimatei este o obligaţie de rezultat, complexă, cu pluralitate de obiecte, motiv pentru care, pentru a fi îndreptăţită la plată, aceasta trebuie să probeze că a verificat eligibilitatea beneficiarului în condiţiile stipulate la art. 3.1 şi art. 3.2 şi că a transmis Fondului toate documentele prevăzute la art. 9.2 lit. a) - j) din Convenţie.

Recurentul afirmă că, pentru a fi liberată de obligaţii, banca ar trebui să demonstreze că s-a aflat într-o situaţie de forţă majoră sau caz fortuit ori un alt eveniment asimilat acestora, în caz contrar neexecutarea fiindu-i imputabilă.

În acest sens, susţine că, deşi a arătat ce documente erau necesare pentru cererea de plată în conformitate cu prevederile art. 9.2 din Convenţia nr. 156/2011, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că banca a îndeplinit obligaţia prevăzută la art. 9.2 lit. e) din Convenţie, în condiţiile în care aceasta a transmis situaţiile financiare aferente anilor 2011 şi 2012 care nu respectă prevederile art. 28 alin. (11) şi alin. (12) din Legea nr. 82/1991, autenticitatea situaţiilor financiare fiind asigurată doar prin aplicarea semnăturii de către administratorul societăţii şi de către persoana care le-a întocmit, care este un profesionist în domeniul economic (director economic, contabil şef etc.)

Aşadar, consideră că una dintre condiţiile de plată nu a fost îndeplinită, deoarece la cererea de plată au fost ataşate ultimele două situaţii financiare anuale neconforme, neputând fi considerate îndeplinite condiţiile de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1 lit. a)1) şi f).

Recurentul susţine că, întrucât nu se pot verifica cerinţele de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1 lit. a)1) şi f) din Convenţie datorită faptului că au fost transmise situaţii financiare ce nu respectă cerinţele legale, instanţa de apel a apreciat în mod greşit faptul că Fondul "nu contestă îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate, prin raportare la conţinutul acestor situaţii financiare sau alte înscrisuri ce trebuiau analizate (...)".

De asemenea, arată că instanţa nu a fost învestită în mod expres să se pronunţe dacă Fondul trebuia sau nu să ia în considerare documente neconforme, altele decât cele stabilite expres prin convenţia părţilor.

În acest sens, subliniază că, în prezenta cauză, prezintă relevanţă în primul rând dacă intimata a respectat sau nu art. 3.1.1 şi art. 9.2 din Convenţia 156/2011 şi, ca o consecinţă a acesteia, dacă beneficiarul poate fi considerat sau nu eligibil.

Susţine că raţionamentul nemotivat în drept al instanţei de apel încalcă regulile de interpretare a contractului şi dispoziţiile art. 1270 C. civ., instanţa substituind, într-un mod nepermis, voinţa comună a părţilor cu propria opinie.

Reiterează faptul că banca a transmis cererea de plată fără să anexeze acesteia toate documentele. Astfel, având în vedere că părţile au prevăzut documentele care trebuie să însoţească cererea de plată, recurentul susţine că toate aceste documente sunt importante şi obligatorii în forma şi conţinutul lor, în vederea plăţii garanţiei, întrucât, potrivit art. 1270 C. civ. "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractant".

Aşa fiind, recurentul susţine că obligaţia Fondului, de plată a garanţiei, ia naştere doar în urma parcurgerii procedurii prevăzute la art. 9.2 din Convenţie, procedură în cadrul căreia este îndreptăţit să analizeze dacă cererea de plată şi documentele anexate îndeplinesc cerinţele stabilite, având, totodată, posibilitatea să invoce excepţia de neexecutare.

Reiterând faptul că intimata era cea care trebuia să-şi execute obligaţiile principale prevăzute la art. 3.1.1 şi art. 9.2 din Convenţie, depunerea documentelor în forma şi conţinutul stabilit de comun acord fiind o obligaţie esenţială potrivit contractului încheiat între părţi, recurentul susţine că, în calitate de societate cu capital integral de stat, este supus controlului Curţii de Conturi, iar conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, în activitatea sa, Curtea de Conturi exercită controlul, prin proceduri de audit, asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.

Astfel, arată că, în cazul plăţii unei garanţii, cu încălcarea prevederilor convenţiei cadru, există probabilitatea ca, în urma unui control, să fie reţinute erori/abateri de la legalitate şi regularitate, ceea ce poate atrage sancţiuni atât materiale, cât şi penale.

În ceea ce priveşte interpretarea Convenţiei, recurentul afirmă că aceasta trebuie interpretată strict, ca urmare a faptului că intimata trebuie să acţioneze întocmai ca recurentul/Fondul atunci când analizează eligibilitatea.

În aplicarea dispoziţiilor legale susmenţionate, consideră că, atunci când există un acord expres al părţilor privind documentele necesare pentru obţinerea plăţii garanţiei, instanţa nu poate modifica un contract după aprecierea sa.

Prin urmare, susţine că o hotărâre prin care instanţa înlocuieşte cu propria părere înţelegerea părţilor este pronunţată cu aplicarea greşită a art. 1267 şi a art. 1270, art. 1170, art. 1272 C. civ.

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin memoriul de recurs, autorul acestuia a susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de casare, recurentul a arătat că, potrivit Convenţiei, la momentul emiterii notificării de includere în plafonul de garantare, intimata acţionează în locul Fondului, astfel încât analiza documentelor prevăzute la art. 3.1 trebuie făcută cu aceeaşi diligenţă, neputându-se accepta o rigoare mai redusă. În acest sens, arată că Fondul a confirmat includerea în plafonul de garantare a garanţiei având credinţa că intimata a emis notificarea pe baza analizei unor documente care îndeplinesc cerinţele legii.

Raportat la aceste aspecte, arată că, fără să motiveze în drept, instanţa a prezumat îndeplinirea criteriilor formale de întocmire a situaţiilor financiare prin faptul că acestea au fost depuse la organele fiscale.

Pe de altă parte, a susţinut că, în contradicţie cu cele reţinute anterior, instanţa de apel a constatat că, într-adevăr, situaţiile financiare nu erau semnate de persoana care le-a întocmit, ceea ce răstoarnă prezumţia că situaţiile financiare ar fi îndeplinit criteriile formale de întocmire impuse de lege.

Recurentul conchide prin a arăta că decizia este nemotivată în drept şi, totodată, contradictorie.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că, potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute în cauza de faţă, întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia în fapt şi în drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului pârâtului şi de menţinere a hotărârii primei instanţe.

De asemenea, pe lângă faptul că respectivele critici, subsumate acestui motiv de recurs, vizează mai degrabă modul de soluţionare a aspectelor care ţin de fondul cauzei, iar nu lipsa motivării ori motivarea contradictorie, contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reţine că, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, instanţa de apel a expus motivele pentru care a reţinut/prezumat (în pofida lipsei semnăturii) îndeplinirea criteriilor formale de întocmire a situaţiilor financiare şi, totodată, inexistenţa unor motive întemeiate pentru care lipsa semnăturii persoanei care le-a întocmit a determinat imposibilitatea verificării condiţiilor de eligibilitate, nefiind identificată nicio potenţială contradictorialitate între prezumţia reţinută privind îndeplinirea criteriilor formale de întocmire a respectivelor situaţii financiare şi lipsa semnăturii de pe situaţiile financiare care, de altfel, nu a fost negată.

Totodată, în continuarea raţionamentului său, instanţa de apel a arătat că situaţiile financiare ar fi fost improprii atingerii scopului urmărit de părţi la încheierea Convenţiei doar dacă ele nu ar fi conţinut informaţii relevante pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate sau dacă s-ar fi invocat lipsa unor elemente esenţiale care ar fi afectat legalitatea modului de întocmire a acestora, ceea ce nu s-a invocat.

În concluzie, Înalta Curte reţine că, în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi de art. 6 CEDO, în sensul că motivarea hotărârii răspunde criticilor formulate în susţinerea pretenţiilor într-o formă clară, care permite instanţei de recurs să verifice aplicarea legii, cuprinde în considerentele sale analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, de menţinere a sentinţei apelate, nefiind identificate considerente străine de natura cauzei ori contradictorii, astfel încât nu se poate susţine cu temei viciul nemotivării hotărârii.

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât invocă, pe de o parte, neaplicarea art. 28 alin. (10) şi (11) din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora situaţiile financiare trebuie semnate şi de directorul economic, contabilul şef, altă persoană împuternicită să îndeplinească o asemenea funcţie, susţinând, totodată, că nu au fost aplicate prevederile legale cuprinse în art. 14, art. 1267, art. 1270 şi art. 1272 C. civ. în dezlegarea data de către instanţă cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce le reveneau părţilor.

Înalta Curte reţine că raportul juridic litigios derivă din acordarea unei garanţii personale de către recurentul F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., în calitate de fideiusor, intimatei-reclamante A. S.A., în considerarea calităţii acesteia de finanţator faţă de clienţii săi, întreprinderi mici şi mijlocii. Convenţia de garantare (156/19.10.2011) califică expres în art. 6.6. drept fideiusiune supusă dispoziţiilor art. 2280 - art. 2320 C. civ. garanţia acordată de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. Recurentul şi-a asumat, aşadar, garantarea obligaţiilor de rambursare ce revin beneficiarilor finanţărilor acordate de recurentă, întreprinderi mici şi mijlocii, în limita plafonului convenit contractual şi pentru care părţile au urmat procedura descrisă în capitolul 7 al convenţiei, procedură în baza căreia se individualizează finanţările garantate.

Cadrul contractual convenit de părţi impune, aşadar, concluzia că obiectul convenţiei încheiate de părţi este garantarea de către F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. a obligaţiilor împrumutaţilor băncii recurente pentru care garanţia fusese acordată în temeiul capitolului 7.

Cu toate acestea, Înalta Curte observă că obiectul obligaţiei recurentului-pârât are două componente: obligaţia de garantare şi obligaţia de plată. Obligaţia de garantare se asumă de recurent în condiţiile reglementate de capitolul 7 din convenţie, însă obligaţia de plată a garanţiei devine exigibilă numai în condiţiile capitolului 9 din convenţie. Pentru plata garanţiei, însă, finanţatorul trebuie să depună cererea de plată, la care să ataşeze documentaţia prevăzută de art. 9.2 alin. (1) din convenţia de garantare.

În ceea ce priveşte motivul respingerii cererii de plată privind beneficiarul de finanţare S.C. B. S.R.L., recurentul susţine că acesta l-a constituit nerespectarea prevederilor art. 9.2. alin. (1) lit. e) din Convenţia Cadru-plafon de garantare nr. 156/19.10.2011, modificată şi completată cu actele adiţionale ulterioare, în condiţiile în care intimata a transmis situaţiile financiare aferente anilor 2011 şi 2012 care nu respectă prevederile art. 28 alin. (11) şi (12) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, acestea nefiind asumate prin semnătură de către persoana care le-a întocmit.

Prin urmare, consideră că una dintre condiţiile de plată nu a fost îndeplinită, deoarece la cererea de plată au fost ataşate ultimele două situaţii financiare anuale neconforme, neputând fi considerate îndeplinite condiţiile de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1 lit. a)1) şi f).

În speţă, recurentul-pârât, deşi invocă prin acest motiv de recurs nesocotirea de către instanţa de apel a anumitor prevederi legale, în dezlegarea dată cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce reveneau părţilor, aduce în fapt, o singură critică de esenţă care vizează un aspect formal al situaţiilor financiare transmise odată cu cererea de plată, şi nicidecum conţinutul respectivelor situaţii financiare ataşate cererii formulate de către Bancă.

Recurentul-pârât a susţinut că refuzul plăţii de către Fond a fost fundamentat pe nerespectarea clauzelor convenţionale, fiind justificat, iar interpretarea Convenţiei de către instanţa de apel s-a făcut altfel decât potrivit înţelegerii explicite a părţilor.

Aşadar, recurentul este nemulţumit de modalitatea în care instanţa de apel a constatat, prin raportare la clauzele cuprinse în Convenţia părţilor nr. 156/2011, refuzul nejustificat de plată, pe care l-a apreciat că excede voinţei părţilor, fiind pur formal.

Interpretarea sistematică, reglementată în art. 1267 de C. civ. (2009), constă în faptul că, într-un contract, clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Contractul încheiat de părţi trebuie privit ca un tot unitar, iar clauzele, chiar dacă sunt interpretate fiecare în parte, trebuie să exprime înţelesul întregului act, iar dacă sunt susceptibile de mai multe înţelesuri, ele se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului, conform art. 1268 alin. (1) C. civ.

Cu toate acestea, interpretarea nu trebuie, însă, să conducă la o depăşire a efectelor pe care părţile şi le-au dorit, deoarece contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi, conform art. 1268 alin. (4) C. civ.

În raport de aceste consideraţii teoretice şi de criticile invocate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat în mod corect regulile instituite de art. 1266 şi art. 1267 C. civ.

Astfel, cercetând ansamblul contractului şi coroborând prevederile art. 9.2 din Convenţie cu art. 3.1.1., instanţa de apel, în mod corect a reţinut că dreptul la plată este condiţionat de verificarea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate.

Pornind de la scopul încheierii Convenţiei, respectiv garantarea de către Fond a obligaţiilor de rambursare a finanţărilor acordate de bancă beneficiarilor IMM care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1. din Convenţie, se constată că, în analiza căii de atac devolutive a pârâtei, instanţa de apel a respectat voinţa părţilor, astfel cum a fost exprimată în convenţie şi actele adiţionale.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că, pe baza situaţiilor financiare, trebuia verificat dacă s-a produs pierderea a mai mult de jumătate din capitalul social în ultimii doi ani şi a mai mult de un sfert din acest capital în ultimele 12 luni (n.n. criteriul de eligibilitate pentru IMM prevăzut de art. 3.1.1 lit. a).1), precum şi existenţa în ultimii doi ani financiari încheiaţi a capitalurilor proprii pozitive (n.n. criteriul de eligibilitate pentru IMM prevăzut de art. 3.1.1 lit. f), aceste aspecte putând fi analizate, în accepţiunea instanţei de apel, pe baza actelor contabile, astfel cum acestea i-au fost comunicate, fără ca lipsa semnăturii persoanei care le-a întocmit să împiedice efectuarea acestei analize.

Totodată, instanţa de prim control judiciar a reţinut şi faptul că nu s-a invocat lipsa unor elemente esenţiale care trebuie prevăzute în situaţiile financiare, care ar afecta legalitatea modului de întocmire a acestora. Astfel, în opinia sa, situaţiile financiare ar fi fost improprii atingerii scopului urmărit de parţi la încheierea Convenţiei doar dacă ele nu ar fi conţinut informaţiile relevante pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate.

Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate prevăzute la art. 3.1.1. din Convenţie, dreptul la plată a fost analizat în considerarea documentaţiei menţionate la art. 9.2., nefiind cazul unor încălcări ale dispoziţiilor art. 1170 C. civ. privind buna-credinţă în executarea convenţiei.

Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa prezentare necorespunzătoare a situaţiilor financiare ale beneficiarului finanţării, în raport de conţinutul clauzei prevăzute la art. 9.2 alin. (1) lit. e) din convenţie, se reţine că situaţiile financiare anuale nu erau condiţionate de anumite prevederi legale pentru a se admite cererea de plată, acestea putând fi verificate şi sancţionate, eventual, de către organele fiscale, în acord cu art. 41 pct. 3 din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii.

Aşadar, nu poate fi primită critica recurentului privind încălcarea prevederilor art. 28 alin. (10)-(11) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, care prevăd că situaţiile financiare se întocmesc şi se semnează de către persoanele care organizează şi conduc contabilitatea acestora.

În acest sens, se constată că intimata nu a încălcat prevederile art. 9.2. alin. (1) lit. e) din Convenţie, care stipulează că Finanţatorul va trebui să transmită ultimele două situaţii financiare anuale din care să rezulte îndeplinirea condiţiei de eligibilitate de la art. 3.1.1 lit. a)1), a2), f), în copie certificată, fără a fi impusă vreo obligaţie privind forma în care ar fi trebuit depuse aceste situaţii.

Astfel, Înalta Curte constată că art. 9.2 alin. (1) lit. e) din Convenţie nu prevede faptul că situaţiile financiare la care se referă acest text trebuie să fie semnate olograf, ca o condiţie a acceptării cererii de plată.

Această susţinere a recurentului nu poate fi primită, având în vedere că cele două instanţe de fond au reţinut în mod corect că analiza cererii de plată se face în baza prevederilor Convenţiei-cadru, potrivit dispoziţiilor art. 9.2 alin. (1) din Convenţie, scopul depunerii situaţiilor financiare constând în verificarea îndeplinirii criteriilor de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1. lit. a)1), a2 şi f.) din Convenţie şi nu a modului în care au fost întocmite documentele contabile ale beneficiarului.

De asemenea, se constată că recurentul, în calitate de garant fideiusor, conform prevederilor cap. 6 din Convenţie, şi-a asumat în mod expres, irevocabil şi necondiţionat garantarea obligaţiilor de rambursare a finanţărilor individuale acordate de Finanţator către beneficiarul finanţării B. S.R.L., ceea ce înseamnă că, în cazul neîndeplinirii obligaţiei de rambursare a creditului de către acesta, se naşte în sarcina recurentului obligaţia de a achita garanţia asumată, fără nicio altă condiţionare (potrivit prevederilor art. 6.2. din Convenţie "garanţia este necondiţionată").

Prin urmare, orice condiţie în funcţie de care recurentul ar putea fi exonerat de obligaţia de plată a garanţiei trebuia menţionată în mod expres.

În considerarea documentelor transmise pârâtului, din care rezultă îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate a beneficiarului finanţării, la data aprobării finanţării, fără ca respectarea formalităţilor privind semnarea situaţiilor financiare să reprezinte un aspect esenţial al înţelegerii, care să justifice refuzul îndeplinirii obligaţiei proprii de plată a garanţiei, criticile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 şi art. 1272 C. civ. privind conţinutul convenţiei şi forţa sa obligatorie vor fi apreciate ca nefondate.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 8A din 7 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă A. S.A. de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 3251,82 RON.

Constatând culpa procesuală a recurentului-pârât FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N., urmează a face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligând recurentul-pârât la plata sumei de 3251,82 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 8A din 7 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurentul-pârât FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3251,82 RON, către intimata-reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2022.