Arbitral award annulment rejected; owner's appeal dismissed, ordered to pay costs.

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa arbitrală nr. 46 din 18 mai 2021, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2019, a fost admisă în integralitate cererea formulată de S.C. A. S.A până la suma de 566608,40 RON şi în parte cererea B. în limita sumei de 362369,65 RON, dispunând compensarea sumelor datorate cu titlul de cheltuieli arbitrale până la concurenţa sumei de 392470,53 RON şi obligând B. la plata diferenţei în privinţa acestora.

Împotriva acestei soluţii, societatea B. S.A. a formulat cerere de anulare a hotărârii arbitrale, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. şi urm. C. proc. civ., solicitând şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de disputa părţilor, atât în etapa arbitrajului, cât şi în faţa instanţei de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 131/2021 din 13 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei B. S.A., de anulare hotărâre arbitrală nr. 46 din 18 mai 2021, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu pârâta A. S.A.; s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de acordare cheltuieli de judecată; a fost obligată reclamanta la plata sumei de 9397,66 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

În termen legal, împotriva acestei sentinţe, reclamanta B. S.A. a declarat recurs, invocând incidenţa prevederilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., a susţinut, în esenţă, că hotărârea nu cuprinde considerentele din care să decurgă concluzia că soluţia pronunţată a avut în vedere inclusiv perspectiva juridică generată de Notificările B. S.A. nr. 1957/13.03.2018 şi nr. 3665/18.06.2019.

Notificarea nr. x/13.03.2018 a reprezentat o manifestare de voinţă a reclamantei care a existat şi a produs efecte juridice, astfel cum aceasta a învederat prin acţiunea în anulare şi prin notele scrise depuse pe fond. Elocvenţa acesteia a fost invocată încă din cursul arbitrajului prin documentul B. S.A. "Răspuns la cererea de arbitraj şi Cerere reconvenţională" şi a fost reiterată în cursul judecării fondului prin adresa nr. x/18.06.2019.

Or, în pofida faptului că instanţa de fond consemnează existenţa Notificării nr. x/13.03.2018 ca făcând parte din apărările reclamantei, raţionamentul prezentat de în fundamentarea soluţiei fondului acţiunii în anulare nu devoalează raportarea instanţei inclusiv la Notificările nr. x/13.03.2018 şi nr. y/18.06.2019.

B. S.A., subliniază recurenta, nu a reziliat contractul doar prin Notificarea nr. x/07.03.2018 (asupra căreia s-a pronunţat Sentinţa arbitrală nr. 30/25.04.2019), ci şi prin Notificarea nr. x/13.03.2018.

Neprezentarea motivelor instanţei de fond pentru înlăturarea apărărilor reclamantei echivalează cu nemotivarea hotărârii judecătoreşti din această perspectivă, respectiv nesoluţionarea în mod complet a cauzei şi încălcarea dreptului recurentei la un proces echitabil.

În acest context, apreciază ca fiind incidente prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează dreptul de dispoziţie al părţilor şi ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material

Contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, pentru determinarea existenţei sau nu a încălcării normelor de drept imperative, a bunelor moravuri sau a ordinii publice, recurenta apreciază că era necesară efectuarea unei verificări asupra elementelor de fapt, care au generat consecinţe în drept.

În opinia sa, reclamanta a respectat limitele motivului de contestare instituit de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. şi a invocat exclusiv aspecte de drept, iar dezvoltarea (limitată a) acestora era necesară pentru a se putea percepe în mod corect neregularităţile pe care le semnala.

Astfel, susţine că dezvoltarea corelaţiilor în fapt (ale temeiurilor de drept) era chiar obligatorie pentru a se putea percepe în mod corect interpretarea şi aplicarea eronată de către tribunalul arbitrai a temeiurilor de drept invocate de părţi.

Deoarece recurenta a invocat în susţinerea cererii în anulare toate cele 3 ipoteze ale art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., consideră că se impunea ca instanţa de fond să determine existenţa sau nu a fiecărei dintre acestea, atât prin raportare directă, cât şi prin raportare cumulată la implicaţiile aspectelor pe care le sesiza.

Ca atare, aprecierea individuală a aspectelor respective în cadrul sentinţei recurate, trebuia însoţită inclusiv de aprecierea acestora în mod cumulat, pentru a se determina dacă efectul produs de acestea în mod conjunct conduce la încălcarea normelor de drept imperative, a bunelor moravuri sau a ordinii publice.

Recurenta susţine că instanţa a interpretat şi a aplicat eronat dispoziţiile art. 430, art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în ceea ce autoritatea de lucru judecat pe care intimata A. a invocat-o pentru sentinţa arbitrată nr. 30/25.04.2019 şi cu principiul disponibilităţii invocat de reclamantă pe fond.

Prin sentinţa arbitrată respectivă s-a statuat - între altele - doar ineficienţa operaţiunii juridice a rezilierii prin intermediul Notificării nr. x/07.03.2018, iar, contrar considerentelor din pag. 12, para. 6 a sentinţei nr. 131, nu s-a dispus anularea vreunui act juridic şi nici nu s-a constatat ineficienţa juridică a vreunui alt act (precum Stabilirea Inginerului privind Modul de Soluţionare - Evaluare la data rezilierii). Inexistenţa culpei antreprenorului a fost stabilită exclusiv raportat la un criteriu formal şi nu în baza unei analize a fondului criticilor recurentei.

Menţionează că a învederat aceste împrejurări în susţinerea motivelor de drept ale acţiunii în anulare, dar instanţa de fond nu a procedat la analizarea acestora în mod verificabil şi de sine stătător. Recalificarea împrejurărilor respectiv ca fiind critici de temeinicie, subsumează tocmai schimbarea modalităţii în care reclamanta le-a prezentat şi încălcarea principiului disponibilităţii.

Cu referire la modalitatea eronată de dezlegare a temeiurilor de drept invocate prin cererea în anulare în susţinerea aplicării art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., critică sentinţa atacată arătând, în esenţă, că art. 9 C. civ. şi art. 601 C. proc. civ. reprezintă norme legale de ordine publică (imperative) şi care ocrotesc ordinea publică, însă acestea au fost interpretate/aplicate eronat de instanţa de fond, deoarece nu a fost sancţionat modul propriu şi neautorizat în care Tribunalul arbitral a interpretat legislaţia în vigoare, respectiv nu a fost sancţionat modul în care Tribunalul arbitral a transformat instituţiile de drept pe care le-a invocat în sentinţa nr. 46/18.05.2021.

Art. 13 C. civ., mai arată recurenta, reprezintă o normă legală imperativă prohibitivă şi care ocroteşte ordinea publică. Aceasta a fost interpretată/aplicată eronat de instanţa de fond deoarece nu a fost sancţionat modul pripit în care Tribunalul arbitral a concluzionat că reclamanta ar fi renunţat implicit la dreptul de a mai formula ulterior pretenţii faţă de intimată, doar pe baza pretenţiilor invocate în cadrul procedurii respective de arbitraj.

Totodată, mai susţine recurenta, art. 1203, art. 1268 şi art. 1270 C. civ. reprezintă norme legale prohibitive ori onerative şi care ocrotesc ordinea publică. Acestea au fost încălcate de către Tribunalul arbitral care le-a aplicat în mod propriu şi neautorizat.

De asemenea, art. 1549 alin. (1) şi (3) art. 1550 C. civ. reprezintă norme legale care ocrotesc ordinea publică. Acestea au fost interpretate/aplicate eronat de instanţa de fond, deoarece nu a fost sancţionat modul propriu şi neautorizat în care Tribunalul arbitral a interpretat legislaţia în vigoare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La termenul de judecată din 2 noiembrie 2022, reprezentantul recurentei-reclamante a menţionat că înţelege să susţină şi motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv faptul că prin hotărârea dată instanţa a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Intimata-pârâtă A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia pot fi analizate motivele de nelegalitate ale hotărârii recurate expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte va reţine spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare, când încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţiile imperative ale legii.

Deşi recurenta pretinde că tribunalul arbitral a pronunţat sentinţa cu încălcarea normelor imperative, criticile invocate urmăresc o reanalizare cu caracter devolutiv a împrejurărilor cauzei, deşi controlul efectuat de instanţă asupra hotărârii arbitrale este un control de legalitate iar nu de temeinicie.

Înalta Curte subliniază că pentru a fi întemeiată acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, este necesar ca însăşi sentinţa pronunţată (soluţia şi/sau argumentele tribunalului arbitral) să încalce ori să nesocotească o normă imperativă a legii.

În mod greşit recurenta se prevalează de faptul că instanţa ar fi avut obligaţia de a efectua verificări asupra elementelor de fapt - interpretarea probelor - care ar fi generat consecinţe în drept. Cadrul procesual a fost stabilit de către părţi, tribunalul arbitral a analizat temeinica pretenţiilor, iar instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. a avut exclusiv obligaţia de a examina dacă hotărârea arbitrală încalcă sau nu ordinea publică sau dispoziţii imperative ale legii.

Or, procedând în acest mod, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în mod legal că parte dintre normele invocate de B. S.A. nu reprezintă norme de drept imperative, iar acelea care ar putea fi catalogate ca norme de drept imperative nu au fost încălcate.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei, instanţa învestită cu acţiunea în anulare a reţinut, argumentat, că referirea părţii la modul de analiză efectivă a clauzelor contractuale, prin prisma comportamentului părţilor (încheierea de tranzacţii, lipsa continuării îndeplinirii obligaţiilor contractuale, emiterea de decizii de reziliere invalidate parţial), a probatoriului administrat (expertiza de specialitate), a precizărilor oferite de acestea în cadrul judecăţii în faţa tribunalului arbitral, constituie aspecte ce denotă în mod neechivoc critica temeiniciei sentinţei arbitrale şi nu a legalităţii acesteia.

Tot în mod corect s-a reţinut, având ca premisă faptul că relaţiile contractuale sunt guvernate de principiul libertăţii de voinţă, de la care părţile pot deroga, că o interpretare greşită a prevederilor contractuale prin raportare la dispoziţii legale de drept privat nu reprezintă o încălcare a normelor de ordine publică, a bunelor moravuri sau a dispoziţiilor imperative ale legii şi, prin urmare, cum în mod legal a arătat şi Curtea de Apel Bucureşti, astfel că aspectele legate de stadiul de execuţie a lucrărilor, interpretarea prevederilor contractuale cu privire la reziliere, penalităţi, culpa părţilor nu depăşesc sfera interesului particular şi nu sunt reglementate de norme juridice imperative, care să dea suport acţiunii în anulare.

Curtea de apel a pronunţat hotărârea atacată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, sentinţa fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia, motivarea fiind clară şi concisă, nefiind incident pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Susţinerile recurentei, în sensul că se impunea ca instanţa de fond să determine existenţa sau nu a fiecărei dintre cele trei ipoteze avute în vedere de art. 698 C. proc. civ. "atât prin raportare directă, cât şi prin raportare cumulată la implicaţiile aspectelor pe care le sesiza", respectiv că "aprecierea individuală a aspectelor respective în cadrul sentinţei recurate, trebuia însoţită inclusiv de aprecierea acestora în mod cumulat, pentru a se determina dacă efectul produs de acestea în mod conjunct conduce la încălcarea normelor de drept imperative, a bunelor moravuri sau a ordinii publice", sunt ambigue, părând a avea în vedere necesitatea unei interpretări sistematice, coordonate a normelor, însă fără a se arăta, concret, cum trebuia realizată această interpretare în cauză şi cum ar fi influenţat aceasta interpretarea/calificarea normelor legale a căror încălcare a fost invocată prin acţiunea în anulare.

Trebuie subliniat faptul că prin acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, întemeiată pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., încălcarea ordinii publice (ordinea politică, economică şi socială dintr-un stat, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se concretizează în funcţionarea normală a aparatului de stat, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora) şi a bunelor moravuri (ansamblu de reguli impuse de o anumită morală socială, existentă la un moment dat şi într-un anumit loc, care, în paralel cu ordinea publică, reprezintă o "normă", un "standard" în raport de care sunt apreciate comportamentele umane) a fost invocată generic, fără o minimă motivare a acţiunii din perspectiva celor două ipoteze, astfel încât nu se poate imputa instanţei faptul că s-ar fi limitat la analiza caracterului de normă imperativă al dispoziţiilor invocate.

Nemulţumirea recurentei cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei învestită cu acţiunea în anulare, neînsuşirea de către instanţă a susţinerilor formulate de către parte nu reprezintă motive de nelegalitate care să conducă la casarea sentinţei recurate şi nici nu conturează o interpretare/aplicare eronată a dispoziţiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), respectiv art. 430 C. proc. civ., pe care o reclamă recurenta.

Astfel, în privinţa susţinerilor recurentei conform cărora B. S.A. nu ar fi reziliat contractul doar prin Notificarea nr. x/07.03.2018, asupra căreia s-a pronunţat sentinţa arbitrală nr. 30/25.04.2019, ci şi prin Notificarea nr. x/13.03.2018, care nu a fost analizată, Înalta Curte constată că acestea nu echivalează cu nemotivarea hotărârii judecătoreşti, în condiţiile în care, aşa cum se reţine şi prin sentinţa recurată, tribunalul arbitral a efectuat o analiză pliată întocmai pe solicitarea expresă a reclamantei (pârâtă - reclamantă în dosarul arbitral), care a arătat că, în raport cu Notificarea nr. x/07.03.2018 şi cu art. 15.2 şi 15.3 din contract, acesta din urmă nu mai este în vigoare, intervenind rezilierea.

Tribunalul arbitral a reţinut motivat aplicabilitatea art. 15.5 din contract, raţionamentul său având la bază ceea ce s-a tranşat deja prin sentinţa arbitrală nr. 30 din 25 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, cu referire la existenţa unei încetări a contractului, cât şi în privinţa absenţei culpei antreprenorului.

Teza recurentei-reclamante, privind soluţionarea litigiului în baza echităţii, potrivit art. 601 alin. (2) C. proc. civ., este infirmată de chiar considerentele hotărârii arbitrale,

Cum în mod corect a arătat şi instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare, nu se poate reţine nici încălcarea principiului disponibilităţii, întrucât chiar pârâta A. S.A. s-a prevalat de autoritatea de lucru judecat a sentinţei arbitrale nr. 30 din 25 aprilie 2019 şi a subliniat că rezilierea a operat, însă nu pentru motivele invocate de beneficiar şi nu din culpa antreprenorului, fapt ce ar fi îndreptăţi-o să primească despăgubiri în acord cu prevederile art. 19.6 contract.

De altfel, invocând dispoziţiile art. 9 şi art. 13 C. civ., art. 601 C. proc. civ., recurenta a adus în discuţie aspecte referitoare la hotărârea arbitrală, fără însă a arăta în concret în ce constă nelegalitatea sentinţei recurate, a considerentelor acesteia, din perspectiva motivului de casare prescris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În aceeaşi modalitate au fost reiterate de către recurentă susţinerile prezentate în cadrul acţiunii în anulare cu privire la încălcarea art. 1203, art. 1268, art. 1270 C. civ., art. 1549 alin. (1) şi (3) art. 1550 C. civ. de către tribunalul arbitral, fără a se arăta în ce constă nelegalitatea hotărârii pronunţate în soluţionarea acţiunii în anulare, din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs.

Ţinând cont şi de precizarea reprezentantului recurentei, făcută la termenul de judecată din 2 noiembrie 2022, în sensul că au fost formulate critici care vizează, în esenţă, aplicarea greşită a normelor de procedură (art. 430, art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.), se reţine că acestea se subsumează, într-adevăr, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă nu pot fi primite, pentru considerentele care au fost anterior expuse.

Pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., Înalta Curte concluzionează că argumentele recurentei-reclamante vizează în esenţă netemeinicia hotărârii arbitrale, nelegalitatea fiind invocată doar dintr-o perspectivă generică şi formală, pentru a deschide o analiză pe fond a soluţiei şi a considerentelor acesteia, fapt interzis din punct de vedere procedural din perspectiva dispoziţiilor exprese şi de strictă interpretare ale art. 608 C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 131/2021 din 13 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante B. S.A. la plata sumei de 7040,37 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă A. S.A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 131/2021 din 13 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă B. S.A. la plata sumei de 7040,37 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă A. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2022.