Lease penalty damages transferred by partial spin-off; appellate ruling quashed and remanded on standing.

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 16.12.2019, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 224.667 RON, reprezentând penalităţi de întârziere în predarea spaţiului închiriat, calculate provizoriu începând cu 07.07.2019 şi până la data formulării acţiunii; a mai solicitat acordarea acestor penalităţi în continuare, până la data predării efective a spaţiului, dar şi obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1803/13.10.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a redus cuantumul penalităţilor prevăzute de clauza penală din contract, de la suma de 300 euro pe zi la 160 euro pe zi şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 130.000 de RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în perioada 08.07.2019-10.12.2019, în temeiul art. 10 din contractul de închiriere din 28.10.2014, la plata, în continuare, a despăgubirilor în cuantumul diminuat de 160 euro pe zi, până la data eliberării spaţiului închiriat, precum şi a sumei de 5.598,34 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. B. S.A. a declarat apel. De asemenea, ca urmare a operaţiunii de divizare intervenite asupra patrimoniului S.C. B. S.A., prin transmiterea unei părţi din activitatea acestei părţi către S.C. C. S.R.L., şi această din urmă societate a apelat hotărârea primei instanţe.

Prin decizia civilă nr. 2057A/15.12.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de apelanta S.C. C. S.R.L., a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei S.C. C. S.R.L. şi, în consecinţă, a respins apelul acesteia, ca fiind promovat de o persoană fără calitate procesuală activă; de asemenea, a respins ca nefondat apelul declarat de S.C. B. S.A.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.R.L. au declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

Prin memoriul de recurs, S.C. B. S.A. a arătat că excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei S.C. C. S.R.L. a fost soluţionată cu încălcarea dispoziţiilor art. 36 şi art. 38 C. proc. civ., ale art. 238 alin. (21) şi art. 250 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, ale art. 236 alin. (1) şi (3), art. 237 alin. (2) şi art. 238 alin. (1) lit. a) C. civ.

În argumentare, recurenta a arătat că, faţă de prevederile art. 1.2 şi art. 5.4.1 din proiectul de divizare, transferul obligaţiilor născute din contractele de închiriere relevante pentru ramura de activitate transmisă prin divizare, din patrimoniul său către S.C. C. S.R.L., a operat de drept la 13.11.2020 şi că obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere prevăzută de art. 10 din contract nu era stinsă la data divizării.

Mai mult, a susţinut că art. 5.4.1 din proiectul de divizare prevedea în mod expres că prin efectul divizării parţiale s-au transmis toate drepturile şi obligaţiile de orice natură, actuale sau potenţiale, rezultând din contracte sau lege, inclusiv cereri sau litigii în legătură cu activele şi pasivele aferente activităţii divizate.

Prin urmare, autoarea căii de atac a apreciat că, din moment ce la data divizării, obligaţia contractuală de plată a daunelor-interese exista în patrimoniul său, aceasta s-a transmis către societatea beneficiară, prin divizare.

Totodată, a precizat că semnarea procesului-verbal de eliberare a spaţiului închiriat nu prezenta relevanţă pentru soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale a S.C. C. S.R.L., de vreme ce eliberarea spaţiului era o chestiune de fapt, nu de drept, nefiind de natură să modifice noua realitate juridică generată de operaţiunea de divizare.

În continuare, autoarea acestei căi de atac a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.182 şi 1.270 C. civ., în ce priveşte efectele juridice produse de oferta de închiriere şi renunţarea intimatei la plata penalităţilor de întârziere.

În motivare, a arătat, în esenţă, că la 12.02.2020 a acceptat fără rezerve oferta de reînnoire a contractului de închiriere, transmisă de intimată cu o zi înainte, iar din acel moment, potrivit art. 1.182 alin. (1) şi (2) C. civ., s-a încheiat un nou contract de închiriere, împrejurarea că intimata s-a răzgândit ulterior şi a solicitat reintroducerea clauzei de penalităţi în noul contract fiind irelevantă, de vreme ce recurenta nu a fost de acord, iar oferta acceptată nu prevedea o asemenea clauză.

Din această perspectivă, recurenta a apreciat că instanţa de apel a făcut o confuzie între contract, înţeles ca negotium iuris şi intrumentum, atunci când a apreciat că un nou contract nu a fost încheiat, pentru că părţile nu au căzut de acord asupra prevederilor acestuia.

Autoarea căii de atac a mai afirmat că, întrucât intimata a fost de acord cu plata unei despăgubiri unice de 4.500 euro, la care se adăuga suma de 5.598,34 RON, rezulta fără echivoc că părţile au consimţit asupra penalităţilor pretinse, în sensul renunţării la acestea.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a înlăturat nemotivat susţinerile sale, referitoare la încheierea contractului în lipsa acordului intimatei asupra clauzei contractuale privind penalităţile de întârziere, doar pentru simplul fapt că sunt lipsite de orice temei juridic.

În continuare, recurenta a prezentat elementele care se impuneau să fie verificate pentru a se stabili dacă oferta întrunea condiţiile legale pentru a îmbrăca forma unui contract.

De asemenea, autoarea acestei căi de atac a arătat că instanţa de prim control judiciar era obligată să explice dacă chestiunea penalităţilor de întârziere era sau nu un element secundar în raport cu prevederile art. 1.182 alin. (2) C. civ.

O altă critică a vizat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. civ., în motivarea căreia recurenta a arătat că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut principiul simetriei şi echilibrului între penalităţile de la art. 10 şi cele de la art. 11 din contract, în măsura în care textele de lege sus-menţionate nu impuneau o astfel de condiţie pentru reducerea penalităţilor, ci numai cerinţa ca penalitatea să fie vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi anticipat de părţi la încheierea contractului.

În opinia acestei recurente, invocarea acestui principiu adaugă nepermis la lege.

De asemenea, a mai susţinut că încălcarea normei legale enunţate s-a realizat şi în momentul în care s-a stabilit că disproporţia vădită dintre clauza privind penalităţile şi prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi nu ar fi relevantă, în condiţiile în care aceasta este excesiv mai mare decât contravaloarea lipsei de folosinţă evaluată de intimată în momentul încheierii contractului şi ulterior, prin propunerea care i-a fost înaintată în februarie 2020.

Din această perspectivă, autoarea acestei căi de atac a apreciat că refuzul instanţei de apel de a aplica ab initio prevederile art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. este nelegală, condiţionarea aplicării lor de cerinţa subsecventă prevăzută de art. 1.541 alin. (2) C. civ. fiind contrară legii.

În drept, au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin memoriul său de recurs, S.C. C. S.R.L. a arătat că dispoziţia instanţei de apel, de respingere a apelului său, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă, contravine prevederilor art. 236 alin. (3) şi ale art. 238 alin. (1) C. civ., precum şi ale art. 238 alin. (21) şi ale art. 250 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990.

În argumentare, evocând textele de lege sus-indicate, a afirmat că potrivit art. 1.2 şi art. 12 din proiectul de divizare, coroborate cu art. 249 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, data efectivă a divizării a fost data aprobării operaţiunii de către instanţa competentă la care se adaugă 2 zile lucrătoare, respectiv 13.11.2020, având în vedere că legalitatea divizării a fost confirmată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin încheierea din 10.11.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020.

Totodată, această recurentă a susţinut că, de la această dată, operaţiunile legate de partea din patrimoniu căreia i-a fost transferată erau considerate din punct de vedere juridic, contabil şi fiscal ca fiind ale sale şi, în consecinţă, a dobândit toate drepturile şi obligaţiile ce derivă din patrimoniul transferat.

Autoarea acestui recurs a precizat că sentinţa civilă nr. 12951/20.12.2018 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă, menţinută prin decizia civilă nr. 2771/A/20.09.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, se referea la bunul şi contractele ce au fost transferate de la societatea divizată la societatea beneficiară, conform definiţiilor prevăzute de art. 1.2 şi art. 5.4.1 din proiectul de divizare, potrivit cărora, în urma divizării parţiale, au fost transmise toate drepturile şi obligaţiile de orice natură, actuale sau potenţiale, care rezultau contractele transmis sau lege, inclusiv orice cereri sau litigii în legătură cu activele sau pasivele aferente activităţii divizate.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că nu avea calitate procesuală activă pentru declararea apelului, motivat de faptul că divizarea a avut loc ulterior încetării contractului de închiriere, întrucât prin divizare s-a transmis cu titlu universal o parte din patrimoniul S.C. B. S.R.L., respectiv nu doar activele şi contractele aferente ramurii de activitate transferate, ci şi drepturile şi obligaţiile ce decurg din acestea, inclusiv dreptul la acţiune. Cum la data divizării obligaţia de a plăti penalităţile de întârziere exista, a susţinut că aceasta i-a transferată prin proiectul de divizare.

În continuare, a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva aplicării greşite a prevederilor art. 1.182 alin. (1) şi (2), art. 1.186 alin. (1), art. 1.196 alin. (1) şi ale art. 1.270 C. civ.

Astfel, făcând trimitere la parcursul negocierilor purtate între S.C. B. S.A. şi intimată şi la probatoriul administrat în cauză, a susţinut că acceptarea fără rezerve a ofertei emise de intimată a semnificat, potrivit dispoziţiilor legale indicate mai sus, încheierea unui nou contract de închiriere.

În opinia acestei recurente, intimata a renunţat la plata penalităţilor de întârziere prevăzute de art. 10 din contract, potrivit art. 1.539 C. civ., câtă vreme oferta transmisă cuprindea plata unei despăgubiri în cuantum de 4.500 euro şi a cheltuielilor de judecată. Prin urmare, a apreciat că, o dată încheiat un nou contract de închiriere, plata penalităţilor nu mai putea fi pretinsă.

Autoarea acestei căi de atac a mai arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. atunci când a redus penalităţile, iar pe de altă parte, a apreciat că textul de lege nu este aplicabil, întrucât contractul încheiat între părţi are caracter obligatoriu şi instanţa nu poate interveni decât în condiţii restrictive.

Sub acest aspect, a afirmat că norma legală sus-indicată a fost interpretată şi aplicată greşit de către instanţa de prim control judiciar, deoarece, după reducerea clauzei penale de către prima instanţă, aceasta a rămas în continuare excesivă în raport cu chiria percepută în temeiul contractului, depăşind semnificativ prejudiciul pe care părţile l-ar fi putut estima în momentul încheierii contractului sau al unei renegocieri a cuantumului chiriei.

Mai mult, a menţionat că prevederea contractuală în temeiul căreia recurenta S.C. B. S.A. ar fi avut dreptul la penalităţi în acelaşi cuantum era lipsită de relevanţă, din moment ce norma legală pretins încălcată stabileşte doar două condiţii pentru reducerea penalităţii, respectiv aceea ca ea să fie vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi şi ca penalitatea redusă să rămână superioară obligaţiei principale.

În drept, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 06.05.2022 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursurilor; în subsidiar, a solicitat respingerea lor ca nefondate.

Recurenta S.C. C. S.R.L. a răspuns la întâmpinare.

La termenul de astăzi, intimata a declarat că nu mai susţine excepţia nulităţii recursurilor.

Examinând decizia recurată în limita motivelor de casare invocate, Înalta Curte va analiza cu prioritate criticile de nelegalitate care pun în discuţie calitatea procesuală activă în apel a S.C. C. S.R.L., având în vedere că în ipoteza confirmării lor, efectele s-ar răsfrânge asupra întregii judecăţi realizate în apel, dat fiind că aspectul calităţii procesuale active priveşte însuşi cadrul procesual al judecăţii din etapa anterioară, care o dată constatat nelegal, ar face de prisos verificarea conformităţii cu legea a celorlalte dezlegări ale instanţei de apel, contestate în recurs.

De asemenea, reţinând că autoarele căii de atac sesizează, în esenţă, aceleaşi neregularităţi săvârşite de instanţa de apel la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii active a S.C. C. S.R.L., circumscrise de părţi motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte le va răspunde prin considerente comune, întrucât, astfel cum au arătat recurentele, încălcarea normelor de drept material de către instanţa de apel a determinat consecinţa aplicării greşite a celor de drept procesual.

Instanţa de apel a admis această excepţie, reţinând ca şi argument decisiv împrejurarea că prin proiectul de divizare nu s-a realizat o transmitere efectivă a obligaţiei de despăgubire, de vreme ce divizarea şi-a produsul efectele ulterior încetării contractului de închiriere.

Această dezlegare este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a textelor de lege sus-indicate.

În acord cu dispoziţiile art. 38 C. proc. civ., calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor sau situaţiilor juridice deduse judecăţii.

În cazul divizării parţiale, cum este cazul în speţă, condiţiile subrogării în drepturile şi obligaţiile societăţii divizate sunt reglementate de prevederile art. 250 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, a căror interpretare relevă că transferul, atât în raporturile dintre societatea divizată şi societatea beneficiară, cât şi în raporturile cu terţii, se produce cu privire la toate activele şi pasivele ce fac obiectul divizării şi că acesta va fi efectuat în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de divizare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 249 lit. b) din Legea nr. 31/1990, divizarea produce efecte "de la data înregistrării hotărârii ultimei adunări generale care a aprobat operaţiunea, cu excepţia cazului în care, prin acordul părţilor, se stipulează că operaţiunea va avea efect la o altă dată, care nu poate fi însă ulterioară încheierii exerciţiului financiar curent al societăţii absorbante sau societăţilor beneficiare, nici anterioară încheierii ultimului exerciţiu financiar încheiat al societăţii sau societăţilor ce îşi transferă patrimoniul".

Aşadar, la data indicată, transferul drepturilor şi obligaţiilor societăţii divizate operează de drept şi se produce simultan atât în raporturile dintre părţile implicate în procesul de divizare, cât şi în cele cu terţii, subrogarea societăţii beneficiare în poziţia de creditor sau debitor al terţilor pe care o deţinea societatea divizată realizându-se ope legis la acel moment.

Aceste efecte se răsfrâng şi asupra drepturilor şi situaţiilor litigioase care intră în conţinutul raporturilor juridice transmise pe calea divizării, determinând în plan procesual preluarea de către societatea beneficiară a calităţii de subiect activ sau pasiv al raporturilor juridice deduse judecăţii la momentul operaţiunii de divizare.

În speţă, divizarea parţială s-a realizat, conform proiectului de divizare, prin desprinderea unei părţi din patrimoniul S.C. B. S.A., respectiv prin transferarea către S.C. C. S.R.L., actualmente S.C. C. S.R.L., a ramurii de activitate constând în găzduirea echipamentelor de transmisie activă şi a infrastructurii asociate, iar potrivit art. 5.4.1 din proiectul de divizare, societăţii beneficiare i s-au transmis şi contractele încheiate în legătură cu activitatea preluată, respectiv "toate drepturile şi obligaţiile de orice natură (fie actuale sau potenţiale rezultând din contract sau lege), inclusiv orice cereri sau litigii, în legătură cu activele şi pasivele aferente activităţii divizate, cu excepţia celor menţionate în secţiunea 5.4.2".

Drepturile şi situaţiile litigioase asociate contractelor transferate în patrimoniul societăţii S.C. C. S.R.L., în baza art. 38 C. proc. civ., sunt cele menţionate în procesul-verbal de transfer de la 13.11.2020, în cuprinsul căruia la poz. 8 se regăseşte şi dosarul de faţă.

Disputa de faţă derivă din contractul de închiriere din 28.10.2014, încheiat între intimată, în calitate de locator, şi recurenta S.C. B. S.A., în calitate de locatar, ce avut ca obiect închirierea pentru o perioadă de 5 ani, începând cu 08.07.2014, a unei suprafeţe de 93 mp din imobilul D., situat în Târgu Jiu, str. x, jud. Gorj, pentru amenajarea unei camere tehnice în vederea întreţinerii, modificării şi funcţionării unei staţii de bază, a traseelor de fibră optică, a cablului de alimentare, PMB şi SWAC pentru operarea serviciului de telefonie mobilă, proprietatea locatarului. Aşadar, obiectul contractului de închiriere se circumscria ramurii de activitate transferate prin divizare.

De altfel, părţile nu au contestat preluarea, prin divizare, a ramurii de activitate de către S.C. C. S.R.L. şi nici faptul că nu sunt incidente situaţiile de excludere prevăzute de art. 5.4.2 din proiect.

Conform art. 10 din contract, la data încetării contractului, locatarul avea obligaţia de a elibera şi preda spaţiul închiriat, în caz contrar, datora locatorului penalităţi de 300 euro pentru fiecare zi de întârziere.

Litigiul a fost generat de neîndeplinirea, de către S.C. B. S.A., a obligaţiei contractuale de eliberare şi predare a spaţiului închiriat, împrejurare faţă de care reclamanta a solicitat obligarea sa la plata despăgubirii prevăzute de clauza penală regăsită la art. 10 din contractul de închiriere.

Potrivit normelor de drept civil, obligaţia de predare a spaţiului este o obligaţie de a face şi ea incumbă locatarului chiar şi după încetarea contractului, respectiv până la executarea ei într-una din modalităţile prevăzute de lege.

Clauza penală este una accesorie în raport cu obligaţia în virtutea căreia a fost instituită, astfel că, potrivit principiului accesorium sequitur principale, drepturile şi obligaţiile părţilor stabilite prin aceasta vor urma soarta obligaţiei principale.

Instanţa de apel a reţinut că obligaţia de eliberare spaţiului închiriat nu a fost executată de către S.C. B. S.A. la momentul expirării duratei contractului, 07.07.2019, ci abia la 28.04.2021. Ca atare, faţă de principiul sus-enunţat, obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere în temeiul art. 10 din contract a subzistat momentului încetării contractului de închiriere până la data executării obligaţiei principale.

Divizarea parţială a recurentei S.C. B. S.A. s-a produs la 13.11.2020, când clauza penală producea efecte depline între părţile contractante. Prin urmare, drepturile şi obligaţiile derivând din aceasta erau "actuale" şi se încadrau în categoria celor prevăzute de art. 5.4.1 din proiectul de divizare, sens în care, în temeiul art. 250 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, transferul obligaţiei în litigiu în patrimoniul S.C. C. S.R.L. a operat ca efect al divizării, determinând subrogarea de drept a acestei părţi în calitatea de debitor al obligaţiei de despăgubire stabilită prin art. 10 din contractul de închiriere.

Legalitatea procedurii de divizare a fost confirmată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin încheierea din 10.11.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, sens în care aceasta şi-a produs efectele potrivit proiectului de divizare, la 13.11.2020. Intimata-reclamantă, în calitatea sa de creditor cu privire la creanţele rezultând din contractul de închiriere, transferat în urma operaţiunii de divizare în patrimoniul societăţii nou înfiinţate, a formulat opoziţie cu privire la proiectul de divizare, conform prevederilor art. 243 din Legea nr. 31/1990, care însă a fost anulată ca netimbrată. Ca atare, operaţiunile de divizare şi consecinţele ce decurg din aceasta îi sunt pe deplin opozabile.

În consecinţă, faţă de calitatea de succesor în drepturile şi obligaţiile societăţii B. S.A., ce derivă din clauza în temeiul căreia se solicită angajarea răspunderii, Înalta Curte reţine că subiect pasiv al raportului litigios este S.C. C. S.R.L., sens în care constată că această recurentă avea legitimare procesuală activă pentru exercitarea căii de atac devolutive, cerinţa identităţii impusă de art. 38 C. proc. civ. fiind îndeplinită la data declarării apelului, ca efect al divizării.

Prin urmare, dispoziţia instanţei de apel, de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a acestei recurente, apare ca fiind contrară normelor de drept material indicate de recurente, referitoare la divizare şi efectele acesteia şi, în consecinţă, şi a normelor de drept procesual privind calitatea procesuală a părţilor, împrejurare care atrage incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În acest context, reţinând că S.C. B. S.A. a fost obligată la plata unei creanţe în temeiul unui raport juridic litigios ce a făcut obiectul operaţiunii de divizare şi că la data exercitării căii de atac, aceasta nu mai deţinea în patrimoniu drepturile şi obligaţiile transmise, se impune casarea deciziei în parte şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată a ambelor apeluri declarate în cauză, vătămarea produsă recurentelor fiind evidentă.

Totodată, având în vedere că în apel, judecata apelurilor s-a realizat cu încălcarea cadrului procesual, verificarea conformităţii cu legea a deciziei recurate în raport cu celelalte critici nu mai poate fi analizată, ele urmând a fi avute în vedere de instanţa de prim control judiciar la soluţionarea căilor de atac devolutive.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursurile, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza instanţei de apel pentru o nouă judecată a apelurilor declarate de S.C. B. S.A şi S.C. C. S.R.L.

Va menţine dispoziţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii apelului declarat de S.C. C. S.R.L., care a rămas necontestată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentele S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2057A/15.12.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, spre o nouă judecată a apelurilor.

Menţine dispoziţia cuprinsă în decizia recurată, de respingere a excepţiei inadmisibilităţii apelului declarat de S.C. C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2022.