Cassation appeal annulled as void; cross-appeal moot; pre-emption claims over industrial real estate remain rejected below.

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 13.09.2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.A., societate aflată în insolvenţă, a chemat în judecată pe pârâţii B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. şi F., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa,:

1. a) să constate că S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., E. şi F. au vândut terţului S.C. B. S.R.L., fără notificare şi cu încălcarea dreptului de preempţiune, imobilele situate în Târgu Mureş (înregistrate în Cartea funciară nr. x, având numerele cadastrale x, 5040/5, 5040/6, 5040/7 şi 5040/8), constând în teren în suprafaţă de 42.078 mp, din care aproximativ 27.922 mp spaţii industriale şi birouri, denumite în continuare "imobilele Târgu Mureş",

b) să ia act de exercitarea de către reclamantă a dreptului de preempţiune cu privire la imobilele Târgu Mureş şi, pe cale de consecinţă,

c) să constate că, în temeiul art. 1.733 C. civ., prin exercitarea acestui drept, vânzarea imobilelor din Târgu Mureş se consideră a fi încheiată cu reclamanta în condiţiile cuprinse în contractele încheiate cu terţul S.C. B. S.R.L., iar aceste din urmă contracte se desfiinţează retroactiv, astfel încât reclamanta deţine în prezent: (i) calitatea de proprietar al părţilor sociale reprezentând 100% din capitalul social al S.C. D. S.R.L. şi (ii) calitatea de proprietar al imobilelor Târgu Mureş.

În subsidiar,

2. a solicitat anularea antecontractului de vânzare-cumpărare a imobilelor Târgu Mureş, încheiat la 02.11.2017, între S.C. C. şi S.C. B. S.R.L., a hotărârilor A.G.A. ale S.C. D. S.R.L. din 23.10.2018 şi 28.11.2018, a contractului de cesiune de părţi sociale prin care F. şi E. au cesionat către S.C. B. S.R.L. părţile lor sociale deţinute în S.C. D. S.R.L. şi a oricărui alt act prin care s-a realizat transferul imobilelor Târgu Mureş, în mod direct sau indirect, în patrimoniul S.C. B. S.R.L.

În subsidiar, faţă de capătul de cerere 1 şi alternativ faţă de capătul 2,

3. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata către reclamantă a prejudiciului aferent încălcării dreptului de preempţiune, respectiv: (i) a sumei de 15.000.000 euro, plus T.V.A, reprezentând valoarea de piaţă a proprietăţii, estimată de părţi la data încheierii contractului de vânzare a acesteia, (ii) a sumei de 6.994.241,89 RON, reprezentând sporul de valoare, respectiv valoarea estimată a îmbunătăţirilor aduse proprietăţii de către reclamantă de la data vânzării şi până la data formulării acţiunii, (iii) a costurilor de relocare a activităţii reclamantei într-o locaţie similară şi a chiriei aferente proprietăţii, începând cu 02.11.2017, sume actualizate cu indicele ratei de inflaţie şi la care se va calcula dobânda legală, de la 02.11.2017 şi până la data plăţii efective a acestora.

Cererea de chemare în judecată a fost, iniţial, anulată în procedura prealabilă, prin încheierea din 31.05.2019, anulată prin încheierea din 11.07.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019.

Prin cererea din 05.12.2019, reclamanta şi-a modificat acţiunea, în sensul că a solicitat, în principal, să se anuleze contractului de vânzare de părţi sociale încheiat între F., E. şi S.C. B. S.R.L., prin care s-au cesionat părţile sociale deţinute în cadrul S.C. D. S.R.L., să se constate că preţul de înstrăinare a imobilelor situate în Târgu Mureş, înregistrate în Cartea Funciară sub numerele cadastrale x, în suprafaţă totală de 42.078 mp, este de 210 RON şi să fie repusă în termenul de exercitare a dreptului de preempţiune cu privire la imobil, pentru preţul de 210 RON; în subsidiar, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamantă a despăgubirilor indicate în cuprinsul capetelor subsidiare ale cererii iniţiale, precum şi să se constate că reclamanta este beneficiara unui drept de retenţie asupra proprietăţii până la plata sumelor menţionate mai sus, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 12.03.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a disjuns capetele de cerere subsidiare privind despăgubirile solicitate de către reclamantă, constituindu-se un nou dosar, nr. x/2021, pe rolul aceleiaşi instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1386/21.05.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a respins ca neîntemeiate acţiunea şi cererile pârâţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 15.01.2021, reclamanta a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 248A/11.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs principal, iar pârâţii S.C. D. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. B. S.R.L., F. şi E. au promovat recurs incident.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În susţinere, după prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale anterioare, a arătat, sub un prim aspect, că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 13, art. 16 şi ale art. 22 C. proc. civ., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A afirmat că, respingând apelul său îndreptat împotriva încheierii din 15.01.2021, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 13 alin. (3), art. 16 şi ale art. 22 C. proc. civ., în temeiul cărora aceasta avea obligaţia de a administra toate probele prevăzute de lege pentru a stabili în mod corect şi complet situaţia de fapt.

Mai mult, a susţinut că probele solicitate se impuneau a fi administrate, în condiţiile în care au fost propuse pentru a lămuri aspecte esenţiale în vederea stabilirii corecte a situaţiei de fapt, în raport cu care s-au invocat motivele de drept ale acţiunii, şi anume, condiţiile în care a avut loc vânzarea părţilor sociale deţinute în S.C. D. S.R.L. şi cooptarea în calitate de asociat a S.C. B. S.R.L., concluzie confirmată şi de jurisprudenţa instanţei supreme, pe care a evocat-o.

În atare condiţii, recurenta a apreciat că instanţa de apel nu şi-a exercitat rolul activ şi nu a condus desfăşurarea procesului spre lămurirea situaţiei de fapt şi aflarea adevărului.

Totodată, a arătat că, deşi, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că probele solicitate nu ar fi utile soluţionării procesului, întrucât acesta ar putea fi lămurit doar pe baza înscrisurilor, pe de altă parte, potrivit considerentelor deciziei recurate, instanţa a stabilit că reclamanta nu şi-a dovedit pretenţiile, deşi, prin respingerea cererii de probatorii, instanţa devolutivă nu i-a permis dovedirea afirmaţiilor sale. Procedând în această manieră, instanţa de apel nu a respectat normele de procedură referitoare la respectarea dreptului la apărare, administrarea probelor propuse şi obligaţia de a stărui în aflarea adevărului, hotărârea atacată fiind pronunţată fără a ţine cont de probele solicitate.

În argumentarea incidenţei motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a mai arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 327 şi art. 329 C. proc. civ., instanţa de prim-control judiciar ignorând încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare din 02.11.2017, din cuprinsul căruia rezulta intenţia intimatei S.C. B. S.R.L. de a dobândi imobilele în discuţie, intenţie care s-a materializat în cele din urmă prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de părţi sociale ale intimatei S.C. D. S.R.L.

Potrivit recurentei, încheierea antecontractului sus-menţionat genera o prezumţie judiciară în sensul textelor de lege pretins încălcate, de natură să confirme intenţia B. de a achiziţiona imobilul, precum şi faptul că aceasta avea cunoştinţă de existenţa dreptului de preemţiune al recurentei, faptul iniţial, vecin şi conex cu cel generator de drepturi fiind reprezentat de intenţia B. de a cumpăra imobilul.

În continuare, a arătat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi este nemotivată în raport cu argumentele invocate de aceasta, sens în care a apreciat că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că motivele de la pag. 26, par. 4 şi cel final sunt contradictorii, în măsura în care, pe de o parte, probele solicitate pentru dovedirea pretenţiilor au fost respinse, iar, pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că recurenta nu şi-ar fi probat afirmaţiile.

Din această perspectivă, a apreciat că la baza soluţiei date s-au reţinut aspecte care nu au temei propriu-zis, instanţa dispunând măsuri întemeiate pe considerente contradictorii, aspect ce relevă lipsa motivării hotărârii sub aspectul considerentelor pentru care s-a considerat că motivele şi susţinerile recurentei nu ar fi întemeiate, ignorându-se probele solicitate de către reclamantă şi, totodată, interpretându-se eronat probele care au fost administrate, raportat la cele solicitate în apel.

În aceste condiţii, a considerat că instanţa de apel nu a respectat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sens în care a expus consideraţii teoretice privind exigenţele pe care le impune acest text de lege, subliniind că decizia atacată este motivată superficial.

Nelegalitatea deciziei a fost susţinută şi prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1.237 şi ale art. 1.730 şi urm. C. civ.

În primul rând, contrar instanţei de apel, a considerat că în cauză este incident un caz de fraudă la lege, întrucât pârâţii implicaţi în operaţiunea de cesiune a părţilor sociale au înstrăinat imobilul în discuţie printr-o vânzare deghizată, cu eludarea dispoziţiilor legale imperative incidente în materia dreptului de preemţiune, chestiune care reprezintă cauza ilicită a cesiunii de părţi sociale.

Referitor la primul element prevăzut de art. 1.237 C. civ., elementul obiectiv, a afirmat că acesta este reprezentat de încheierea contractului de vânzare a părţilor sociale, pentru a crea aparenţa de legalitate a înstrăinării deghizate a imobilului, subliniind că, prin cesiunea părţilor sociale către reclamanta B. S.R.L., aceasta a devenit asociat unic al pârâtei S.C. D. S.R.L., dobândind putere deplină asupra imobilului.

Cu privire la elementul subiectiv, a arătat că acesta este constituit de intenţia pârâţilor de a eluda obligaţiile ce le-ar reveni în temeiul art. 1.730 şi urm. C. civ., având cunoştinţă de existenţa dreptului de preemţiune în favoarea reclamantei încă de la început; mijloacele frauduloase la care pârâţii au recurs în vederea eludării dreptului de preemţiune al reclamantei relevau cauza ilicită a modalităţii de înstrăinare folosite, încheierea contractului de cesiune părţi sociale fiind sancţionată cu nulitatea absolută.

În acest context, a apreciat că, şi în lipsa învestirii instanţei cu un capăt de cerere privind constatarea simulaţiei, în cauză tot s-ar putea dispune constatarea nulităţii contractului de vânzare părţi sociale.

A subliniat că în practica instanţelor judecătoreşti s-a reţinut că, şi în ipoteza în care actele contestate în cadrul litigiului nu ar fi simulate, dacă acestea sunt, totuşi, încheiate în scopul de a săvârşi o fraudă la lege, sancţiunea nulităţii absolute este aplicabilă.

În al doilea rând, a arătat, cu privire la concluzia instanţei de apel în sensul că reclamanta nu ar fi invocat vreo dispoziţie legală imperativă care să fi fost încălcată de către pârâţi, ci nerespectarea clauzei contractuale ce prevede dreptul de preemţiune al acesteia, faptul că, aşa cum rezultă din economia art. 1.732 şi art. 1.733 C. civ., încălcarea acestui drept reprezintă în mod neechivoc un motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare de părţi sociale în litigiu.

Făcând trimitere la jurisprudenţa în materie, a arătat că, faţă de înstrăinarea nelegală a imobilului în litigiu, în cauză este incidentă sancţiunea nulităţii absolute, aplicabilă prin prisma fraudei la lege, însă cu privire la contractul de vânzare părţi sociale, pentru nerespectarea dispoziţiilor legale imperative ale art. 1.730 C. civ.

În final, a afirmat că nu pot fi reţinute considerentele curţii de apel referitoare la neîndeplinirea condiţiilor privind existenţa unei vânzări şi a unui preţ egal, întrucât, deşi prevederile actului adiţional nr. x/2012 privind dreptul de preemţiune stabilesc că preţul de achiziţie va fi negociat în condiţiile pieţei imobiliare de la momentul potenţialei tranzacţii, acestea nu sunt aplicabile în speţă.

A mai arătat că, aceste clauze ar fi fost aplicabile numai în măsura în care intimata A. ar fi notificat intenţia sa de a înstrăina imobilul, nu şi în condiţiile mecanismului fraudulos la care au recurs pârâţii pentru a înstrăina imobilul.

Potrivit recurentei, în cauză erau aplicabile dispoziţiile art. 1.733 C. civ., subliniind că dreptul său de preemţiune urmează a fi exercitat în aceleaşi condiţii ca şi modalitatea în care a operat înstrăinarea imobilului.

La 16.06.2022, pârâţii au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., afirmând, în esenţă, că susţinerile autoarei căii de atac nu se încadrează în motivele de nelegalitate invocate de aceasta.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

Motivându-şi recursul incident, recurenţii-pârâţi au invocat cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinere, au arătat că hotărârea recurată este nemotivată în ceea ce priveşte considerentele acesteia în legătură cu legea aplicabilă dreptului de preemţiune şi relevă o aplicare greşită a normelor de drept material.

Astfel, au afirmat că statuările primei instanţe sub acest aspect erau corecte, întrucât contractul de închiriere încheiat cu reclamanta, precum şi actul adiţional la acesta este anterior intrării în vigoare a Noului C. civ.

De asemenea, recurenţii-pârâţi au expus situaţia de fapt, subliniind că prin necontestarea actelor de divizare prin care s-a realizat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie noii societăţi înfiinţate, recurenta-reclamantă a achiesat la efectele produse de operaţiunea divizării. Potrivit art. 3, art. 5 şi art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, art. 6 şi art. 1.179 alin. (1) din Noul C. civ., în cauză erau aplicabile prevederile C. civ. de la 1864; pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 1.730-1.740 C. civ. nu erau aplicabile actului adiţional nr. x/22.05.2012 la contractul de închiriere şi nici modalitatea de exercitare a dreptului de preemţiune, astfel cum aceasta a fost invocată de către reclamantă.

Mai mult, au apreciat că titulara acţiunii ar fi trebuit să dovedească inclusiv condiţiile răspunderii contractuale, chestiune neîndeplinită în cauză.

La 01.08.2022, reclamanta a depus întâmpinare la recursul incident declarat de pârâţi, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că recursul este nemotivat şi că argumentele subsumate cazurilor de casare invocate reprezintă o reiterare a celor deduse judecăţii în apel.

Recurenţii-pârâţi au răspuns la întâmpinare.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţiile nulităţii recursului principal şi a recursului incident, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit articolului 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) şi ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la cenzurarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiţia legală fiind aceea ca dezvoltarea criticilor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ de lege.

În speţă, recursul reclamantei este întemeiat pe cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., care vizează situaţiile în care hotărârea recurată este dată cu încălcarea normelor de procedură civilă, prevăzute sub sancţiunea nulităţii, este nemotivată şi instanţa de apel fie a aplicat un text de lege străin cauzei, fie a extins sau, dimpotrivă, a restrâns domeniul de aplicare a unei norme legale sau a încălcat principii generale de drept.

Analizând memoriul de recurs, Înalta Curte constată că din cuprinsul acestuia nu se pot desprinde critici ce ar putea fi circumscrise ipotezelor indicate, întrucât argumentele subsumate acestora sunt integrate elementelor de fapt şi probatorii ale cauzei, care, în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu mai pot fi valorificate în această etapă procesuală în prezentul context legislativ.

Astfel, primul motiv de recurs este îndreptat împotriva soluţiei instanţei de prim-control judiciar date asupra apelului declarat de reclamantă împotriva încheierii din 15.01.2021, pronunţată de prima instanţă, fiind justificat de faptul că aceasta a fost dată cu nerespectarea prevederilor art. 13 alin. (3), art. 16 şi ale art. 22 C. proc. civ., întrucât, în speţă, probele respinse de prima instanţă se impuneau a fi administrate în vederea lămuririi aspectelor esenţiale pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt.

De asemenea, în susţinere, reclamanta a mai afirmat că decizia recurată a fost pronunţată fără a se ţine cont de probele solicitate şi cu încălcarea art. 327 şi art. 329 C. proc. civ., deoarece instanţa de prim-control judiciar nu a avut în vedere faptul că în cauză s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare din 02.11.2017, din cuprinsul căruia rezulta intenţia pârâtei S.C. B. S.R.L. de a dobândi imobilele în discuţie, intenţie materializată în cele din urmă prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de părţi sociale ale pârâtei S.C. D. S.R.L.

Aceste argumente reiau, într-o manieră identică, criticile aduse de parte încheierii din 15.01.2021 a primei instanţe, cu ignorarea raţionamentului expus de către instanţa de prim-control judiciar în justificarea dispoziţiei de respingere a căii de atac devolutive îndreptate împotriva acestei hotărâri. Astfel, instanţa de apel, reevaluând probele indicate, prin prisma art. 255-258 C. proc. civ., a reţinut că acestea sunt lipsite de utilitate, nefiind îndeplinite condiţiile statuate de textele legale citate. De asemenea, a reţinut că modalitatea de administrare a probelor în faţa instanţei de fond nu a fost de natură să încalce dreptul reclamantei la apărare, principiul contradictorialităţii şi pe cel al rolului activ al instanţei, de vreme ce asupra utilităţii şi relevanţei probelor judecătorul are o marjă de apreciere, şi nu a obligaţie, aceste aspecte fiind analizate în raport de ansamblul probatoriului, al argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, ţinând cont de rigorile procedurale.

Or, împotriva acestor considerente, recurenta nu a formulat nicio critică concretă care să combată statuările instanţei, în sensul că încuviinţarea şi administrarea probelor reprezintă atributul acesteia, care, în exercitarea rolului său activ, nu este obligată să administreze toate probele solicitate de părţi, ci doar pe cele care răspund rigorilor legii şi sunt apte a conduce la aflarea adevărului în cauză.

Recurenta nu indică normele legale pe care instanţa de apel le-ar fi încălcat prin aceste statuări, şi nici care era obligaţia legală ce îi revenea acesteia şi nu a fost îndeplinită, ori modalitatea în care textele de lege ar fi trebuit să fie aplicate şi care ar fi fost consecinţele acestui fapt în planul soluţiei date în apel, ci reia aceleaşi susţineri din faza devolutivă, fără nicio referire la raţionamentul instanţei de apel expus de aceasta în justificarea soluţiei pronunţate.

Mai mult, refuzul instanţelor de fond de a administra anumite probe nu poate constitui un motiv de nelegalitate în sine, de vreme ce, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, încuviinţarea probatoriului ţine de propria convingere a instanţei, care poate fi reevaluată numai în calea de atac devolutivă, nu şi în recurs, unde aspectele ce ţin de aprecierea instanţelor de fond nu reprezintă chestiuni de nelegalitate, ci de netemeinicie, care excedează controlului de legalitate realizat în recurs, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nici celorlalte critici ale autoarei căii de atac nu li se pot atribui valenţe de nelegalitate, având în vedere că acestea deduc judecăţii situaţia de fapt şi modalitatea de apreciere a probatoriului cauzei, elemente ce scapă cenzurii instanţei de recurs.

Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la susţinerile recurentei referitoare la valorificarea greşită a prezumţiei judiciare ce rezulta din încheierea actului adiţional nr. x/2012 la contractul de închiriere, în măsura în care dezvoltarea lor se referă la modul în care probele ataşate cauzei ar fi trebuit să fie interpretate şi valorizate, respectiv forţa probantă ce trebuia atribuită fiecăreia dintre dovezile indicate.

Astfel, sub pretextul încălcării unor principii de drept procesual, recurenta aduce în discuţie aspecte legate de oportunitatea şi utilitatea administrării anumitor probe şi reclamă carenţe în planul valorificării probatoriului, şi nu al legalităţii soluţiei pronunţate, prin criticile prezentate autoarea căii de atac urmărind, în realitate, o reevaluare a fondului pricinii prin prisma unor elemente de netemeinicie, chestiune nepermisă în recurs.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate din perspectiva faptului că instanţa de apel, pe de o parte, a respins administrarea unor probe, iar, pe de altă parte, a reţinut că reclamanta nu şi-a probat pretenţiile.

O astfel de ipoteză nu se încadrează, însă, în situaţiile avute în vedere de legiuitor la reglementarea cazului de casare statuat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., de vreme ce, pentru a constitui temei al casării, motivarea contradictorie trebuie să vizeze considerente care, simultan, infirmă şi susţin dispozitivul hotărârii, făcând, în realitate, neclar raţionamentul judiciar care ar trebui să explice coerent rezultatul deliberării.

Or, prin argumentele sale, recurenta critică, în realitate, maniera în care instanţa de apel a înţeles să dea eficienţă probatoriului administrat în cauză, nicidecum anumite considerente care, pe de o parte, ar susţine soluţia dată, iar, pe de altă parte, ar exclude-o.

Nici ignorarea probelor care nu au fost încuviinţate şi nici interpretarea eronată a celor administrate nu pot fi integrate controlului de legalitate realizat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dat fiind că situaţia nemotivării, aşa cum aceasta este invocată în acest caz, înglobează chestiuni care lipsesc hotărârea de elementele care au fundamentat-o, şi nu aspecte de netemeinicie a căror verificare este permisă numai instanţelor de fond, nu şi instanţei de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Sub acest aspect, se cuvine subliniat că în procesul de judecată, instanţa de apel are deplină libertate de apreciere, în sensul că aceasta poate respinge unele probe neconcludente, cum este cazul în speţă, şi, în acelaşi timp, ca urmare a evaluării probatoriului administrat în cauză, poate să stabilească că nu s-a făcut dovada, în modalitatea cerută de lege, a pretenţiilor deduse judecăţii.

Finalmente, Înalta Curte constată că şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, întrucât, în dezvoltarea pretinsei încălcări a normelor de drept substanţial, autoarea căii de atac contestă statuările instanţei de apel asupra probatoriului cauzei, tinzând să repună în dezbatere aprecierea temeiniciei judecăţii şi controlul de fond al hotărârii, incompatibil cu natura recursului.

Prin intermediul acestui motiv de nelegalitate, autoarea căii de atac impută instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor de drept material din perspectiva faptului că încheierea contractului de vânzare de părţi sociale s-a realizat pentru a crea o aparenţă de legalitate înstrăinării deghizate a imobilului, intenţia pârâţilor fiind cea de a eluda obligaţiile ce le reveneau în temeiul art. 1.730 C. civ., că înstrăinarea imobilului s-a realizat cu încălcarea dreptului de preemţiune al recurentei şi că, în cauză erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1.733 C. civ., dreptul de preemţiune al recurentei urmând a fi exercitat în aceleaşi condiţii ca şi modalitatea în care a operat înstrăinarea imobilului în discuţie. În susţinerea acestor critici, autoarea căii de atac a expus aspecte teoretice şi practice din jurisprudenţă.

Or, aceste argumente au făcut obiectul verificărilor realizate de către instanţa de prim-control judiciar în apel, asupra lor aceasta statuând în sensul că în lipsa unor probe, fraudarea recurentei nu poate fi considerată ca fiind motivul determinant al pârâţilor la încheierea contractului de cesiune părţi sociale. De asemenea, instanţa devolutivă a reţinut că sancţiunea pentru frauda la lege nu poate interveni decât pentru apărarea unui interes general şi presupune existenţa unei interdicţii exprese în lege, pe care părţile îşi propun să o ocolească. Din această perspectivă, a stabilit că invocarea încălcării dreptului de preemţiune, reglementat convenţional, nu poate să prejudicieze decât interesul particular al reclamantei, motiv pentru care a considerat că frauda la lege nu poate fi reţinută. Mai mult, a apreciat faptul că din probele administrate nu a rezultat faptul că acest contract de cesiune ar fi fost încheiat exclusiv în scopul fraudării dreptului de preemţiune al reclamantei, pentru a se putea reţine frauda la lege. Asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 1.730 C. civ., a reţinut că, în speţă, condiţiile impuse de acest text de lege nu sunt îndeplinite, întrucât în cauză nu a existat operaţiunea de vânzare-cumpărare a imobilului şi, implicit, un preţ de achiziţie.

Împotriva raţionamentului expus de instanţa de apel în interpretarea şi aplicarea normelor legale criticate, recurenta nu a dezvoltat nicio critică aptă să contureze o nelegalitate săvârşită de aceasta, care să poată fi încadrată în vreunul din motivele expres reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci a reluat motivele sale de apel, fără a le corela cu raţionamentul instanţei de prim-control judiciar şi fără a indica în concret modalitatea corectă şi legală în care instanţa devolutivă ar fi trebuit să aplice aceste norme de drept material.

Maniera de configurare a acestui caz de casare relevă că, în realitate, recurenta nu critică aplicarea greşită a legii, ci aplicarea legii la o situaţie de fapt pretins greşit reţinută de către instanţa de apel, ca urmare a evaluării pretins eronate a probelor dosarului, nemulţumirea părţii fiind circumscrisă, în realitate, concluziilor instanţei de prim-control judiciar reţinute ca urmare a interpretării probelor, care, însă, nu pot face obiectul controlului de legalitate în prezentul context legislativ.

Invocarea în recurs a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a considerentelor instanţei de apel şi a unor dispoziţii de drept material nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii prin hotărârea atacată, în lipsa oricărui efort al părţii de a demonstra, concret şi efectiv, în ce a constat greşeala de judecată a instanţei devolutive; examinarea recursului nu presupune, de plano, o rejudecare a cauzei, ci numai analiza punctuală a pretinselor erori de judecată care, prin modul în care sunt dezvoltate şi susţinute, fac posibilă încadrarea lor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în lipsa unor critici de nelegalitate sau a unor motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă nu îndeplineşte cerinţele legale referitoare la motivarea recursului, sens în care va reţine incidenţa în cauză a sancţiunii nulităţii recursului prevăzute de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

În acest context, faţă de soluţia dată asupra recursului principal, recursul incident rămâne fără efect, potrivit art. 491, raportat la art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aspect ce face de prisos analiza excepţiei nulităţii acestuia, invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare.

Aşa fiind, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) şi al art. 489 alin. (2) C. proc. civ., făcând aplicarea dispoziţiilor art. 491, raportate la cele ale art. 472 C. proc. civ., va anula recursul principal şi va respinge, ca rămas fără efect, recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., prin administrator special G. şi prin administrator judiciar H.., împotriva deciziei civile nr. 248A/11.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenţii-pârâţi S.C. D. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. B. S.R.L., F. şi E. împotriva considerentelor aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2023.