Agricultural machinery sale dispute: appeal rejected, price restitution claim time-barred

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 08.09.2018, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 400.000 euro şi a sumei de 1.880.302,50 RON, cu titlu de daune, actualizate cu rata indicelui de inflaţie, la care se vor calcula penalităţi şi dobândă legală, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a invocat excepţiile necompetenţei materiale şi teritoriale a Curţii de Apel Bucureşti şi, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă şi nefondată.

Prin sentinţa civilă nr. 4186/18.10.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă şi şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, secţia Civilă, Completul competent să soluţioneze cauze având ca obiect litigii între profesionişti.

Litigiul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Arad, secţia a II-a civilă sub acelaşi număr unic.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia a II-a civilă la 24.09.2018, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 400.000 euro şi a sumei de 1.880.302,50 RON, cu titlu de daune, actualizate cu rata indicelui de inflaţie, la care se vor calcula penalităţi şi dobândă legală, cu cheltuieli de judecată.

Prin notele depuse la data de 14.11.2018, reclamanta a arătat că suma de 1.880.302,50 RON reprezintă contravaloarea lucrărilor de semănat şi discuit din perioada 2016-30.06.2018, efectuate cu alţi prestatori, întrucât utilajele cumpărate de la pârâtă nu au fost conforme. În ceea ce priveşte suma de 400.00 euro, a precizat că este compusă din suma de 93.000 euro, reprezentând contravaloarea utilajelor şi din suma de 203.500 euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor de discuit şi semănat în perioada 01.07.2018-30.06.2019.

La 21.12.2018, reclamanta a depus cerere adiţională la cererea de chemare în judecată prin care a solicitat să se dispună şi rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.09.2016 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv obligarea pârâtei la restituirea sumei de 93.000 euro, sumă inclusă în daunele de 400.000 euro, pretinse prin cererea introductivă.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia litispendenţei, arătând că pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă se află dosarul nr. x/2018, ce are aceleaşi părţi şi acelaşi obiect.

Prin încheierea din 31.01.2019, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a admis excepţia litispendenţei, invocată de pârâtă şi a trimis dosarul nr. x/2018 la dosarul nr. x/2018.

La data de 28.02.2019, reclamanta a depus o nouă cerere adiţională la cererea de chemare în judecată prin care a solicitat, în principal, anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.09.2016, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 93.000 euro, echivalentul în RON - 431.520 RON la cursul BNR de la data introducerii acţiunii şi la plata către reclamantă a sumei de 390.486 euro, echivalent în RON la cursul euro din data de 18.09.2018, cu titlu de daune interese. În subsidiar, a solicitat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.09.2016, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 93.000 euro, echivalentul în RON - 431.520 RON la cursul BNR de la data introducerii acţiunii 18.09.2018, la plata către reclamantă a sumei de 390.486 euro, echivalentul în RON - 1.814.902,50 RON la cursul euro din data de 18.09.2018, cu titlu de daune interese, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 28.03.2019, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă, în temeiul art. 204 alin. (3), raportat la alin. (1) al aceluiaşi articol, a respins cererea adiţională din 28.02.2019, ca tardiv formulată. A încuviinţat administrarea probelor cu interogatoriul pârâtei la întrebările indicate prin înscrisul de la dosar, cu audierea martorilor propuşi de reclamantă, C. şi D. şi a martorilor propuşi de pârâtă, E. şi F..

Prin încheierea din 20.06.2019, instanţa a încuviinţat administrarea probei cu expertiza agricolă şi contabilă.

Prin încheierea din 24.09.2020, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă, apreciind că reclamanta a împiedicat prin atitudinea sa efectuarea expertizei agricole, a considerat ca dovedite afirmaţiile reclamantei cu privire la obiectivele nr. 5 şi nr. 7 ale expertizei (dacă cele două utilaje alimentează sau nu cantitatea de sămânţă conform cărţii tehnice, iar dacă nu, care este cauza; în timpul lucrării sau imediat după finalizarea acesteia, se poate constatata dacă utilajul nu alimentează cantitatea dorită de seminţe în patul de semănat), potrivit art. 335 alin. (3) C. proc. civ. şi a amânat judecata cauzei în vederea efectuării expertizei agricole.

Prin sentinţa civilă nr. 217/19.03.2021, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a respins acţiunea formulată şi precizată, având ca obiect, în principal, anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.09.2016, cu obligarea pârâtei la restituirea sumei de 93.000 euro, reprezentând contravaloarea sumei de 431.520 RON, precum şi a sumei de 390.486 euro, reprezentând contravaloarea sumei de 1.814.902,50 RON, cu titlu de daune interese, reprezentând contravaloarea plăţilor efectuate pentru lucrări de discuit, semănat pentru perioada octombrie 2016 - 31 iulie 2018, iar, în subsidiar, rezoluţiunea aceluiaşi contract, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la plata aceloraşi pretenţii, respectiv restituirea sumei de 93.000 euro şi a sumei de 390.486 euro, reprezentând contravaloarea sumei de 1.814.902,50 RON, cu titlu de daune interese. A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 13.607,70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi onorariu experţi.

Împotriva încheierilor din 28.03.2019 şi din 24.09.2020, precum şi a sentinţei civile nr. 217/19.03.2021, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia nr. 555/A/21.10.2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat împotriva încheierilor de şedinţă sus-menţionate şi a admis apelul exercitat împotriva hotărârii primei instanţei, a anulat sentinţa apelată şi, după rejudecare, a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată prin cererea din data de 21.12.2018 şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 13.607,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs, solicitând, în principal, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea acesteia şi a sentinţei civile nr. 217/19.03.2021 pronunţată de Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în temeiul art. 497, raportat la art. 480 alin. (3) C. proc. civ. În subsidiar, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, recurenta a susţinut că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dreptului său la dublul grad de jurisdicţie si a dreptului la un proces echitabil, precum şi a principiilor prevăzute de art. 5, art. 6, art. 7, art. 8, art. 13 şi art. 14 C. proc. civ., motiv de casare ce se circumscrie dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că prima instanţă nu a analizat acţiunea sa din perspectiva cererii adiţionale prin care şi-a modificat cererea de chemare în judecată anterior primului termen, totuşi, aceasta, în mod nelegal, nu a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în condiţiile în care a reţinut că aceasta a analizat formal fondul cauzei, fără a avea în vedere şi capătul de cerere privind rezoluţiunea contractului.

În opinia autoarei căii de atac, prin soluţia dată în apel, recurenta a fost privată de dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil reglementate de art. 5 şi art. 22 alin. (7) C. proc. civ.

Totodată, a apreciat că interpretarea literală a prevederilor art. 480 alin. (3) din acelaşi Cod, în ceea ce priveşte sintagma "în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare", goleşte de conţinut principiile fundamentale sus-enunţate.

În opinia sa, dispoziţia de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă putea fi dispusă de către instanţa de prim-control judiciar chiar şi în ipoteza în care aceasta nu a fost solicitată de părţi în condiţiile legii, acesteia revenindu-i obligaţia de a pune în discuţie, din oficiu, acest aspect.

Recurenta a mai susţinut că, prin netrimiterea cauzei pentru o nouă judecată tribunalului, recurenta a fost privată de un grad de jurisdicţie, întrucât cererea sa privind rezoluţiunea contractului nu a mai avut acelaşi regim procesual ca şi cel al cererii iniţiale, inclusiv în ceea ce priveşte administrarea şi susţinerea probatoriului.

Totodată, a afirmat că rejudecarea de către prima instanţă se impunea şi prin prisma faptului că fondul cauzei a fost analizat superficial de către aceasta.

În continuare, autoarea căii de atac a evocat practica instanţelor judecătoreşti cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

În argumentarea incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel, rejudecând cauza, nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare cumpărare nr. x/23.09.2016, aspect ce încalcă dispoziţiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material privind rezoluţiunea contractului sus-menţionat, respectiv a art. 1551 alin. (1) C. civ.

În motivare, prezentând modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părţi, a arătat că intimata a livrat bunuri cu piese deteriorate, care au fost înlocuite la scurt timp după livrare chiar de către partea adversă la solicitarea recurentei.

Recurenta a mai afirmat că, reluarea discuţiilor între părţi în anul următor livrării nu putea constitui un motiv de respingere a acţiunii, atât timp cât iniţierea procesului s-a efectuat în termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune.

Totodată, a susţinut că neconformitatea bunurilor livrate rezultă şi din înscrisurile depuse la dosar şi că, determinarea calităţii obiectului trebuia realizată în conformitate cu prevederile art. 1.231 C. civ.

În continuare, autoarea căii de atac a precizat că instanţa de apel nu a făcut aplicarea art. 1.176 C. civ. privind contractul-cadru, care, în opinia sa, generează un ansamblu de norme private pe care părţile urmează să le aplice cu ocazia contractelor subsecvente şi pe care părţile contractante au obligaţia de a le negocia în anumite limite şi cu bună-credinţă.

Astfel, a apreciat că încălcarea acestei obligaţii în momentul finalizării încheierii unui contract subsecvent atrage răspunderea părţii în temeiul contractului-cadru.

Mai mult, a afirmat că administratorul societăţii intimate a recunoscut aspectele sesizate mai sus şi s-a angajat să înlocuiască utilajele achiziţionate cu unele noi, însă, cu toate acestea, înlocuirea lor nu s-a mai realizat, fapt ce demonstrează reaua-credinţă a intimatei.

A mai susţinut că instanţa de fond a respins cererea sa de recuzare a expertului, deşi, raportat la conţinutul raportului de expertiză şi la atitudinea subiectivă a acestuia, în speţă se impunea aplicarea dispoziţiilor art. 338 C. proc. civ. şi efectuarea unei noi expertize, aspect ce se circumscrie ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La 28.03.2022 intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, acesta fiind întocmit şi comunicat părţilor în acord cu prevederile art. 493 alin. (4) din acelaşi Cod; recurenta şi-a exprimat punctul de vedere la raport.

Prin încheierea din 24.05.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică în vederea soluţionării acestuia.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte notează că, nu se impune amânarea pronunţării, întrucât, pe de o parte, nu este incidentă vreuna dintre ipotezele legale care ar putea necesita luarea unei asemenea măsuri, iar, pe de altă parte, prin actele de procedură efectuate, părţile şi-au exprimat poziţia procesuală în recurs, împrejurările de fapt şi de drept ale cauzei fiind lămurite pe deplin.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de casare invocate şi în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

Un prim set de critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează dispoziţia instanţei de apel de reţinere a cauzei pentru evocarea fondului, în condiţiile în care s-a constatat nelegalitatea soluţiei date de prima instanţă asupra cererii sale de modificare a acţiunii, din 21.12.2018, prin care a solicitat, în principal, rezoluţiunea contractului de vânzare în litigiu. Potrivit recurentei, în măsura în care instanţa de prim-control judiciar a constatat că, în prima etapă procesuală, soluţionarea fondului nu s-a realizat, aceasta era obligată, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., să trimită cauza pentru o nouă judecată tribunalului. În acest context, a susţinut că i s-a încălcat dreptul la dublul grad de jurisdicţie, dreptul la un proces echitabil, precum şi principiile prevăzute de art. 5, art. 6, art. 7, art. 8, art. 13 şi art. 14 din acelaşi act normativ.

Criticile sunt nefondate.

Potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ., "în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Regula enunţată de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. este cea a evocării fondului de către instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, aceasta având aptitudinea de a judeca fondul cauzei sub toate aspectele. Totodată, conform acestui text, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Aşadar, pentru a deveni operantă ipoteza de excepţie a trimiterii spre rejudecare în apel, textul de lege impune ca solicitarea să fie formulată în scris, prin cererea de apel ori, după caz, prin întâmpinare, această prerogativă aparţinând numai apelantului şi intimatului, fiind edictată ca o normă de favoare, de care părţile din proces pot sau nu uza, după propria lor apreciere subiectivă. Prin urmare, posibilitatea anulării hotărârii cu trimitere, din oficiu, în lipsa manifestării voinţei părţilor în acest sens este exclusă.

Asupra acestei chestiuni, Curtea Constituţională a statuat, prin decizia nr. 26/20.01.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 17 februarie 2016, paragrafele 14-19, arătând că prin dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. se dă prioritate principiului celerităţii judecării cauzelor faţă de cel al dublului grad de jurisdicţie, care, însă, nu este înlăturat, ci este lăsat la aprecierea părţilor din proces, ca expresie a principiului disponibilităţii. De asemenea, în exercitarea controlului de constituţionalitate a acestei norme legale, s-a stabilit faptul că principiul disponibilităţii trebuie coroborat şi cu celelalte principii care guvernează procesul civil, cum ar fi legalitatea, astfel încât părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilitate de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind tot astfel finalizarea acestuia, potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, s-a reţinut că "prin textul de lege criticat care, pentru raţiuni de celeritate, prevede că instanţa de apel anulează hotărârea atacată şi judecă procesul evocând fondul, ceea ce echivalează cu existenţa unei singure căi de atac, nu se aduce atingere accesului liber la justiţie, întrucât Constituţia nu conţine nicio dispoziţie referitoare la numărul gradelor de jurisdicţie, iar părţile îşi pot apăra drepturile şi interesele în faţa instanţei de apel la fel cum ar fi putut să o facă şi în situaţia în care cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare primei instanţe. Mai mult, textul dă posibilitatea părţii care manifestă un interes să solicite dispunerea trimiterii cauzei spre judecare primei instanţe, beneficiind în acest mod de un dublu grad de jurisdicţie. Textul legal criticat reprezintă o garanţie a aplicării art. 21 din Constituţie, astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală, şi prin prisma art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin care se asigură celeritatea judecării cauzei, evitându-se tergiversarea judecăţii prin reluarea ciclului procesual din motive imputabile primei instanţe".

În speţă, prin cererea de apel formulată împotriva hotărârii primei instanţe şi a încheierilor din 28.03.2019 şi, respectiv, 24.09.2020, pronunţate de aceeaşi instanţă, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum aceasta a fost precizată la 28.02.2019. Prin întâmpinarea depusă în etapa devolutivă, pârâta, apreciind ca fiind legală şi temeinică hotărârea atacată, a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia recurată, instanţa de prim-control judiciar a respins cererea de apel îndreptată împotriva încheierilor sus-indicate, a admis apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe, a anulat sentinţa apelată şi, rejudecând cauza, a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată de reclamantă prin cererea din 21.12.2018.

În acest context factual, cum, prin cererile lor, părţile nu şi-au manifestat voinţa în sensul cerut de norma legală evocată, Înalta Curte constată că reţinerea cauzei pentru evocarea fondului, după admiterea apelului de către instanţa de prim-control judiciar s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale criticate, în cauză nefiind incident cazul de excepţie de la art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., ci teza I a textului legal citat.

Un alt set de critici deduce verificării în recurs respectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., din perspectiva nesoluţionării de către instanţa de apel a capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare în litigiu, formulat de reclamantă, recurentă în această etapă procesuală, prin precizările depuse la 21.12.2018.

Criticile sunt nefondate.

Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti este dedusă din dreptul la un proces echitabil - prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale -, şi se impune ca o garanţie de legalitate a raţionamentului instanţei, fiind, deopotrivă, premisa exercitării controlului judiciar. Motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să reflecte împrejurarea că instanţa a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost deduse judecăţii, în condiţiile şi termenii legii, astfel cum Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a statuat, de exemplu, în cauzele Jokela împotriva Finlandei, Nedzela împotriva Franţei, Boldea împotriva României sau Van den Hurk împotriva Olandei.

Transpunând aceste exigenţe în examenul de legalitate de faţă, Înalta Curte constată că aceste rigori sunt respectate. Astfel, sintetizând elementele esenţiale ale cauzei, reţine că, prin cererea iniţială, formulată de reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018, aceasta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 euro, reprezentând preţul utilajelor achiziţionate de la aceasta din urmă şi costul lucrărilor agricole suportate cu alţi prestatori. Aceeaşi cerere a fost înregistrată şi sub nr. x/2018, care la 14.11.2018 a fost precizată în sensul că utilajele vândute au prezentat o serie de vicii. Ulterior, acţiunea a fost modificată, la 21.12.2018, în sensul că s-a solicitat şi rezoluţiunea contractului care a stat la baza vânzării utilajelor în litigiu, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestuia. La termenul din 31.01.2019, în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepţia litispendenţei şi s-a trimis acest dosar la dosarul nr. x/2018; la 28.02.2019, reclamanta a depus o nouă cerere precizatoare prin care a solicitat, în principal, anularea contractului de vânzare nr. x/23.09.2016 pentru eroare, iar în subsidiar, rezoluţiunea acestuia. Prima instanţă, apreciind că cea din urmă cerere nu a fost formulată cu respectarea dispoziţiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., a respins-o ca tardivă. Curtea de apel a confirmat această soluţie; validând statuările primei instanţe, a stabilit că cererea reclamantei din 28.02.2019 a reprezentat o modificare a acţiunii care, întrucât a intervenit ulterior primului termen de judecată, în mod legal a fost respinsă ca tardivă.

Raţionamentul instanţei de apel este suficient pentru a justifica neexaminarea cererii reclamantei de anulare a actului juridic contestat pentru eroare, dat fiind că o asemenea măsură este consecinţa exercitării dreptului procesual în afara termenului legal instituit de art. 204 C. proc. civ., sancţionată de norma legală cu decăderea.

Criticile recurentei ignoră considerentele instanţei de apel expuse în justificarea dispoziţiei de respingere a căii de atac devolutive sub acest aspect, precum şi consecinţele juridice ce decurg din aceasta, respectiv înlăturarea cererii din cadrul procesual al cauzei.

Problema omisiunii pronunţării asupra unui capăt de cerere nu s-ar putea pune în discuţie decât în măsura în care instanţa ar fi fost învestită în mod legal cu o asemenea pretenţie. Or, în contextul în care modificarea acţiunii s-a realizat după împlinirea termenului legal prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., chestiune ce a atras incidenţa sancţiunii decăderii în condiţiile art. 185 C. proc. civ., iar tardivitatea acestui demers s-a constatat în mod definitiv, instanţa de apel în mod corect s-a pronunţat în limitele legalei sale învestiri, respectiv în limitele cadrului procesual, fixat sub aspect obiectiv chiar de reclamantă la 21.12.2018.

Faţă de considerentele arătate, instanţa supremă conchide în sensul că decizia recurată respectă exigenţele reglementate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât examinează pretenţiile deduse judecăţii în limitele şi condiţiile legii, astfel cum acestea au fost stabilite prin cererea din 21.12.2018, alte chestiuni neputând fi analizate, nefăcând obiectul învestirii legale a instanţei.

Aşadar, criticile aduse deciziei din perspectiva motivelor de casare circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., urmează a fi înlăturate.

Totodată, subsecvent acestor considerente, criticile recurentei privind aplicarea greşită a normelor de drept material, referitoare la nulitatea contractului, urmează a fi şi ele înlăturate, fără a fi cercetate pe fond, având în vedere, pe de o parte, confirmarea legalităţii deciziei recurate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, faptul că aspectele subsumate nu au făcut obiectul analizei instanţei de apel, context în care examinarea s-ar realiza omisso medio, ceea ce nu poate fi primit.

Relevante apar, din această perspectivă, dispoziţiile legale referitoare la instituţia complexării hotărârii, faţă de prevederile art. 444 - 445 C. proc. civ.

Un ultim motiv de recurs, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pune în discuţie dispoziţiile art. 1.231, art. 1.551 şi ale art. 1.176 C. civ., prin prisma neîndeplinirii de către intimată a obligaţiei contractuale de a livra bunurile în discuţie fără vicii.

Verificând considerentele deciziei instanţei de apel sub aspectul celor sesizate, Înalta Curte constată că, în urma valorificării concluziilor raportului de expertiză judiciară realizat în faţa primei instanţe, instanţa de apel a reţinut în mod decizoriu împrejurarea că în persoana pârâtei nu se poate reţine neexecutarea obligaţiei imputate prin cererea de chemare în judecată, iar, adiţional, faptul că defecţiunea cu caracter minor a electrovalvei nu are caracter important pentru a se putea dispune rezoluţiunea.

În acest context, susţinerile recurentei privind caracterul însemnat al obligaţiei neexecutate sunt lipsite de efect în planul soluţiei date în apel asupra cererii de rezoluţiune a contractului, de vreme ce fundamentul deciziei pronunţate sub acest aspect l-a reprezentat, în mod decizoriu, o situaţie de fapt care circumscrie lipsa unei neexecutări din partea intimatei în ceea ce priveşte obligaţia contractuală dedusă judecăţii.

Deşi, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea greşită a legii presupune că, în prezenţa unui text legal susceptibil de înţelesuri contrare, instanţa dă, prin hotărârea atacată, o semnificaţie neconformă sensului real al normei, niciunul dintre argumentele expuse de autoarea căii de atac nu valorifică un atare viciu.

De altfel, evaluarea caracterului însemnat sau neînsemnat al obligaţiei în cauză reprezintă o chestiune de apreciere a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în fazele devolutive, care scapă cenzurii instanţei de control judiciar în recurs, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Mai mult, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei care vizează prevederile art. 1.231 şi ale art. 1.176 C. civ. sunt invocate în această etapă procesuală omisso medio, nefiind supuse dezbaterii în apel; or, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu permite ca instanţa de recurs să analizeze critici care nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe.

Astfel, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Această regulă exhibă în recurs principiul legalităţii căilor de atac, înscris în art. 457 alin. (1) C. proc. civ. şi ordinea exercitării acestora, statuată de art. 459 alin. (1) din acelaşi cod, care nu îngăduie ca o cale de atac extraordinară să poată fi exercitată ori motivată omisso medio; interdicţia instituită de textul citat sancţionează partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o şi, în egală măsură, se constituie într-o dispoziţie de favoare pentru partea adversă, pe care astfel o protejează, consolidând, în cuprinsul hotărârii anterioare, aspectele care au rămas necriticate, conferindu-le astfel putere de lucru judecat.

În acest context, şi criticile formulate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vor fi înlăturate.

Aşa fiind, constatând că în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentei, ca parte căzută în pretenţii în prezenta fază procesuală şi, apreciind că, raportat la obiectul şi complexitatea cauzei, precum şi la activitatea desfăşurată de reprezentantul convenţional al intimatei-pârâte, cuantumul onorariului de avocat solicitat de către această parte cu titlu de cheltuieli de judecată avansate în recurs, este justificat şi proporţional, Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor art. 451 alin. (1), art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către intimată a sumei de 17.664 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor depuse în dovedire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 555/A/21.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 17.664 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2023.