Flight attendant's USD 65,000 injury indemnity upheld; insurer's exclusion and addendum defenses procedurally barred.

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 04.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând: să fie obligată pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 65.000 USD sau echivalent în RON la data plăţii efective, sumă ce reprezintă despăgubire/indemnizaţie de asigurare pentru pierderea permanentă/definitivă a capacităţii/aptitudinii medicale de zbor, să fie obligată pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumei de 65.000 USD, de la data introducerii cererii şi până la data achitării efective către reclamantă, să fie obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Prin sentinţa civilă nr. 1915/24.06.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A., a obligat pârâta B. S.A. să plătească reclamantei suma de 65.000 USD echivalent în RON din ziua plăţii, reprezentând pretenţii, precum şi dobânda legală aferentă sumei, de la 04.05.2018 până la data plăţii efective; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6.164 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinţei civile nr. 1915 din 24.06.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta B. S.A. a formulat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, fond şi apel.

În motivare, apelanta a susţinut că hotărârea apelată este nelegală, soluţia fiind pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor legale, sens în care a invocat prevederile art. 1270 C. civ.. A susţinut că în mod greşit instanţa a ignorat dispoziţiile referitoare la clauzele de excludere, dispunând obligarea asigurătorului, independent de preexistenţa unor boli. De asemenea, a mai arătat că de esenţa contractului de asigurare este tocmai elementul alea, adică un eveniment viitor, posibil, dar incert. Prin urmare, asumându-şi asigurătorul obligaţia de a despăgubi un eveniment care deja există la data încheierii asigurării şi despre care asiguratul are cunoştinţă, respectiv boala, contractul s-ar transforma într-un contract comutativ, producerea riscului fiind o certitudine.

Totodată, a mai susţinut că soluţia a fost pronunţată fără analizarea corectă a întregului probatoriu şi că, în mod greşit instanţa a acordat raportului de expertiză o forţă probantă superioară celorlalte probe. În acest sens arată că, potrivit înscrisurilor medicale ataşate întâmpinării, afecţiunile de astm şi afecţiunile arterelor şi arteriolelor s-au manifestat anterior perioadei asigurate, iar afecţiunea de gonartroză nu este generată de factorii de risc din timpul zborului, constituind, aşadar, excluderi de la obligaţia de plată a despăgubirii.

În apel, în cadrul probei cu înscrisuri, s-au depus copii ale actului adiţional şi ale actelor medicale.

La 24.09.2020, apelanta a precizat clauzele de excludere incidente în cauză, indicând în acest sens clauza prevăzută de art. 1.4 lit. d) din contract.

Totodată, cu privire la cuantumul despăgubirii, a arătat că notificarea de refuz este ulterioară actului adiţional nr. x la contractul de asigurare, pe care îl depune.

Prin decizia civilă nr. 1251A din 08 octombrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondate, apelul pârâtei, precum şi cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei instanţei de apel, la 26.11.2020, pârâta B. S.A. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi, reţinând cauza spre rejudecare, admiterea apelului formulat, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată în limita sumei stabilite prin actul adiţional la contractul de asigurare încheiat cu angajatorul reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat normele de drept material reprezentate de dispoziţiile art. 1270 alin. (1) C. civ., făcând o aplicare greşită a acestora şi a efectelor pe care ar trebui să le producă, interpretându-le vădit greşit ca neaplicabile în cauză.

În concret, arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că recurenta a "strecurat" în notele scrise de la termenul din 24.09.2020 o referire la actul adiţionat nr. 1 din 06.11.2017 la contractul de asigurare, susţinând existenţa şi efectele acestuia doar în concluziile orale, în condiţiile în care principiul forţei obligatorii a contractului impune ab initio stabilirea exactă a conţinutului raporturilor juridice dintre părţile contractante înainte de a angaja răspunderea contractuală a uneia dintre acestea.

În realitate, arată că precizarea realizată în maniera arătată supra nu constituie o critică sau un motiv de apel, pentru a acorda efect principiilor tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum şi a face aplicabile dispoziţiile art. 477 alin. (1) şi ale art. 478 alin. (2) C. proc. civ., la care face trimitere instanţa de apel fără a le stipula în decizia atacată (pag. 5, par. 2 şi 3), ci constituie o clarificare a raporturilor juridice, ca expresie a voinţei părţilor, absolut necesară pentru ca decizia astfel pronunţată să fie una legală şi justă.

De asemenea, mai susţine că actul adiţional nr. x/06.11.2017 constituie o parte integrantă a contractului de asigurare, fundament al pretenţiilor reclamantei, respectiv al răspunderii societăţii pârâte, contract invocat atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel, astfel că aceasta din urmă, în baza principiului forţei obligatorii a contractului, nu ar fi trebuit să excludă precizarea cu privire la modificarea prevederilor contractului de asigurare, legal aplicabile situaţiei de fapt deduse judecăţii.

Totodată, arată că, procedând în această manieră, instanţa de apel, deşi şi-a întemeiat decizia pe răspunderea civilă contractuală a recurentei, s-a raportat la o formă a contractului care nu corespunde voinţei reale, legitime şi neviciate a părţilor.

De asemenea, mai arată că stabilirea conţinutului raporturilor contractuale este esenţială şi obligatorie anterior pronunţării unei hotărâri de atragere a răspunderii contractuale, pentru a nu se ajunge în situaţia în care instanţa se pronunţă în baza unui conţinut al contractului care nu mai este aplicabil părţilor, atrăgând răspunderea unei părţi în temeiul unui contract care nu mai poate produce acele efecte între părţi.

Apreciază că instanţa învestită cu soluţionarea apelului era obligată să se raporteze la forma contractului în vigoare, raportat la situaţia de fapt invocată de reclamantă şi nicidecum să invoce considerente de ordin procesual pentru a înfrânge voinţa părţilor.

Totodată, precizează că reclamanta cu rea-credinţă nu a indicat, pe tot parcursul soluţionării cauzei, actul adiţional, parte a contractului de asigurare pe care îşi întemeiază pretenţiile.

Prin urmare, susţine că, prin înlăturarea actului adiţional, instanţa de apel a produs o încălcare gravă a principiilor securităţii raporturilor juridice şi al executării contractului cu bună-credinţă.

Finalmente, recurenta a solicitat casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea apelului formulat, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată în limita sumei stabilite prin actul adiţional la contractul de asigurare încheiat cu angajatorul reclamantei; cu cheltuieli de judecată.

La 18 ianuarie 2021, intimata-reclamantă a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii iar pe fond, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La 3 februarie 2021, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii, ca neîntemeiată, iar, pe fond, înlăturarea apărărilor intimatei-reclamante.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, în cauză a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru în şedinţa din 10 februarie 2022, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Faţă de raportul comunicat, intimata-reclamantă, prin avocat, a formulat în scris punct de vedere, prin care a susţinut excepţia nulităţii recursului raportat la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând, totodată, să se analizeze şi excepţia netimbrării recursului. Nu în ultimul rând, apărătorul intimatei a menţionat că partea pe care o reprezintă nu doreşte soluţionarea cauzei în procedura de filtru, ci, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 17 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare şi a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1251 A din 08 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, stabilindu-se termen de judecată la data de 08 noiembrie 2022, pentru soluţionarea căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată stabilit în cauză, în şedinţă publică, Înalta Curte a respins singura excepţie susţinută de apărătorul intimatei-reclamante din cele invocate prin punctul de vedere la raport, respectiv cea a nulităţii recursului, reţinând cauza în pronunţare pe fondul recursului, iar intimata, prin avocat, a depus la dosar şi concluzii scrise în sensul respingerii recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, conform dovezii depuse în şedinţă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Acţiunea introductivă are ca obiect principal obligarea recurentei-pârâte (asigurător) la plata indemnizaţiei de asigurare în cuantum de 65.000 USD, în temeiul contractului de servicii de asigurare persoane, încheiat de Compania TAROM cu aceasta, pentru pierderea definitivă a aptitudinii medicale de zbor a reclamantei, în calitate de însoţitor de bord al Companiei TAROM S.A.

Subsumat motivului de nelegalitate indicat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat normele de drept material reprezentate de art. 1270 alin. (1) C. civ., prin aceea că instanţa de prim control judiciar s-a raportat la o formă a contractului care nu corespunde voinţei reale a părţilor, fără a avea în vedere actul adiţional la contractul de asigurare, pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile.

De altfel, şi prin susţinerile orale formulate în recurs, pârâta a arătat în mod explicit că decizia atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., întrucât instanţa de apel nu a avut în vedere actul adiţional la contractul de asigurare prin care au fost diminuate limitele de despăgubire, or răspunderea asigurătorului trebuia angajată în aceste limite, actul adiţional făcând parte din contract.

Totodată, se reţine că recurenta şi-a exprimat nemulţumirea şi în privinţa faptului că instanţa de apel a invocat considerente de ordin procesual pentru a înlătura actul adiţional nr. x/06.11.2017, parte integrantă a contractului de asigurare pe care intimata-reclamantă şi-a întemeiat pretenţiile. Prin urmare, în opinia sa, instanţa de apel, în baza principiului forţei obligatorii a contractului, nu ar fi trebuit să excludă precizarea cu privire la modificarea prevederilor contractului de asigurare, aplicabilă situaţiei de fapt deduse judecăţii.

Înalta Curte reţine că pretinsa încălcare a normelor de drept material (art. 1270 alin. (1) C. civ.) vizează nesocotirea/încălcarea caracterului obligatoriu al contractului de asigurare, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x din 6.11.2017, respectiv modificarea Anexei 1 la contractul de asigurare prin Actul adiţional nr. x din 6.11.2017, cu referire la cuantumul despăgubirilor, critică cu care instanţa de apel nu s-a considerat învestită.

În acest context, însă, pentru a putea stabili dacă a avut loc o încălcare a normelor de drept material (art. 1270 C. civ.), este necesar a se cerceta cu prioritate argumentele pentru care instanţa de apel nu a luat în considerare dispoziţiile respectivului act adiţional de care se prevalează recurenta, raportat la critica acesteia prin care a susţinut că instanţa de apel, în baza principiului forţei obligatorii a contractului, nu ar fi trebuit să excludă precizarea cu privire la modificarea prevederilor contractului de asigurare, instanţa învestită cu soluţionarea apelului fiind obligată să se raporteze la forma în vigoare a contractului, şi nicidecum să invoce considerente de ordin procesual pentru a înfrânge voinţa părţilor.

Pentru început, se impune precizarea că "puterea de lege" pe care o conferă legiuitorul contractului valabil încheiat nu se confundă cu puterea de lege a unui act normativ, pentru care o aplicare corectă ar presupune, din partea judecătorului, printre altele, şi raportarea (din oficiu) la o anumită "formă în vigoare" a respectivei norme. Altfel spus, exprimarea metaforică a legiuitorului în privinţa contractului valabil încheiat nu impune aceleaşi exigenţe ca atunci când judecătorul se află în situaţia de a cunoaşte şi de a aplica dreptul/dispoziţii normative/tratate şi acorduri internaţionale aplicabile în România, integrate într-un text de lege.

În altă ordine de idei, procesul civil este un proces al intereselor private, caracterizat de principiul disponibilităţii/dreptul de dispoziţie al părţilor (obiectul şi limitele procesului fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ.) şi în care rolul judecătorului în aflarea adevărului nu este unul absolut.

De altfel, principiul disponibilităţii nu caracterizează exclusiv judecata în primă instanţă, astfel încât, şi în calea de atac a apelului, judecata este limitată, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii.

Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ.:

"Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată", obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituind garanţia respectării şi aplicării principiului disponibilităţii.

Însă, aşa cum se va arăta în cele ce urmează, recurenta propune un raţionament sui generis, făcând abstracţie de aceste reguli de procedură şi absolutizând rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Astfel, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta admite faptul că respectiva "precizare" (aflată la dosar apel care, la pct. 3 cuprinde o menţiune cu privire la cuantumul despăgubirii raportat la actul adiţional nr. x la contractul de asigurare de persoane) nu constituie o critică sau un motiv de apel, aşa cum, de altfel, nici instanţa de apel nu a calificat-o/reţinut-o, cu toate acestea, prin cererea de recurs, autoarea susţine că acea precizare reprezenta o clarificare a raporturilor juridice, ca expresie a voinţei părţilor, pe care instanţa de apel a înlăturat-o.

În realitate, însă, în condiţiile în care soluţia primei instanţe o obliga la plata unor despăgubiri, iar recurenta a atacat soluţia instanţei de fond exclusiv pe aspectul existenţei răspunderii contractuale, invocând dispoziţii din contract referitoare la cauze de excludere a răspunderii, se reţine că, deşi aceasta avea interes să atace soluţia primei instanţe nu numai din perspectiva verificării condiţiilor răspunderii sale contractuale, ci şi din cea a cuantumului despăgubirii, aşa cum, de altfel, reiese şi din acea "precizare" formulată ulterior motivării apelului, apelanta (recurenta din prezenta cauză) nu a criticat soluţia primei instanţe şi din perspectiva cuantumului despăgubirii, ci a adus pentru prima dată în atenţia instanţei modificarea cuantumului despăgubirii prevăzută de actul adiţional, prin depunerea acestuia ulterior motivării apelului.

Mai mult decât atât, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, nici prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe pârâta nu s-a referit la un act modificator al contractului de asigurare, acest aspect nefiind, aşadar, invocat, nici în faţa primei instanţe.

Neprocedând de o manieră diligentă, Înalta Curte notează că raţionamentul recurentei se grefează pe o greşită înţelegere a regulilor procedurale, dar şi pe propria culpă în gestionarea strategiilor de apărare, astfel că va respinge criticile formulate de aceasta pe calea căii extraordinare de atac, cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., instanţa supremă va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1251A din 8 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă A., de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisul aflat la dosarul de recurs (factura seria x din 25.02.2021, însoţită de chitanţa seria x nr. x din 25.02.2021), raportat la dosar recurs (împuternicirea avocaţială a avocatului intimatei), atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în sumă de 6100 RON.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte, constatând culpa procesuală a recurentei, ca parte căzută în pretenţii în prezenta fază procesuală, va obliga recurenta-pârâtă B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6100 RON, către intimata-reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1251A din 8 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6100 RON, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2022.