Contractual liability of a public housing agency: obligation of result vs. diligence in a complex mandate for housing development and infrastructure coordination

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 22.10.2019, sub nr. x/2019, astfel cum a fost precizată, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, denumită în continuare A.N.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei 69.795 euro, echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei ce face parte din blocul A9, parcela nr. 2004, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară Sector 1 Bucureşti sub nr. x, pentru perioada cuprinsă între 15.10.2009 şi 27.07.2021, şi a sumei de 572 euro/lună, în echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu acelaşi titlu, calculată începând cu 28.07.2021 şi până la data predării la cheie a locuinţei, după recepţia la terminarea lucrărilor si a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi imobilul, precum şi a sumei de 100 euro/lună, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând daune morale, pentru perioada cuprinsă între 15.10.2009 şi până la data predării la cheie a locuinţei şi a sumei de 15.067,6 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 20.05.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea uneia dintre Secţiile III-V din cadrul aceluiaşi tribunal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă care, la rândul său, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei iniţial învestite.

Prin decizia civilă nr. 108F/15.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile din cadrul Tribunalului Bucureşti, care, prin sentinţa civilă nr. 2597/25.10.2021, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată, a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 69.795 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, pentru perioada 15.10.2009-27.07.2021, a sumei de 572 Euro/lună, începând cu 28.07.2021 până la data recepţiei la terminarea lucrărilor şi a sumei de 15.067,60 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1521/12.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte excepţia prescripţiei, în ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor aferente perioadei 15.10.2009-21.10.2016 şi, în consecinţă, le-a respins ca fiind prescrise; a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 29.760,29 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din data plăţii, reprezentând prejudiciul aferent perioadei 22.10.2016-31.07.2021, precum şi a sumei de 572 euro/lună, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, pentru perioada 01.08.2021-21.06.2022 şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii, pârâta A.N.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

În susţinere, a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât, pe de o parte, cuprinde motive contradictorii, iar, pe de altă parte, a fost dată că încălcarea normelor de drept material; astfel a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat primului caz de casare, a afirmat că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că obligaţiile asumate de recurentă prin contractul de mandat sunt de diligenţă, iar, pe de altă parte, că acestea ar fi de rezultat.

De asemenea, a susţinut că, deşi s-a reţinut că răspunderea recurentei nu poate fi decât una contractuală, în analiza efectuată s-a stabilit că aceasta este în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiei de realizare a locuinţei şi a utilităţilor, atragerea răspunderii sale fiind fundamentată pe încălcarea obligaţiilor prevăzute în sarcina sa de alte convenţii încheiate, la care intimaţii nu erau parte, precum şi de lege, aspecte care constituiau temei pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Potrivit recurentei, stabilind că mandatul nu a fost perfectat exclusiv pentru ca A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama intimaţilor, fiind un act juridic complex, instanţa de apel a modificat, în mod nepermis, limitele contractului, imputând recurentei alte obligaţii la care aceasta nu s-a angajat prin contractul de mandat nr. HC A 2-06/15.07.2008.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a arătat că instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere obligaţiile specifice fiecărui raport juridic derivat din contractele încheiate de părţi, fiind încălcate şi dispoziţiile art. 1532, raportate la cele ale art. 1539 C. civ.

Astfel, sub un prim aspect, a arătat că este nelegală concluzia instanţei de prim-control judiciar cu privire la atragerea răspunderii sale contractuale din perspectiva calităţii sale de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe şi de coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, de dezvoltator sau garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale. Aceasta, întrucât, în baza contractului de mandat încheiat între părţi, recurenta şi-a asumat obligaţia de a depune toate diligenţele necesare obţinerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcţie a locuinţei, fără a se obliga la executarea construcţiei.

Din această perspectivă, a arătat că, în mod greşit s-a reţinut că a fost probată culpa contractuală a recurentei, în măsura în care din înscrisurile aflate la dosar rezulta că obligaţiile asumate de aceasta au fost îndeplinite cu suficientă diligenţă, în limitele prevăzute de contractul de mandat.

Potrivit recurentei, calificarea dată de către instanţa de apel mandatului recurentei ca fiind unul sui generis, în temeiul căruia obligaţiile sale trebuie înţelese în lumina Legii nr. 152/1998, Legii nr. 190/1999, H.G. nr. 962/2001 şi a altor acte normative la care se face trimitere în cuprinsul hotărârii, nu poate fi reţinută, întrucât înlăturarea regulii instituite de art. 1540 alin. (2) C. civ. nu se poate realiza decât în condiţiile expres stipulate în acest sens.

De asemenea, a susţinut că răspunderea sa contractuală nu poate fi angajată pentru pretinsa nerespectare de către aceasta a obligaţiilor legale indicate de către instanţa de apel sau a celor stabilite prin contractele încheiate de reclamanţi cu terţe persoane sau de recurentă cu terţi, şi nici pentru nerespectarea obligaţiilor de către antreprenor sau alţi terţi semnatari ai convenţiilor. În acest sens, a subliniat că încheierea contractelor de către recurentă cu alte persoane nu s-a realizat în considerarea raportului contractual dedus judecăţii, contractul de mandat fiind semnat ulterior.

A apreciat că, în lipsa prevederilor contractuale exprese, contractul de mandat nu se putea completa cu alte dispoziţii legale sau clauze din contractele de antrepriză şi de construire, trimiterea făcută de părţi, în preambulul contractului, la dispoziţiile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 şi ale contractului de antrepriză generală neechivalând cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 şi art. 973 C. civ.

În acest context, recurenta a afirmat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 969 C. civ., întrucât extinderea sau restrângerea limitelor mandatului nu poate fi prezumată numai pentru o anumită situaţie care este favorabilă intimaţilor.

Totodată, a subliniat că, în temeiul principiului relativităţii efectelor contractului, actul juridic dă naştere, modifică sau stinge raporturile juridice dintre părţile contractante şi nu poate genera drepturi subiective şi obligaţii faţă de terţe persoane care nu sunt parte în contract.

În concluzie, a subliniat că răspunderea recurentei nu putea fi antrenată decât prin prisma contractului de mandat şi a dispoziţiilor art. 1532 şi urm. C. civ.

Referitor la cerinţele prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii sale, autoarea căii de atac a arătat că fapta ilicită nu există, întrucât în temeiul art. 1 din contract, aceasta nu s-a angajat să execute şi să finalizeze într-un anumit termen lucrările de construcţie sau pe cele de infrastructură, utilităţi şi de urbanizare şi nici nu a garantat realizarea lor, instanţa de apel reţinând greşit că A.N.L. s-ar fi obligat să realizeze utilităţile şi să finalizeze imobilul reclamanţilor.

În opinia recurentei, contractul de construire şi cel de mandat au obiecte diferite, primul - de edificare a construcţiei într-un anumit termen, iar al doilea - de urmărire a respectării condiţiilor convenite prin contractul de construire, astfel că debitorul obligaţiei de predare a locuinţei, potrivit termenilor şi condiţiilor contractuale, nu putea fi decât antreprenorul.

A mai arătat că încheierea contractelor cu terţii nu s-a realizat în considerarea raportului juridic stabilit cu intimaţii în temeiul contractului de mandat, acesta fiind semnat ulterior.

Evocând dispoziţiile art. 1539 C. civ., a precizat că raportat la prevederile art. 1 din contractul de mandat, obligaţia recurentei este una de diligenţă şi că, într-un asemenea caz, răspunderea sa nu putea fi angajată decât dacă aceasta ar fi acţionat cu neglijenţă sau imprudenţă. Or, în speţă, acest aspect nu a fost probat, simpla împlinire a termenului de predare a locuinţei neputând da naştere unei prezumţii de culpă în persoana recurentei.

Totodată, a subliniat că aceasta, în calitate de instituţie de interes public, nu este garant exclusiv al statului, în condiţiile în care există şi alţi participanţi la realizarea proiectului Henri Coandă şi că, aceasta nu este dezvoltator imobiliar, nu finalizează construcţiile sau utilităţile şi nu are obligaţiile specifice unei asemenea entităţi.

Făcând trimitere la obiectul şi calitatea terţilor din contractele încheiate de aceasta, recurenta a învederat că ea trebuie să fie responsabilă pentru ceea ce şi-a asumat în temeiul contractului de mandat şi că, raportarea la actele încheiate cu terţii nu putea fi efectuată decât în condiţiile unei răspunderi civile delictuale.

În acest context, a apreciat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii şi a atribuit recurentei o obligaţie de rezultat inexistentă, cu ignorarea probatoriului administrat, din care rezultau diligenţele depuse, obligând-o, în final, la suportarea daunelor cauzate de alte persoane.

Totodată, a arătat că reclamanţii nu au mandatat-o să îi reprezinte în relaţia cu entităţile care asigurau proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi.

Cu privire la condiţia prejudiciului, a afirmat că instanţa de prim-control judiciar a interpretat eronat actul juridic dedus judecăţii, de vreme ce obligaţia de finalizare şi predare la termen a locuinţei era în sarcina antreprenorului general, în baza contractului încheiat de reclamanţi cu acesta, iar realizarea utilităţilor era în sarcina autorităţilor locale, potrivit Convenţiei nr. x/2004 şi a Contractului de cooperare din 2008.

În atare condiţii, a apreciat că prejudiciul cauzat intimaţilor pentru neexecutarea acestor obligaţii nu îi poate fi imputat, soluţia instanţei de apel, de obligare a sa la suportarea acestuia, fiind nelegală.

O altă critică invocată a vizat dispoziţia instanţei de prim-control judiciar de acordare a sumei de 572 euro/lună, cu titlu de despăgubiri pentru perioada 01.08.2021-21.06.2022. În susţinere, autoarea căii de atac a arătat că prejudiciul aferent acestui interval era unul viitor, incert, întrucât acesta nu a fost cuprins în raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză; cuantumul chiriei lunare este unul fluctuant, iar prejudiciul cert nu poate fi decât prejudiciul actual.

La 30.03.2023 intimaţii au depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat. Astfel, cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat că, din considerentele deciziei recurate nu se pot desprinde motive care ar putea fi calificate drept contradictorii, aşa cum susţine recurenta, sens în care au apreciat că acest motiv este lovit de nulitate.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei circumscrise ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au afirmat că, prin acestea, se reiau practic apărările formulate în etapa anterioară, aşa încât şi acest motiv de recurs este lovit de nulitate, subliniind, totodată faptul că recurenta este ţinută răspunzătoare pentru neîndeplinirea obligaţiei de finalizare şi predare a locuinţei la cheie şi că recursul acesteia este nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte notează că pretinsa nulitate adusă în discuţie de către intimaţi prin întâmpinare nu poate fi calificată ca fiind o veritabilă excepţie procesuală, potrivit art. 245 şi art. 248 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că prin argumentele dezvoltate în combaterea recursului aceştia urmăresc, în realitate, respingerea căii de atac în contextul efectuării unui examen de fond asupra legalităţii deciziei atacate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, subsumat primului motiv de nelegalitate, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine existenţa în cuprinsul hotărârii atacate a unor motive contradictorii, justificat de faptul că instanţa de apel a reţinut, iniţial, că obligaţiile asumate de recurentă prin contractul de mandat nu sunt de rezultat, iar, ulterior, contrariul. De asemenea, arată că, deşi s-a reţinut că răspunderea recurentei nu poate fi decât una contractuală, atragerea răspunderii sale în cauză s-a realizat în temeiul unor obligaţii legale sau stabilite în sarcina sa prin convenţii încheiate cu terţe persoane, la care intimaţii nu erau parte.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte reaminteşte părţilor că o motivare contradictorie, pentru a constitui temei al casării, trebuie să vizeze considerente care, simultan, infirmă şi susţin totodată dispozitivul hotărârii, făcând, în realitate, neclar raţionamentul judiciar care ar trebui să explice coerent rezultatul deliberării.

Analizând decizia recurată prin prisma acestei ipoteze, Înalta Curte reţine că ea nu se confirmă în speţă, în cuprinsul considerentelor deciziei atacate neregăsindu-se abordarea juridică a cauzei în maniera sesizată de către recurentă. Ceea ce se remarcă, în schimb, este faptul că analiza efectuată asupra naturii obligaţiei pretins neexecutate în cauză a avut ca premisă interpretarea normelor ce reglementează mandatul, în legătură cu care instanţa de apel a reţinut că, de principiu, obligaţiile derivând dintr-un asemenea raport juridic, în sarcina mandatarului, sunt de diligenţă. O asemenea concluzie nu poate exclude, însă, de plano, posibilitatea asumării de către mandatar a unor obligaţii de rezultat şi nici nu poate fi extinsă, în lipsa altor elemente, în cauza de faţă.

În al doilea rând, Înalta Curte remarcă că recurenta nu aduce în discuţie o pretinsă contradicţie între considerentele deciziei recurate, ci între considerente şi textele de lege aplicabile, chestiune ce nu poate fi încadrată în cazul de casare statuat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Mai mult, aspectele sesizate au fost circumscrise şi motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care ele urmează a fi verificate în cadrul analizei ce va fi efectuată din perspectiva pretinsei încălcări a normelor de drept material.

În acest cadru, Înalta Curte reţine că în lipsa unor elemente contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate, nu se poate imputa acesteia un viciu de nelegalitate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sens în care criticile recurentei vor fi înlăturate.

Prin cel de-al doilea motiv de nelegalitate, statuat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă deduce verificării, în primul rând, modalitatea în care instanţa de apel a statuat asupra naturii obligaţiei asumate de către ea în baza contractului de mandat, iar, în al doilea rând, neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reţine că demersul judiciar a fost determinat de nefinalizarea lucrărilor de construire a locuinţei apartament nr. x şi boxa nr. 2 din blocul A9, tronson 3, din "Cartierul de locuinţe Henri Coandă", proiect derulat în cadrul programului guvernamental cu acelaşi nume.

Fundamentul acţiunii l-a reprezentat contractul de mandat nr. HC A 2-06/15.07.2008, încheiat de reclamantul A. cu pârâta, prin care mandatarul A.N.L. a fost împuternicit de mandant să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Prin clauza stipulată la art. 15 din acelaşi contract, părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

La art. 14 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu un alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 16 din acelaşi contract.

Aşadar, în mod evident, în temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanţii, recurenta s-a obligat să urmărească execuţia şi finalizarea lucrărilor de construire a unei locuinţe, părţile contractante convenind că aceasta va fi răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestei obligaţii.

Contrar opiniei recurentei, în aplicarea regulii de interpretare prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ., conform căreia "convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa", conţinutul obligaţiilor A.N.L. nu poate fi limitat la prevederile contractuale, ci se impune a fi stabilit în mod sistematic, şi prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001. Aceasta, în condiţiile în care, pe de o parte, contractul de mandat a fost perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, iar, pe de altă parte, analiza obligaţiilor născute în puterea contractului de mandat, potrivit art. 1539 C. civ., este subordonată scopului executării contractului, aşa încât ele trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

Mai mult, A.N.L., în temeiul atribuţiilor stabilite potrivit legii şi al altor angajamente, deşi extrinseci mandatului, s-a legitimat faţă de beneficiari ca fiind singura autoritate care avea competenţa şi atribuţiile de a angaja atingerea scopului prefigurat prin mandat. Numai în considerarea acestora - dată fiind împrejurarea că A.N.L. era singura persoană juridică publică cu atribuţii în atragerea şi coordonarea resurselor de finanţare în domeniul investiţilor imobiliare cu destinaţia urmărită de contractanţi, în angajarea relaţiilor economice cu constructorii şi furnizorii de utilităţi şi putea colabora eficace cu celelalte autorităţi ale statului -, beneficiarii proiectului, între care şi reclamanţii, au intrat în raportul juridic de mandat disputat, fiind încredinţaţi de îndeplinirea de către A.N.L. a misiunii declarate.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

Conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Sensul noţiunii de "operaţiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către A.N.L., în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

În acest context legal şi convenţional, obligaţiile recurentei depăşesc cadrul specific al unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligaţii nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acţionează ca un adevărat dezvoltator, cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

De asemenea, aceste obligaţii nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, incluzând, totodată, şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, întrucât art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a încheiat contracte cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte persoane juridice.

Prin clauza stipulată la art. 2 lit. b) din convenţia MM nr. 1909/06.05.2004, A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, iar părţile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuţiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor şi investiţiilor pe componenta de infrastructură şi utilităţi, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuinţelor.

În exercitarea atribuţiei legale de coordonator şi dezvoltator al proiectului imobiliar, recurenta a fost numită conducător al Consiliului de coordonare, desemnat prin convenţie să urmărească realizarea utilităţilor.

Aşadar, obligaţiile asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun în mod necesar executarea şi finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuinţelor şi (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire.

Toate aceste elemente impun concluzia că obligaţiile angajate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe în temeiul contractului de mandat, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, sunt unele de rezultat, contractul de mandat nefiind semnat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama intimaţilor. În realitate, acest contract reprezintă un act juridic complex, prin care pârâta a fost împuternicită să reprezinte reclamanţii în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire.

În acest cadru, obligaţiile stabilite de lege în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, care au stat şi la baza încheierii contractului de mandat, au imprimat obligaţiilor contractuale o particularitate derivată din lege, depăşind sfera obligaţiilor de diligenţă asumate, de regulă, de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat obişnuit, de drept comun.

Aşa fiind, calificarea dată de către instanţa de apel obligaţiei contractuale care a stat la baza demersului judiciar iniţiat de reclamanţi, în sensul că aceasta este una de rezultat, este legală, sens în care susţinerile recurentei sub acest aspect apar nefondate şi urmează a fi înlăturate.

Referitor la criticile privind fapta ilicită, se reţine că, în apel, astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate, răspunderea angajată a avut ca fundament contractul de mandat, prin raportare la conţinutul şi efectele acestuia, instanţa de apel examinând întocmai contextul încheierii contractului de mandat spre a identifica clauzele şi limitele acestuia.

Aşa cum au reţinut instanţele devolutive, A.N.L., în puterea Legii nr. 152/1998 şi a Normelor metodologice adoptate pentru punerea în aplicare a acestei legi, a încheiat o serie de angajamente juridice în perioada 2003 - 2004, anterior încheierii contractului de mandat, în considerarea cărora beneficiarii, la rândul lor, au intrat în proiectul iniţiat de aceasta. Au fost încheiate astfel: convenţia cadru nr. x/02.12.2003 cu Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, Consiliul Local Sector 1, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Comunei Voluntari, C., D., E.; convenţia din 22.12.2003 pentru realizarea reţelei de gaze; convenţia din 09.01.2004 pentru realizarea reţelei de alimentare cu energie electrică; contractul de antrepriză generală nr. x/10.05.2008 etc, care au jalonat pentru reclamanţi contextul concret al încheierii contractului şi, totodată, garanţia că această entitate are mijloacele adecvate atingerii obiectivului urmărit, astfel cum acesta a fost individualizat în art. 1-13 din convenţia de mandat.

Or, toate aceste obligaţii, al căror mijloc de realizare s-a bazat pe competenţele şi angajamentele A.N.L., nu au fost executate în mod corespunzător. De aceea, A.N.L. nu se poate prevala, în acest proces, de împrejurarea că reclamanţilor li s-a creat un drept care nu era recunoscut prin mandat, ori nu reprezenta efectul direct al acestuia, în măsura în care numai în considerarea acestui ansamblu de mijloace a fost încheiat contractul, considerat în acest proces ca fiind fundamentul juridic al răspunderii.

Enumerarea tuturor acţiunilor A.N.L., pe care aceasta trebuia şi putea să le execute pentru realizarea obiectului contractului de mandat, nu era necesară a fi făcută expres în conţinutul contractului de mandat, fiind subînţeleasă din scopul declarat al contractului; ele erau cunoscute părţilor contractante din contractul de mandat şi preexistau, fiind stabilite într-un cadru normativ precis identificat în apel, iar pârâta şi-a asumat executarea tuturor acestor demersuri.

Din această perspectivă, răspunderea contractuală angajată în apel s-a limitat la efectele contractului de mandat şi nu a transgresat în domeniul răspunderii civile delictuale, susţinerile recurentei-pârâte apărând eronate.

Referitor la celelalte critici, privind condiţiile impuse de lege pentru angajarea răspunderii recurentei, Înalta Curte constată că acestea au rămas fără fundament, în măsura în care formularea lor a avut ca premisă ipoteza asumării de către această parte a unei obligaţii de diligenţă, chestiune infirmată, potrivit considerentelor expuse mai sus.

În ceea ce priveşte criticile recurentei privind caracterul incert al prejudiciului aferent perioadei 01.08.2021-21.06.2022, Înalta Curte constată că teza expusă de autoarea căii de atac nu este incidentă în cauză, având în vedere, pe de o parte, că predarea locuinţei s-a realizat la 22.06.2022, când procesul de faţă era în curs de soluţionare în faza apelului, prejudiciul fiind unul actual la data judecării căii de atac devolutive, iar, pe de altă parte, faptul că acesta nu a fost încuviinţat de către instanţa de apel pentru viitor, întinderea obligaţiei de răspundere fiind limitată la momentul predării locuinţei, moment intervenit pe parcursul soluţionării procesului. Altfel spus, instanţa supremă confirmă aplicarea corectă în cauză de către instanţa devolutivă a prevederilor art. 1532 alin. (1) şi (3) din C. civ., în stabilirea cuantumului prejudiciului încercat de către reclamanţi.

Pe de altă parte, modalitatea de calcul al acestui prejudiciu nu poate fi analizată, de vreme ce aceasta vizează elemente ataşate probatoriului cauzei, care, în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., excedează sferei controlului de legalitate în această etapă procesuală, neputând fi reevaluate în recurs.

Pe cale de consecinţă, criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. urmează a fi înlăturate.

Aşa fiind, pentru raţiunile înfăţişate mai sus, constatând că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, va respinge ca nefondat recursul, dispoziţie ce înglobează şi cererea autoarei căii de atac, în sarcina căreia se reţine culpa procesuală, de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1521/12.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2023.