Refusal to consent to mining concession assignment: abuse of right vs. contractual freedom

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 10.02.2020 reclamata S.C. A. S.R.L. (fostă S.C. B. S.R.L.), prin lichidator judiciar C. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâta D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să îşi exprime acordul cu privire la cesionarea, de către reclamantă, a contractului de concesiune pe care părţile îl încheiaseră cu S.C. E. S.R.L. la 25.05.2007, iar în caz de nerespectare, să oblige pârâta să-i achite daune interese egale cu dobânda legală pe zi de întârziere, calculată la preţul stipulat de părţi în contractul de concesiune, de 47.300 RON; a mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 938.603 euro, cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit din cauza imposibilităţii de valorificare a afacerii constând în exploatarea carierei de piatră Şoimoş Est, cu cheltuieli de judecată; pe parcursul judecăţii, reclamanta şi-a majorat cuantumul pretenţiilor.

Prin sentinţa civilă nr. 611/21.09.2020, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Astfel învestit, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 736/18.10.2022, prin care a respins acţiunea şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 7.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 352/A/05.07.2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi; apelanta a fost obligată la plata către intimată a sumei de 7.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură prevăzută de lege sub sancţiunea nulităţii şi a celor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de nelegalitate, recurenta a arătat că decizia încalcă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, deşi a reţinut că motivarea sentinţei tribunalului este sumară, instanţa de prim control judiciar nu a decis anularea ei, ci a înlocuit-o cu propriile considerente, privând-o, astfel, de un grad de jurisdicţie, cât timp întreaga motivare a deciziei este complet diferită de cea a prezentată de către tribunal. O altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de recurs, vizează încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., recurenta susţinând că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor recalificarea dreptului de a refuza cesiunea de contract într-o libertate, cea de a contracta, nesusceptibilă de exercitare abuzivă, lipsind-o de posibilitatea de a expune apărări faţă de această nouă calificare.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 1.169 C. civ., subliniind că distincţia dintre libertate civilă şi drept subiect civil se face în considerarea existenţei sau a inexistenţei unui raport juridic civil preexistent. Astfel, în opinia recurentei, libertatea de a contracta oferă posibilitatea oricărei persoane să se angajeze în ce raporturi doreşte şi să stabilească drepturile şi obligaţiile corespunzătoare, după propria voinţă, limitată fiind doar de lege, ordinea publică şi bunele moravuri, însă, în măsura în care deja există un raport juridic, drepturile şi obligaţiile decurg din acesta şi ele nu mai pot fi calificate ca libertăţi civile, pentru că sunt drepturi subiective civile. În cazul de faţă, există un raport juridic civil patrimonial determinat, iar dreptul de a încheia cesiunea de contract sau de a o refuza este recunoscut şi garantat de art. 1.315 şi urm. C. civ., titularul dreptului fiind singurul care poate uza de el. Prin urmare, nu se poate discuta despre o libertate civilă care poate fi exercitată discreţionar, ci de un drept contractual al părţilor, care trebuie exercitat în anumite limite.

Referitor la critica vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15 C. civ., care reglementează abuzul de drept, recurenta a susţinut că instanţa de apel a considerat în mod eronat că refuzul asociaţiei nu este excesiv şi nici nerezonabil, omiţând în acest demers să observe mai multe prevederi din legea insolvenţei şi pronunţând astfel o hotărâre nelegală. În continuare, arată că prin raportare la situaţia de fapt, instanţa de apel a aplicat greşit art. 64 din Legea nr. 85/2006, reţinând că ar exista anumite creanţe pe care le-ar datora, însă fără să observe că intimata nu a urmat calea reglementată de procedura insolvenţei. Astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 85/2006, atât timp cât, în lipsa unei cereri de înscriere la masa credală sau a unei cereri de plată formulate de D., nu avea nicio posibilitate de a acoperi prejudiciul reclamat fără încălcarea legii. Or, recurenta a apreciat că nu poate fi permisă reţinerea unei culpe în sarcina sa derivând din respectarea legii.

În continuare, mai arată că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 132 alin. (2) din aceeaşi lege, care stabilesc modul în care pot fi valorificate drepturile în procedura insolvenţei, iar unul dintre acestea vizează licitaţia publică, în care nu poate fi cunoscut dinainte adjudecatarul. În opinia recurentei, au fost aplicate greşit şi dispoziţiile art. 555 alin. (1) C. civ., deoarece instanţa de apel a reţinut că, prin măsura pe care a solicitat-o, s-ar produce o restrângere a dreptului de proprietate al intimatei, care însă nu poate fi identificată, de vreme ce intimata nu mai avea drept de dispoziţie asupra respectivelor bunuri şi nici drept de folosinţă, cedate împreună cu uzufructul asupra terenurilor. Or, cesiunea contractului nu ar schimba situaţia şi nu ar conduce la o restrângere a dreptului de proprietate.

La 20.10.2023, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului şi fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înţelegere a considerentelor deciziei de faţă, situaţia de fapt care a generat litigiul dintre părţi presupune încheierea, la 21.06.2006, a unui contract, prin care intimata a transmis societăţii E. S.R.L. dreptul de folosinţă asupra unei suprafeţe de teren, în vederea înfiinţării unei cariere de piatră; ulterior, la 25.05.2007, recurentei i-a fost cedat contractul amintit mai sus. După deschiderea procedurii falimentului împotriva sa, recurenta i-a solicitat intimatei exprimarea acordului prealabil pentru cesiunea contractului, în scopul valorificării activelor sale, însă aceasta şi-a exprimat, la 26.10.2019, refuzul de a consimţi la cesiune. Considerându-l a fi expresia unui abuz, recurenta a iniţiat demersul judiciar de faţă, care a fost respins în etapele anterioare ale procesului.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a adus în dezbatere modalitatea în care curtea de apel a înlocuit motivarea sentinţei tribunalului cu propriile considerente, în loc să decidă anularea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, privând-o, astfel, de un grad de jurisdicţie, apreciind că întreaga motivare a deciziei este complet diferită de cea a prezentată de prima instanţă.

Critica este nefondată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază că premisa necesară pentru ca instanţa de control devolutiv să anuleze sentinţa primei instanţe şi să-i trimită cauza în vederea rejudecării, într-un nou grad de jurisdicţie este reprezentată de găsirea ca fondată a căii ordinare de atac, aşadar, de admiterea ei. În speţă, curtea de apel a ajuns însă la concluzia că apelul cu judecata căruia a fost învestită este nefondat.

Desigur, aşa cum se desprinde din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, echitabilitatea procedurilor judiciare este un deziderat care impune instanţelor interne obligaţia de a examina problemele esenţiale ce le-au fost supuse atenţiei.

În caz contrar, hotărârea judecătorească este afectată de vicii de legalitate şi, de principiu, în măsura în care un astfel de act jurisdicţional este supus apelului, ea ar trebui anulată; cu toate acestea, Înalta Curte ia act că, în speţă, recurenta şi-a concentrat întreaga critică pe împrejurarea că instanţa de prim control judiciar, deşi a reţinut caracterul sumar şi, în parte, străin de cauză al considerentelor prezentate în sentinţa tribunalului, nu a anulat-o şi nu a trimis cauza spre rejudecare într-un nou ciclu procesual, ignorând faptul că art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. a instituit, pe lângă cerinţa ca hotărârea să nu fi dezlegat fondul dedus judecăţii, şi pe aceea ca părţile să fi solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

Analiza actelor de procedură depuse de părţi în apel demonstrează însă că o asemenea cerere nu a fost făcută; mai mult decât atât, apelanta (acum recurentă) a solicitat curţii de apel ca, subsecvent anulării hotărârii, să reţină cauza, în vedera rejudecării. Din această perspectivă, critica prin care autoarea căii de atac impută curţii de apel faptul că a privat-o de un grad de jurisdicţie, prin neadoptarea măsurii de trimitere a cauzei, spre o nouă judecată, primei instanţe, nu este fondată.

În aceste condiţii, ar fi putut fi incidente dispoziţiile primei teze a art. 480 alin. (3) C. proc. civ., iar instanţa de apel ar fi putut anula sentinţa atacată şi reţine cauza, în vederea evocării fondului, dar numai în măsura în care ar fi considerat că apelul trebuia admis, în considerarea faptului că prima instanţă nu ar fi examinat, în mod greşit, fondul pretenţiilor deduse judecăţii.

Nici această ipoteză nu este incidentă, deoarece curtea de apel nu a apreciat că fondul nu ar fi fost cercetat în etapa anterioară a procesului; astfel, cu toate că a recunoscut că sentinţa a fost sumar motivată, a considerat că argumentele esenţiale care au stat la baza respingerii acţiunii reclamantei pot fi identificate în cuprinsul ei, precizând că acestea sunt reprezentate, pe de o parte, de faptul că, prin contract, părţile au interzis subconcesionarea şi, pe de altă parte, de faptul că raportul juridic dedus judecăţii este unul contractual, guvernat de principiul consacrat de art. 1.169 C. civ. Raportat la aceste considerente, tribunalul a tras concluzia că nu există un abuz de drept, care să poată justifica măsura reparatorie solicitată de reclamantă prin primele două capete de cerere şi că nu există nici o faptă ilicită care să stea la baza angajării răspunderii civile delictuale, invocată prin cel de-al treilea petit.

Deşi le-a considerat sumare şi parţial eronate, instanţa de apel a considerat că aceste argumente justifică, totuşi, hotărârea primei instanţe, asigurând condiţia motivării, impusă de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Apreciind, aşadar, că pretenţiile deduse judecăţii au fost examinate în fond de către prima instanţă, curtea de apel nu a adoptat nicio dispoziţie întemeiată pe prima teză a art. 480 alin. (3) C. proc. civ., iar o asemenea modalitate de soluţionare reflectă o justă aplicare a normelor de drept procesual, nicidecum încălcarea lor, invocată de recurentă.

Aşadar, Înalta Curte impune părţilor concluzia că, numai în măsura în care instanţa de prim control judiciar ar fi considerat că motivarea sentinţei apelate era expresia unui silogism afectat de vicii de reală nelegalitate, ar fi trebuit să admită calea de atac, să o anuleze în baza art. 480 alin. (3) C. proc. civ. şi să reţină cauza în vederea evocării fondului; în speţă, după cum s-a reţinut în cele ce precedă, o atare ipoteză nu şi-a găsit incidenţa.

În subsecvenţa acestui raţionament, nu se poate nega dreptul instanţei de control judiciar de a completa considerentele din sentinţa atacată, în măsura în care a considerat că dispozitivul ei este unul care reflectă probatoriul administrat şi normele de drept incidente, deoarece aceasta este una dintre formele în care se manifestă natura devolutivă a apelului; mai mult decât atât, în speţă, argumentele prezentate de curtea de apel nu sunt complet diferite de cele ale tribunalului, aşa cum în mod nefondat susţine recurenta, ci vin doar să dezvolte raţionamentul din sentinţă, pe care l-a apreciat adoptat în aplicarea legii, însă insuficient justificat.

În această ordine de idei, se cuvine înlăturată şi următoarea critică, care a fost subsumată tot ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cadrul căreia recurenta a susţinut încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., prin faptul că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor recalificarea dreptului de a refuza cesiunea de contract într-o libertate.

În acest context, Înalta Curte reţine că prima instanţă a constatat că raportul juridic dedus judecăţii este unul contractual, guvernat de principiul consacrat de art. 1.169 C. civ. - având denumirea marginală "Libertatea de a contracta" -, astfel încât refuzul D. de a consimţi la cesiunea de contract nu poate fi apreciat ca fiind expresia unui abuz de drept.

În condiţiile în care aspectul pretins nedezbătut în proces a reprezentat unul dintre argumentele decisive care fundamentase hotărârea primei instanţe, de a respinge în fond pretenţiile şi el fusese combătut de autoarea apelului, aceeaşi parte nu poate invoca, în recurs, încălcarea rolului activ al judecătorului, prin faptul că nu ar fi pus în discuţia părţilor calificarea dreptului de a refuza cesiunea de contract într-o libertate, de vreme ce dezbaterile contradictorii au purtat asupra memoriului de apel, în care autoarea lui (acum recurentă) criticase sentinţa în care tribunalul a constatat că raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de principiul libertăţii contractuale şi, deci, că refuzul intimatei de a consimţi la cesiunea de contract nu este susceptibil de exerciţiu abuziv.

Ca atare, nu poate fi primită afirmaţia recurentei, potrivit căreia a fost lipsită de posibilitatea de a se apăra faţă de calificarea dreptului de a refuza cesiunea de contract ca fiind o expresie a libertăţii de a contracta, nesusceptibilă de exercitare abuzivă; în concret, dreptul de a critica considerentul decisiv al primei instanţe, argumentat însă insuficient în sentinţă, nu doar că nu i-a fost negat, dar a şi fost valorificat în memoriul de apel.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 1.169 C. civ., subliniind că distincţia dintre libertate civilă şi drept subiect civil impune verificarea existenţei unui raport juridic civil preexistent. Astfel, în opinia sa, în măsura în care deja există un raport juridic, drepturile şi obligaţiile decurg din acesta şi ele nu mai pot fi calificate ca libertăţi civile.

Distinct de faptul că recurenta nu a combătut considderentul curţii de apel, care, citând dispoziţiile art. 15 C. civ., i-a reproşat că nu a indicat dreptul subiectiv pe care partea adversă l-ar fi exercitat abuziv, Înalta Curte atrage atenţia părţilor că, în sine, critica nu are aptitudinea de a justifica admiterea recursului, atât timp cât instanţa de apel nu şi-a justificat decizia de respingere a căii ordinare de atac doar pe împrejurarea că dreptul intimatei de a refuza cesiunea de contract ar fi expresia libertăţii, nesusceptibile de exercitare abuzivă, de a contracta; dimpotrivă, ultima pagină a considerentelor cuprinde o serie de argumente, prin care curtea a reţinut că, şi în condiţiile în care s-ar accepta că refuzul pârâtei este subsumat unui drept subiectiv, nu există elemente care să ateste că reticenţa intimatei în a consimţi, prealabil şi necondiţionat, la cesiunea contractului ar fi abuzivă: astfel, instanţa de apel a reţinut că întreg probatoriul administrat atestă că reclamanta este în culpă contractuală faţă de pârâtă, prin nerespectarea obligaţiei de plată a redevenţei şi prin exploatarea abuzivă a unei suprafeţe de 2,609 ha pădure, pe care a afectat-o, fără drept, carierei de piatră; ca atare, în condiţiile în care executarea contractului de concesiune îi aduce prejudicii, care se întind pe o perioadă de peste 13 ani, a considerat că nu este nici excesiv şi nici nerezonabil din partea pârâtei să prefere redobândirea (la finalul procedurii de insolvenţă) a dreptului de folosinţă asupra terenului sau măcar să pretindă a cunoaşte, prealabil exprimării consimţământului la cesiune, identitatea noului concesionar, fie şi numai pentru a evita producerea de eventuale noi pagube în viitor.

De aceea, instanţa de apel a apreciat că a-i impune pârâtei să îşi exprime consimţământul la cesiune fără să cunoască identitatea celui căruia urmează să îi cedeze folosinţa terenului şi fără să aibă posibilitatea de a-i evalua capacitatea economică şi bonitatea ar echivala cu instituirea unei sarcini disproporţionate, care i-ar afecta dreptul de proprietate în substanţă, ceea ce este contrar prevederilor art. 12 alin. (1) şi art. 555 alin. (1) C. civ. A notat şi că, dând dovadă de bună-credinţă, pârâta a acceptat o negociere a condiţiilor cesiunii, în scopul încheierii unei tranzacţii, însă aceasta nu a mai fost finalizată din cauza reclamantei, care a dorit modificarea propunerii iniţiale, prin includerea în aceasta a unor pretenţii suplimentare, cu care pârâta nu a mai fost de acord.

Toate aceste aspecte, pe scurt expuse mai sus, au condus curtea de apel spre concluzia dreptul de a refuza cesiunea nu a fost exercitat abuziv, ci, dimpotrivă, că atitudinea intimatei a fost, în speţă, justificată de circumstanţele cauzei.

Or, aceste considerente ale instanţei de prim control judiciar au fost reţinute, aşa cum s-a subliniat mai sus, în urma evaluării probatoriului administrat.

De aceea, doar în mod formal recurenta a invocat aplicarea pretins greşită a art. 15 C. civ., prin raportare la art. 64 şi art. 132 din Legea nr. 85/2006, şi a art. 555 alin. (1) C. civ., iar aceste critici, care urmăresc, în fapt, statuarea în sens contrar faţă de instanţele anterioare asupra refuzului intimatei de a consimţi la cesiune, printr-o reevaluare a situaţiei de fapt conturată de materialul probator administrat, nu pot fi supuse cenzurii în această etapă procesuală, deoarece, în limitele indicate de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în recurs se verifică doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; aşadar, control judecătoresc în recurs este unul de legalitate a hotărârii, nicidecum al temeiniciei ei, sistemul naţional de drept recunoscând doar dublul grad de jurisdicţie, iar nu şi un al treilea grad devolutiv.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu a demonstrat nelegalitatea deciziei atacate, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge calea de atac ca nefondată şi, în aplicarea art. 453 alin. (1), rap. la art. 494 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către intimată a cheltuielilor de judecată, dovedite în condiţiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.. împotriva deciziei civile nr. 352/A/05.07.2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 12.495 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2023.