Salary-differential appeal rejected; suspension upheld pending constitutionality ruling on salary-coefficient provisions.

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub număr de dosar x/2019, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI, TRIBUNALUL ALBA, CURTEA DE APEL ALBA IULIA şi TRIBUNALUL HUNEDOARA, au solicitat instanţei obligarea pârâţilor (în măsura în care au avut raporturi de salarizare cu reclamanţii indicaţi şi pentru perioada în care aceste raporturi s-au derulat), la plata diferenţelor de drepturi salariale dintre cele efectiv încasate de către reclamanţi şi cele rezultate prin luarea în calcul la stabilirea drepturilor cuvenite: a, începând cu data de 09.04.2015 şi în continuare, pentru viitor, a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pot. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006, respectiv un coeficient de multiplicare de minim 19,000) sume actualizate cu indicele de inflaţie şi la care să se aplice dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la înlăturarea în integralitate a efectelor situaţiei discriminatorii în care se află reclamanţii prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la coeficienţii de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct, 6-13, în raport cu funcţiile deţinute sau cu care suntem asimilaţi potrivit legii (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.LC.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006, respectiv un coeficient de multiplicare de minim 19,000) începând cu 09.04.2015 şi în continuare, pentru viitor; obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la alocarea către ordonatorii secundari şi terţiari de credite a fondurilor necesare efectuării plăţii sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri constând în diferenţele de drepturi salariale obiect al prezentului litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 2041 din 19 iunie 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului Alba.

Prin sentinţa civilă nr. 1776/2020 din 3 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Alba, în dosarul nr. x/2019, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Alba şi, în consecinţă, competenţa de soluţionare a acţiunii civile, formulată de reclamantele A. şi B., a fost declinată în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Prin sentinţa civilă nr. 1853 din 29 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/2019, a fost admisă în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 09.04.2015-31.10.2016.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A. şi B.; au fost obligaţi pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Alba să recalculeze indemnizaţiile de încadrare ale reclamanţilor conform Legii 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 10.04.2016 şi în continuare, prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000; au fost obligaţi pârâţii Tribunalul Alba şi Tribunalul Hunedoara (pentru reclamanta B. pe perioada până la 01.04.2019) la plata către reclamanţi, începând cu 9.04.2015 şi în continuare, a diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului 19,000 şi venitul încasat până la punerea în plată a noii indemnizaţii, sume ce vor fi actualizate şi la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă, până la plata efectivă.

Împotriva sentinţei civile nr. 1853 din 29 iunie 2021 pronunţate de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/2019, pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI, TRIBUNALUL ALBA şi TRIBUNALUL HUNEDOARA au declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti.

Apelantul-pârât Ministerul Justiţiei a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.

Apelantul a invocat neconstituţionalitatea în raport cu prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României.

Prin încheierea din 4 mai 2022, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis cererea formulată de apelantul-pârât Ministerul Justiţiei şi, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea 47/1992, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) ind. din O.U.G. nr. 83/2014 şi art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 20/2016.

Prin aceeaşi încheiere, în baza dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanţa de apel a dispus suspendarea judecăţii apelului până la momentul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

La 17 martie 2023, reclamanta B. a declarat recurs împotriva încheierii din 4 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei spre continuarea judecăţii.

În argumentarea recursului, s-a susţinut că potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata atunci când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, iar existenţa unei proceduri în faţa Curţii Constituţionale, care a fost sesizată de către o instanţă de judecată în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu reprezintă "o altă judecată" în sensul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru că actul jurisdicţional constituţional nu statuează asupra drepturilor sau obligaţiilor părţilor în raporturile juridice.

Arată că până în 2010, art. 29 din Legea nr. 47/7992 prevedea, în mod expres, la alin. (5), că pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspenda, însă acest caz de suspendare legală obligatorie a fost suprimat prin Legea nr. 177/2010, prin care s-a abrogat alin. (5) din art. 29, legiuitorul reglementând un alt remediu procedural pentru ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate într-un proces, respectiv a reglementat un caz nou de revizuire. Astfel, prin Legea nr. 177/2010 s-a introdus un punct nou la art. 322 din vechiul C. proc. civ., pct. 10 (preluat şi în Noul C. proc. civ. - art. 509 pct. 11).

Din cele ce preced, mai susţine recurenta, rezultă că raţiunea pentru care legiuitorul a intervenit prin Legea nr. 177/2010 şi a modificat Legea nr. 47/1992 şi C. proc. civ., a fost aceea de a înlătura posibilitatea suspendării în cazul sesizării Curţii Constituţionale în scopul evitării temporizării proceselor şi al garantării dreptului la un proces echitabil prin soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Intimatul-pârât TRIBUNALUL HUNEDOARA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele considerente:

Deşi nu au fost indicate în mod expres motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile recurentei vor fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât acestea deduc instanţei de control aplicarea normelor de procedură privind suspendarea judecăţii cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Criticile recurentei privind suspendarea în mod greşit a cauzei întrucât, pe de o parte, existenţa unei proceduri în faţa Curţii Constituţionale, care a fost sesizată de către o instanţă de judecată în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu reprezintă "o altă judecată" în sensul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. iar pe de altă parte că prevederile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 au fost abrogate; fiind introdus de către legiuitor cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. pentru a elimina posibilitatea suspendării judecăţii, sunt nefondate.

Temeiul juridic în considerarea căruia instanţa sesizată a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa de contencios constituţional este cel prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care reglementează suspendarea facultativă a judecăţii, oferind judecătorului opţiunea de a aprecia asupra oportunităţii aplicării acestei măsuri faţă de împrejurările concrete ale cauzei, astfel încât drepturile procesuale ale părţilor să fie exercitate cu bună credinţă.

Lipsa unei dispoziţii procesuale exprese în sensul suspendării judecăţii cauzei în situaţia admiterii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate, precum şi abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecăţii cauzei în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, relevă intenţia legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.

Cu alte cuvinte, este adevărat că actuala reglementare a procedurii excepţiei de neconstituţionalitate (art. 29 din Legea nr. 47/1992, astfel cum a fost modificat prin art. I alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 177/2010) nu mai impune obligativitatea suspendării de drept a judecăţii cauzei în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, cum era anterior abrogării art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, când se prevedea în mod explicit luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.

În egală măsură, însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanţa nu poate suspenda cursul judecăţii în cazul particular de suspendare facultativă, atunci când, în funcţie de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune.

În acest sens este Decizia nr. 676 din 29 octombrie 2019 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 36 din 20 ianuarie 2020, în cuprinsul căreia instanţa de contencios constituţional a reţinut, la pct. 27, că în materie civilă legiuitorul nu a reglementat expres interdicţia de a suspenda cauza în situaţia admiterii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional, fiind aplicabile astfel dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că nici argumentul recurentei privind introducerea de către legiuitor a cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. pentru a elimina posibilitatea suspendării judecăţii nu este fondat, existenţa cazului de revizuire neînlăturând per se posibilitatea suspendării facultative a judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Cu referire la caracterul rezonabil al duratei procedurii pe care îl aduce în discuţie recurenta, se impune precizarea faptului că acesta se apreciază cu ajutorul criteriilor consacrate de jurisprudenţa C.E.D.O. (cauzele Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei; Frydlender împotriva Franţei; Sürmeli împotriva Germaniei; Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României) respectiv în raport de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, cel al autorităţilor competente şi miza litigiului pentru partea interesată.

Or, în prezenta cauză, partea interesată de soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil este apelantul-pârât, cel care a solicitat suspendarea judecăţii cauzei, exercitând un drept conferit de lege, respectiv sesizarea instanţei de contencios constituţional, pentru ca litigiul să fie soluţionat în acord cu drepturile fundamentale prevăzute în Constituţia României.

Demersul judiciar al pârâtului nu urmăreşte încălcarea principiului celerităţii soluţionării litigiilor, ci are un scop legitim, respectiv controlul constituţional al normei de drept de care depinde soluţionarea cauzei.

Nu în ultimul rând, prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu pot fi interpretate în sens restrictiv, astfel cum pretinde recurenta.

În condiţiile în care instanţa a apreciat că în speţă, chestiunile asupra cărora urmează să se pronunţe Curtea Constituţională au influenţă în soluţionarea cauzei, fiind vorba de constituţionalitatea unor dispoziţii legale aplicabile litigiului dedus judecăţii, suspendarea facultativă a cauzei reprezintă o măsură oportună şi necesară, pentru a se evita pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în baza unor norme legale a căror neconstituţionalitate este în discuţie.

Prin urmare, reţinând că în mod legal Curtea de Apel Piteşti a apreciat că se impune măsura suspendării cauzei, până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, încheierea atacată în cauză fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă B. împotriva încheierii din 4 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva încheierii din 4 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2023.