Admissibility of increasing civil claims on appeal and validity of judicial expert reports in insurance liability disputes

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 28.07.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 793.074 RON, reprezentând despăgubiri, conform poliţei de asigurare seria x nr. x/22.05.2014 şi a dobânzii legale, începând cu data scadenţei debitului şi până la achitarea lui integrală, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 367/05.03.2018, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe civile, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 41/31.01.2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii civile, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1069/18.06.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat hotărârea recurată şi a trimis cauza pentru o nouă judecată instanţei de apel.

La 02.11.2021 apelanta-reclamantă şi-a majorat pretenţiile de la 793.074 RON la 1.002.016,60 RON.

Prin încheierea din 02.02.2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesioniştii şi Societăţi a dispus o serie de măsuri, printre care şi respingerea cererii intimatei-pârâte de anulare şi refacere, iar în subsidiar, de completare şi lămurire a raportului de expertiză.

Prin decizia civilă nr. 51/02.03.2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesioniştii şi Societăţi, în complet de divergenţă, a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii cererii de majorare a pretenţiilor, invocată de intimata-pârâtă.

Iar prin decizia civilă nr. 67/09.03.2022, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 793.074 RON, reprezentând diferenţă de despăgubiri cuvenite, conform poliţei de asigurare seria x nr. x/22.05.2014, a dobânzii legale aferente sumei acordate, calculată de la data scadenţei obligaţiei de plată, respectiv 05.04.2015 şi până la data plăţii integrale a debitului şi a sumei de 67.427,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă şi în apel.

Împotriva încheierii din 02.02.2022 şi a deciziilor civile nr. 51/02.03.2022 şi nr. 67/09.03.2022, S.C. B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea lor şi în rejudecare, respingerea acţiunii ca nefondată.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a arătat, sub un prim aspect, că decizia nr. 51/02.03.2022 este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, a afirmat că soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii cererii de majorare a pretenţiilor în apel s-a realizat cu încălcarea regulii tantum devolutum quantum iudicatum, întrucât efectul devolutiv al căii de atac anterioare era limitat la ceea ce s-a judecat în primă instanţă, chiar dacă apelul provoca o nouă judecată în fond a litigiului.

După evocarea prevederilor art. 478 C. proc. civ. şi prezentarea doctrinei şi a practicii judiciare referitoare la limitele devoluţiunii, autoarea căii de atac a subliniat că majorarea pretenţiilor în apel a reprezentat o modificare a cadrului procesual, motiv pentru care a apreciat că cererea intimatei nu putea fi primită.

În continuare, a afirmat că inadmisibilitatea acestui demers în apel derivă şi din interpretarea dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ., care prevăd în mod expres că modificarea acţiunii poate interveni numai în primă instanţă.

Potrivit recurentei, în apel trebuia continuată judecata acţiunii în limitele stabilite în prima etapă procesuală şi nu într-un cadru procesual extins.

A mai arătat că statuările instanţei de prim control judiciar, în sensul că majorarea pretenţiilor se circumscria ipotezelor reglementate de art. 478 alin. (4) C. proc. civ., sunt nelegale, întrucât la data introducerii acţiunii intimata nu doar a estimat cuantumul despăgubirii pretinse, cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel, ci l-a indicat expres.

Din această perspectivă, a apreciat că instanţa de prim control judiciar a adăugat elemente străine cauzei pentru a crea aparenţa de legalitate a măsurii de respingere a acestei excepţii.

Totodată, a susţinut că problema dedusă judecăţii a vizat cauzele producerii daunelor pretinse, iar nu cuantumul acestora, aspect relevat chiar de împrejurarea că în apel intimata nu a contestat hotărârea atacată sub acest aspect, majorarea pretenţiilor realizându-se abia după depunerea raportului de expertiză judiciară în apel.

De asemenea, autoarea căii de atac a reiterat că cererea intimatei era inadmisibilă şi din perspectiva faptului că procesul se afla în al doilea ciclu procesual, în rejudecare, când limitele judecăţii nu mai puteau fi schimbate.

Potrivit recurentei, opinia separată formulată sub acest aspect de unul dintre membrii completului învestit cu judecarea apelului era cea corectă.

În argumentare, a evocat considerentele deciziei nr. 28/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, subliniind că instanţa de apel trebuia să soluţioneze excepţia numai raportat la actele procesuale depuse de intimată şi nu în baza unor elemente care nu se regăseau în cererea de chemare în judecată sau în memoriul de apel.

Conchizând, a susţinut că nelegalitatea deciziei recurate derivă chiar din considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut că intimata nu a contestat cuantumul despăgubirii menţionat în raportul de expertiză judiciară întocmit în primă instanţă şi nici nu a solicitat efectuarea unei alte expertize în calea de atac devolutivă.

Cu privire la încheierea recurată, autoarea căii de atac a arătat că a fost pronunţată cu încălcarea normelor legale în materia citării care atrag nulitatea.

Astfel, după evocarea prevederilor art. 335 C. proc. civ., a afirmat că raportul de expertiză din apel era nul, întrucât citarea sa pentru efectuarea expertizei judiciare în apel s-a realizat cu încălcarea textului de lege indicat. Potrivit recurentei, convocarea sa nu putea fi realizată decât ulterior desemnării celor 3 experţi judiciari de către instanţa de prim control judiciar şi consultării lor în acest sens.

A mai susţinut că faţă de caracterul imperativ al normelor privind citarea părţilor, vătămarea sa era prezumată şi se impunea anularea acestei hotărâri.

Potrivit autoarei căii de atac, vătămarea rezulta şi din faptul că expertiza judiciară s-a efectuat cu nerespectarea normelor de procedură care garantează legalitatea procedurilor judiciare, iar vătămarea nu putea fi înlăturată decât prin efectuarea unei noi expertize pentru ca toţi experţii să decidă cu privire la citarea părţilor şi la modul de desfăşurare a acesteia.

A mai precizat că instanţa de apel a confundat regimul juridic al nulităţii exprese cu cel al nulităţii virtuale, atunci când a apreciat că autoarea căii de atac nu a dovedit vătămarea sa, în condiţiile în care încălcarea normelor de procedură privind citarea fusese probată.

De asemenea, recurenta a arătat că solicitarea unor documente ulterior convocării sale de către unul dintre experţii judiciari demonstrează lipsa de imparţialitate şi independenţă a acestora, precum şi faptul că expertiza judiciară nu a fost realizată în colaborare.

A mai afirmat că instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile, atunci când a stabilit că nu era necesară citarea părţilor, întrucât, potrivit art. 335 C. proc. civ., asupra acestui aspect nu putea decide decât expertul.

De asemenea, recurenta a susţinut că raportul de expertiză judiciară din apel era nul şi din perspectiva depăşirii de către experţii judiciari a atribuţiilor ce le reveneau în baza legii.

În argumentare, a afirmat că, potrivit art. 330 alin. (1) C. proc. civ., aceştia trebuiau să aducă la îndeplinire numai sarcinile trasate de instanţa de apel, nu să interpreteze clauzele contractuale sau normele legale ori să conteste conţinutul şi efectele înscrisurilor depuse.

Or, potrivit recurentei, din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că experţii judiciari au omis să analizeze toate dovezile depuse, şi-au expus părerea cu privire la elementele probatorii ale cauzei şi au negat efectele juridice ale actelor încheiate de părţi sub semnătură privată, depăşind limitele obiectului expertizei. A mai afirmat că nerespectarea regulilor procedurale referitoare la efectuarea expertizei în apel a determinat încălcarea dreptului său la un proces echitabil şi a principiului egalităţii de arme.

În continuare, autoarea căii de atac a arătat că motivele cuprinse în decizia nr. 51/02.03.2022 sunt contradictorii celor reţinute prin încheierea recurată, având în vedere că prin această ultimă hotărâre s-a reţinut că experţii judiciari erau obligaţi să analizeze clauzele contractuale, iar prin decizia sus-menţionată s-a stabilit, sub acest aspect, că experţii au depăşit obiectivul expertizei.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a omis să analizeze motivul de nulitate a raportului de expertiză, în condiţiile în care o invocase din perspectiva depăşirii atribuţiilor de către experţii judiciari, iar în considerentele hotărârii, instanţa de prim control judiciar se referă la limitele specializării lor.

În continuare, recurenta a precizat că raportul de expertiză era nul şi prin prisma dispoziţiilor art. 336 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, a afirmat că soluţia instanţei de prim control judiciar din încheierea recurată este contrară textului de lege enunţat, de vreme ce experţii nu au indicat opiniile lor divergente şi nu au motivat modalitatea în care aceştia "le-au armonizat", deşi în temeiul normei legale indicate se impunea.

În acest context, a susţinut că nerespectarea prevederilor art. 336 alin. (2) C. proc. civ. a condus la încălcarea drepturilor la apărare şi la proces echitabil.

Potrivit autoarei căii de atac, decizia civilă nr. 67/09.03.2022 a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a validat declaraţiile unor martori peste ceea ce cuprindeau procesele-verbale de constatare a fenomenelor de băltire şi existenţa unor boli la produsele asigurate, încheiate fără obiecţiuni de către părţi.

Din această perspectivă, a apreciat că vătămarea sa este una expresă, dat fiind că nerespectarea textului de lege este sancţionată cu nulitatea şi echivalează cu încălcarea voinţei părţilor.

Totodată, a precizat că instanţa de apel a ignorat şi prevederile art. 444 şi art. 453 C. proc. civ., deoarece nu putea acorda cheltuieli de judecată aferente altor faze procesuale, o astfel de pretenţie având semnificaţia unei cereri formulate pe cale separată.

Tot cu privire la această decizie, autoarea căii de atac a arătat că motivarea ei este lacunară şi este fundamentată numai pe susţinerile părţii intimate, apărările sale fiind omise.

De asemenea, a afirmat că instanţa de prim control judiciar nu a analizat probele indicate şi că simpla referire la dispoziţiile art. 1.270 şi art. 1.350 C. civ., fără o verificare efectivă a clauzelor contractuale şi a voinţei părţilor, lipseşte decizia de fundament legal şi echivalează cu nemotivarea ei, potrivit practicii instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Recurenta a mai susţinut că deşi existenţa fenomenului de băltire şi a bolilor ce afectau produsele a fost confirmată de procesele-verbale sus-menţionate, acest aspect nu a fost examinat, instanţa de prim control judiciar rezumându-se a prelua concluziile raportului de expertiză, fără a indica motivele pentru care a înlăturat celelalte elemente probatorii din care rezulta că boala ce a afectat porumbul reprezenta un risc neacoperit de poliţa de asigurare.

De asemenea, a arătat că şi soluţia referitoare la cheltuielile de judecată acordate este nemotivată, instanţa de apel neindicând considerentele pentru care le-a încuviinţat în integralitate.

În continuare, autoarea căii de atac a arătat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, s-a apreciat că experţii judiciari nu şi-au depăşit atribuţiile, iar pe altă parte, s-a constatat că opiniile lor excedează obiectivele expertizei.

De asemenea, a arătat că, deşi motivele contradictorii nu se regăsesc în cuprinsul aceleiaşi hotărâri, ele pot fi reţinute, căci încheierile premergătoare fac corp comun cu decizia finală.

În continuare, recurenta a susţinut că instanţa de prim control judiciar a încălcat şi dispoziţiile art. 1.270 şi ale art. 1.350 C. civ., pe care le-a evocat.

În argumentare, a redat aspecte teoretice privind principiul forţei obligatorii a contractului şi răspunderea civilă contractuală, arătând că instanţa de apel, în cadrul controlului judiciar realizat, nu a analizat clauzele contractuale, prezumând doar îndeplinirea obligaţiilor asumate de către intimată.

Potrivit recurentei, constatările părţilor, reţinute în procesele-verbale încheiate, nu puteau fi ignorate de către instanţa de apel, dat fiind că procedura pentru constatarea şi evaluarea despăgubirilor era obligatorie potrivit contractului şi fusese deja parcursă de părţi.

Din această perspectivă, a afirmat că instanţa de prim control judiciar era obligată să dea eficienţă dispoziţiilor art. 1.270 C. civ. şi efectelor care decurgeau din forţa obligatorie a contractului.

A mai susţinut că simpla menţionare a textelor de lege indicate în cuprinsul hotărârii nu echivalează cu aplicarea lor efectivă în cauză.

Totodată, a precizat că semnarea proceselor-verbale de constatare de către reprezentanţii intimatei produceau efecte directe asupra ei, astfel că ignorarea lor de către instanţa de apel reflectă încălcarea prevederilor art. 1.296 C. civ.

În drept, criticile au fost circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 30.08.2022, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile lipsei de interes şi inadmisibilităţii motivului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Ulterior, la 20.09.2022, intimata a depus note scrise prin care a invocat excepţia lipsei de interes în declararea recursului, arătând că recurenta, anterior exercitării căii extraordinare de atac, a achitat de bunăvoie sumele acordate de instanţa de apel; astăzi, în şedinţă publică, intimata nu a mai susţinut această excepţie.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părţile litigante.

La termenul din 21.06.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, dispunând ca părţile să fie citate pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului şi hotărârile atacate, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac a criticat, subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., măsurile adoptate de instanţa de apel prin încheierea din 02.02.2022 şi prin cele două decizii civile, invocând încălcarea unor norme de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Prima critică vizează soluţionarea greşită de către instanţa de apel, prin decizia civilă nr. 51/02.03.2022, a excepţiei inadmisibilităţii cererii de majorare a câtimii obiectului cererii în apel, cu nesocotirea art. 204 şi a art. 478 C. proc. civ., recurenta susţinând că această modificare a acţiunii nu este permisă, faţă de limitele efectului devolutiv al apelului.

Critica este lipsită de interes, întrucât pretenţiile reclamantei au fost găsite întemeiate doar în limita valorii menţionate în cererea de chemare în judecată; cu alte cuvinte, cererea de majorare a câtimii pretenţiilor nu a produs niciun efect vătămător pentru recurentă.

O altă critică subsumată primului motiv de recurs vizează nelegalitatea încheierii din 02.02.2022, prin prisma soluţiei pronunţate asupra cererii recurentei vizând nulitatea raportului de expertiză cu consecinţa refacerii acestuia, iar în subsidiar, completarea şi lămurirea lui.

În opinia acesteia, nulitatea derivă din nesocotirea dispoziţiilor privind convocarea părţilor, efectuată cu încălcarea prevederilor art. 335 alin. (1), art. 153, art. 157 şi ale art. 160 C. proc. civ., dar şi din împrejurarea că instanţa a apreciat nelegal asupra necesităţii convocării, întrucât aceasta este atribuţia exclusivă a expertului; totodată, a susţinut că aceeaşi sancţiune se impune şi faţă de împrejurarea că experţii nu au efectuat o lucrare comună, ci doi dintre aceştia şi-au însuşit opinia celui de-al treilea.

Nici aceste critici nu sunt fondate, întrucât nu au fost încălcate norme de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Recurenta a invocat texte de lege care reglementează procedura de citare a părţilor la judecată, dar şi dispoziţii privind procedura de convocare a părţilor pentru efectuarea expertizei.

Cu privire la prima categorie de norme, argumentele prezentate sunt formale şi nu se circumscriu ipotezelor reglementate de art. 153, art. 157 şi art. 160 C. proc. civ., ci vizează cerinţele legale ale procedurii convocării părţilor de către expert, care pot atrage sancţiunea nulităţii în cazul în care părţile nu au fost citate prin scrisoarea recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de efectuare a lucrării, conform dispoziţiilor art. 335 alin. (1) C. proc. civ. Însă, criticile recurentei nu privesc vicii ale acestei proceduri, ci aspectul efectuării convocării doar de către unul dintre experţi înainte de a fi numiţi definitiv toţi cei trei şi de a se fi consultat asupra lămuririlor şi documentelor ce trebuie cerute părţilor pentru efectuarea lucrării. Or, pretinsele deficienţe în modul de lucru al experţilor nu fac obiectul normelor de procedură invocate şi nu sunt sancţionate cu nulitatea, fiind fără relevanţă lipsa numirii definitive a celui de-al treilea expert la momentul efectuării convocării de către un expert deja ales, ci este esenţial, sub aspectul respectării normelor de procedură imperative, ca părţile să fi fost convocate potrivit prevederilor art. 335 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce nu s-a contestat.

Totodată, recurenta a apreciat că raportul de expertiză era nul din cauza depăşirii atribuţiilor de către experţi, prin examinarea materialului probator, încălcând astfel art. 330 C. proc. civ., care reglementează necesitatea probei cu expertiză şi competenţa acestora, în calitate de persoane specializate, numai pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, iar nu în scopul evaluării probatoriului, dar şi pentru că aceştia nu au respectat obiectivele stabilite de către instanţă, exprimându-şi opinia şi asupra unor aspecte suplimentare.

Din analiza hotărârii pronunţate în rejudecarea apelului, rezultă că obiectivul stabilit de instanţă pentru expertiza agricolă era determinarea cauzelor care au calamitat culturile pentru care se pretind despăgubiri, iar aceştia au evaluat, suplimentar, şi despăgubirile. Însă, considerentele deciziei pronunţate în rejudecarea apelului relevă faptul că raportul de expertiză a fost valorificat numai în limitele obiectivelor încuviinţate, iar nu şi cu privire chestiunile asupra cărora experţii şi-au exprimat opinia fără a fi autorizaţi de instanţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ., instanţa de judecată examinează probele distinct, dar şi în ansamblul lor, judecătorul stabilind faptele prin libera apreciere a acestora, potrivit convingerii sale, cu excepţia celor a căror putere doveditoare este legal indicată, iar expertiza este o probă care are rolul de a lămuri anumite aspecte de fapt, astfel că instanţa poate valorifica în tot sau în parte concluziile raportului de expertiză; de aceea, evaluarea de către experţi a unor chestiuni străine obiectivelor stabilite de instanţă nu poate conduce la nulitatea lucrării astfel întocmite, ci doar la neluarea lor în seamă.

Nici susţinerile recurentei privind lipsa părerii motivate a fiecărui expert, cu pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 336 alin. (2) C. proc. civ., nu pot fi primite.

Autoarea căii de atac a susţinut că nulitatea raportului de expertiză rezultă şi din împrejurarea, consemnată în cuprinsul acestuia, că experţii au studiat documentele individual, şi-au formulat propriile opinii, după care, în cadrul unei întruniri, au armonizat concluziile, însă aspectul contestat nu se încadrează în ipoteza reglementată de norma de drept invocată; practic, recurenta consideră că formularea unei opinii proprii de către fiecare expert presupune că aceştia au avut păreri divergente, dar nu acesta este sensul menţiunii din raportul de expertiză; dacă experţii ar fi avut opinii divergente, nu şi-ar fi asumat aceleaşi concluzii ale raportului de expertiză, ci fiecare şi-ar fi expus propria opinie.

Prin urmare, Înalta Curte, constatând că au fost respectate normele de drept care reglementează procedura de convocare a părţilor de către experţi şi modul de efectuare a raportului de expertiză, reţine că nu sunt fondate nici susţinerile recurentei privind încălcarea principiului egalităţii de arme şi a dreptului său la apărare şi la un proces echitabil.

O altă critică subsumată primului motiv de recurs priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., privind admisibilitatea probei cu martori pentru a face dovada contrară aspectelor consemnate în procesele-verbale încheiate de părţi, recurenta arătând că, deşi fenomenul de băltire a fost constatat prin înscrisuri, instanţa de apel a înlăturat această împrejurare de fapt pe baza declaraţiilor unor martori.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 309 alin. (5) C. proc. civ., "Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (4)", iar potrivit alin. (4) pct. 4 al aceluiaşi articol, "(...) este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care: (...) 4. părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună".

Din actele dosarului rezultă că proba cu martori a fost solicitată de părţi în faţa primei instanţe, pentru recurentă fiind încuviinţată prin încheierea din 13.11.2017, teza probatorie fiind dovedirea fenomenului de băltire, iar pentru intimată, prin încheierea din 07.11.2016; aşadar, recurenta a acceptat, fie şi tacit, administrarea acestei probe, neinvocând inadmisibilitatea ei, iar în acest context, prin prisma textelor de lege evocate, nu mai poate fi pusă în discuţie.

Pe de altă parte, din decizia civilă nr. 67/09.03.2022 rezultă că, pentru stabilirea cauzelor care au condus la distrugerea recoltei, instanţa a apreciat probele în ansamblul lor, iar excluderea fenomenului de băltire nu a fost fundamentată pe declaraţiile martorilor, ci pe concluziile raportului de expertiză.

Nici critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. nu poate fi primită, întrucât statuarea instanţei de apel asupra cererii vizând cheltuielile de judecată este legală. Astfel, în primul ciclu procesual, instanţele devolutive au respins cererea reclamantei, iar recursul declarat de aceasta a fost admis, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel; în rejudecare, instanţa de apel a admis calea de atac şi a schimbat în tot sentinţa primei instanţe, în sensul că a admis cererea, confirmând temeinicia pretenţiilor reclamantei; stabilind astfel culpa procesuală a pârâtei, în mod legal a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată efectuate de titulara demersului judiciar în toate fazele procesuale anterioare.

De asemenea, vor fi înlăturate şi susţinerile recurentei privind acordarea eronată a acestor sume justificat de faptul că sentinţa primei instanţe nu cuprindea dispoziţii privind cheltuielile de judecată şi că S.C. A. S.R.L. a solicitat în apel, în primul ciclu procesual, acordarea şi a cheltuielilor aferente etapei procesuale anterioare, iar instanţa de apel nu a soluţionat cererea şi nici nu s-a formulat o cerere de completare, întrucât măsura de respingere a acţiunii, precum şi a căii de atac, înglobează şi cererile accesorii privind cheltuielile de judecată, fără a fi necesar ca dispozitivul hotărârii să cuprindă o menţiune expresă în acest sens.

Eronată este şi interpretarea dată de recurentă art. 453 C. proc. civ., întrucât în ipoteza casării cu trimitere, instanţa nu statuează asupra cheltuielilor de judecată, nefiind stabilită definitiv partea care a pierdut procesul.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia civilă nr. 67/09.03.2022 nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii.

Sub aspectul motivării necorespunzătoare, a criticat decizia, susţinând că nu cuprinde analiza întregului probatoriu administrat, nici a susţinerilor părţilor, iar examinarea aspectelor deduse judecăţii a fost formală, instanţa de apel luând în considerare numai argumentele intimatei.

Înalta Curte aminteşte că exigenţele motivării nu presupun ca instanţa să răspundă fiecărei susţineri a părţilor, ci este suficient ca hotărârea să cuprindă considerentele care au fundamentat-o şi care permit părţilor să o înţeleagă.

În cauză, hotărârea atacată cuprinde, în mod coerent, raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei. Astfel, instanţa a reţinut situaţia de fapt prin prisma probelor administrate, determinând cauzele producerii prejudiciului şi temeinicia despăgubirilor solicitate şi a evidenţiat normele de drept incidente în cauză, procedând la aplicarea acestora motivat, prin prisma situaţiei de fapt reţinute. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu considerentele instanţei de apel şi nici cu soluţia la care a ajuns nu echivalează cu lipsa motivării, la fel cum neînsuşirea apărărilor expuse de către aceasta nu reflectă o nemotivare a hotărârii; esenţial este că instanţa de apel a prezentat în mod clar şi coerent argumentele pentru care a pronunţat decizia, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar, astfel că nu se poate reţine niciun viciu al motivării hotărârii atacate.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că decizia cuprinde argumente contrare încheierii din 02.02.2022 sub aspectul depăşirii atribuţiilor experţilor, dar şi între considerente şi dispozitiv, în sensul că instanţa de apel, deşi nu a anulat raportul de expertiză, a încercat atenuarea efectelor lui prin neluarea în seamă a unor concluzii.

Înalta Curte subliniază că motivele contradictorii la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează ipoteza unei contrarietăţi între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată sau ipoteza unei contrarietăţi dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a unei soluţii contrare.

Examenul deciziei atacate permite instanţei supreme observaţia că aceste critici sunt formale şi că, sub pretextul invocării lor, recurenta urmăreşte să obţină reevaluarea argumentelor privind validitatea şi valoarea probatorie a expertizei.

Recurenta a invocat şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că soluţia instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 1.270 şi art. 1.350 C. civ., privind forţa obligatorie a contractului şi răspunderea contractuală şi ale art. 1.296 C. civ., privind efectele reprezentării, întrucât nu a analizat clauzele contractului părţilor şi a prezumat îndeplinirea tuturor obligaţiilor asumate de către intimată, dar şi pentru că a ignorat procesele-verbale încheiate cu intimata, prin reprezentanţii desemnaţi de fiecare societate, conform procedurii stabilite prin convenţie, astfel că aceste înscrisuri aveau aceeaşi forţă obligatorie ca şi contractul.

Însă, instanţa de apel a dat obligaţiilor asumate de părţi efectele prevăzute de actul juridic pe care l-au încheiat şi, stabilind că nu există o cauză exoneratoare de răspundere a autoarei căii de atac pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a despăgubirii, a statuat asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantei. Totodată, mai notează instanţa supremă că aspectele invocate nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, ci vizează doar formal dispoziţiile legale pretins încălcate, astfel că reprezintă argumente în susţinerea temeiniciei apărărilor din apel şi a valorii probatorii a dovezilor administrate privind stabilirea situaţiei de fapt, elemente asupra cărora instanţa de apel, în urma propriilor verificări, s-a pronunţat; de aceea, aceste chestiuni nu mai pot fi supuse analizei în această etapă procesuală întrucât examinarea instanţei de recurs este limitată de conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat şi, în baza art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către intimată a cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost dovedite în cauză, în condiţiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva încheierii din 02.02.2022 şi deciziilor civile nr. 51/02.03.2022 şi nr. 67/09.03.2022, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi în dosarul nr. x/2016.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 30.133 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2023.