Reimbursement of forestry taxes for temporary occupation of public land; scope of constitutional unconstitutionality of expropriation exemption for private property

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă la 13.11.2018, reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A., în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara, a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Reşiţa, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul să restituie reclamantei suma de 4.705.341,91 RON, reprezentând plată nedatorată, la care se va adăuga dobânda legală aferentă debitului, calculată de la data plăţii şi până la data restituirii acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 37/16.11.2018, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul aceluiaşi tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 101/18.03.2019, Tribunalul Caraş Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, care, prin decizia nr. 761/A/09.10.2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost respins.

Împotriva acestei decizii, apelanta-reclamantă a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1718/24.09.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 305/A/02.06.2021, prin care a admis excepţia de nelegalitate, invocată de apelanta-reclamantă şi, în consecinţă, a constatat nelegalitatea art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 în ceea ce priveşte condiţionarea predării terenului de "achitarea contravalorii pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv", a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa primei instanţe, în sensul că a admis acţiunea, a obligat pârâta să-i restituie reclamantei suma de 4.705.341,91 RON, plătită nedatorat şi să-i achite dobânda legală aferentă, calculată de la data efectuării plăţilor şi până la data restituirii debitului; a obligat intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă şi a sumei de 101.316,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, Municipiul Reşiţa, a declarat recurs, solicitând casarea ei şi menţinerea deciziei nr. 761/A/09.10.2019, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

În motivare, după prezentarea considerentelor deciziei recurate, autorul căii de atac a invocat încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, sub un prim aspect, a afirmat că intimata-reclamantă nu era scutită de plata taxelor a căror restituire o solicită, întrucât prevederile H.G. nr. 841/2015 nu reglementează niciun caz de excepţie şi nu fac trimitere la prevederile Legii nr. 255/2010.

Din această perspectivă, recurentul-pârât a susţinut că dispoziţiile art. 14 alin. (1) din această lege nu erau incidente în cauză, sens în care a apreciat că nici cerinţele instituite de art. 1.341 alin. (1) C. civ. nu erau îndeplinite pentru a se reţine că plăţile au fost nedatorate.

A mai subliniat că sumele au fost achitate în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 şi că taxele prevăzute de acest articol erau numai o parte din cele enumerate de art. 41 şi art. 42 din Codul silvic. Prin urmare, a apreciat că art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 instituie o excepţie de la regula prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

Totodată, a arătat că H.G. nr. 841/2015 este un act normativ ce derogă de la prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, astfel încât a apreciat că excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 era neîntemeiată.

În continuare, a afirmat că instanţa de prim control judiciar a interpretat şi a aplicat în mod greşit decizia nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581/20.07.2017, întrucât caracterul neconstituţional al art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 se referă şi la regimul juridic aplicabil persoanelor juridice de drept public. În acest sens, a evocat pct. 25-27 din această decizie, subliniind că în cuprinsul textului de lege declarat neconstituţional nu se regăseşte sintagma "despăgubiri cuvenite persoanelor fizice şi juridice private".

Prin urmare, în opinia sa, neconstituţionalitatea vizează întregul text de lege.

A mai arătat că nici completarea ulterioară a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 nu este de natură să lipsească de efecte decizia instanţei de contencios constituţional şi că motivele expuse în cererea de reexaminare transmisă de Preşedintele României asupra Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică necesară realizării unor obiective de interes naţional fac dovada susţinerilor sale.

De asemenea, a precizat că nici Normele Metodologice din 2011, de aplicare a Legii nr. 255/2010, nu prevăd vreo situaţie de excepţie de la plata sumelor în litigiu.

Referitor la decizia nr. 1718/24.09.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în primul ciclu procesual, a susţinut că instanţa de recurs nu a interpretat decizia instanţei de contencios constituţional şi că dosarul a fost trimis în apel pentru o nouă judecată în vederea cercetării pretenţiilor deduse judecăţii. Din această perspectivă, a apreciat că nu se poate reţine interpretarea pe care instanţa de apel a dat-o deciziei nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale.

Mai mult, a afirmat că potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, normele comunitare se aplică cu prioritate faţă de cele interne şi că judecătorul naţional este obligat să ignore decizia Curţii Constituţionale în ipoteza în care aceasta este contrară dreptului european.

În opinia recurentului, conformitatea normelor legale din dreptul intern nu trebuie verificată numai în raport cu deciziile pronunţate de instanţa de contencios constituţional. În acest context, a arătat că exceptarea intimatei-reclamante de la plata taxelor aduce atingere dreptului de proprietate, protejat de convenţiile internaţionale şi comunitare.

Conchizând, a subliniat că statuările Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei nr. 67/2017, ignorate de instanţa de apel, erau pe deplin aplicabile în speţă, titulari ai dreptului de proprietate publică fiind statul şi unităţile administrativ-teritoriale. Cum intimata-reclamantă nu deţinea o astfel de calitate, beneficiile folosinţei exclusive şi prejudiciul produs recurentului-pârât nu puteau rămâne nereparate şi nici gratuite.

La 06.10.2021 intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului.

În susţinerea primei excepţii, a arătat că, raportat la dispoziţiile art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, recurentul-pârât are obligaţia de achita taxa judiciară de timbru, debitul ce face obiectul prezentului litigiu neregăsindu-se în categoria veniturilor publice, pentru care este reglementată scutirea de la plata acestei taxe.

În acest context, a evocat dispoziţii din Legea nr. 273/2006, Legea nr. 207/2015, Codul de procedură fiscală şi Codul silvic.

Referitor la a doua excepţie, a arătat că autorul căii de atac nu a indicat motivele de nelegalitate din 488 alin. (1) C. proc. civ. pe care îşi întemeiază recursul, menţionarea cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind doar formală, în condiţiile în care aceasta nu a arătat în ce a constat încălcarea normelor de drept material. A mai afirmat că în cauză nu s-au formulat critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., majoritatea susţinerilor referindu-se la modul în care instanţa de apel a apreciat şi interpretat probele.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; doar intimata-reclamantă şi-a expus punctul de vedere.

La termenul din 08.06.2022, constatând că, în temeiul art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru şi că în cadrul memoriului de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa supremă a respins excepţia nulităţii recursului şi l-a admis în principiu, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând actele dosarului şi decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţele devolutive au stabilit că, pentru realizarea obiectivului de interes naţional "LEA 400 kV de interconexiune Reşiţa (România)-Pancevo (Serbia)", Guvernul României a adoptat H.G. nr. 841/2015, prin care s-a aprobat ocuparea temporară a terenului din fondul forestier naţional în suprafaţă de 51,6499 ha, de către societatea intimată, şi s-a stabilit că predarea terenului să va realiza numai după "achitarea contravalorii pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv", taxe prevăzute de art. 42 lit. c) şi e) din Legea nr. 46/2008, privind Codul silvic.

Societatea intimată a achitat către recurent suma totală de 4.705.341,91 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de reinstalare vegetaţie pe anul 2015, a pierderii de creştere pe anul 2015 şi a chiriei pe anii 2016 şi 2017, plăţile fiind făcute în intervalul cuprins între 10.11.2015 şi 09.03.2017.

Apreciind că, în conformitate cu art. 14 din Legea nr. 255/2010, era scutită de plata taxelor prevăzute la art. 41 şi 42 din Legea 46/2008, reclamanta a iniţiat prezentul demers judiciar.

Prima instanţă a respins acţiunea, dispoziţie păstrată în calea ordinară de atac declarată în primul ciclu procesual, când instanţa de apel a apreciat că, prin Decizia nr. 67/2017, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. 14 din Legea nr. 255/2010.

Potrivit acestui text legal, în forma în vigoare la data efectuării plăţilor, "Scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local din circuitul agricol şi, respectiv, din fondul forestier naţional se exceptează de la plata taxelor prevăzute la art. 92 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a taxelor şi a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 şi 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea îmbunătăţirilor funciare nr. x, republicată, cu completările ulterioare".

O asemenea apreciere era, în mod evident, una eronată, deoarece prin Decizia nr. 67/2017, instanţa de contencios constituţional, admiţând excepţia de neconstituţionalitate, a constatat doar că soluţia legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căreia scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier naţional a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local se exceptează de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b) - d) şi art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008 (Codul silvic), cuvenite persoanelor fizice şi persoanelor juridice private, este neconstituţională.

Semnificaţia dispozitivului acestei decizii nu poate fi extinsă, în aşa fel încât să se considere, aşa cum urmăreşte recurentul, că întregul conţinut al art. 14 din Legea nr. 255/2010 ar fi fost declarat neconstituţional.

Dimpotrivă, aşa cum însăşi Curtea Constituţională a reţinut în paragraful 25 din decizia amintită, "(...) este opţiunea legiuitorului de a excepta statul prin reprezentanţii săi de la plata unor taxe, cum ar fi taxa pentru scoaterea definitivă a terenurilor din fondul forestier naţional (...) Însă, opţiunea sa de a excepta statul (prin reprezentanţii săi, în calitate de expropriator) de la plata despăgubirii care în mod firesc însoţeşte orice măsură de expropriere apare ca fiind neconstituţională. Aşadar, prin neluarea în considerare a criteriilor stabilite la art. 41 alin. (1) lit. b) - d) şi art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008 în determinarea cuantumului despăgubirii, se ajunge la golirea de conţinut a acesteia, din moment ce este doar proclamată, fără, însă, a fi efectivă. Indiferent de scopul pentru care au fost expropriate terenurile, de categoria de folosinţă a acestora sau de natura obiectivelor care urmează a fi edificate pe terenurile expropriate, statul trebuie să acorde o dreaptă despăgubire care se determină luând în considerare criterii specifice fiecărei categorii de terenuri. Or, în măsura în care despăgubirea pentru exproprierea realizată în privinţa terenurilor din fondul forestier nu cuprinde elementele prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b) - d) şi art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008, Curtea nu poate decât să constate că textul legal criticat reglementează, în mod implicit, un transfer silit de proprietate realizat cu titlu gratuit în favoarea statului. Prin urmare, în lipsa caracterului drept al despăgubirii, Curtea constată că au fost încălcate prevederile art. 44 alin. (3) din Constituţie".

Ca atare, Decizia nr. 67/2017 nu a produs efectul înlăturării, integrale, din ordinea juridică a textului de lege pe care reclamanta şi-a fundamentat acţiunea, ci doar a părţii care cuprindea soluţia legislativă de exceptare, pentru scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier naţional a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local, de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b) - d) şi art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice şi juridice private.

Prin urmare, nefiind afectată de nici un viciu de neconstituţionalitate, a rămas în ordinea juridică soluţia de exceptare - pentru scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor aflate în proprietate publică necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local din circuitul agricol şi, respectiv, din fondul forestier naţional - de la plata taxelor prevăzute la art. 92 alin. (4) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a taxelor şi a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 şi 42 din Legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea nr. 138/2004, republicată, cu completările ulterioare.

În speţă, terenul nu aparţine unor persoane private, ci este proprietate publică, aşa încât soluţia legislativă de exceptare de la plata taxelor indicate de art. 41 şi 42 din Codul silvic era pe deplin incidentă.

Tocmai de aceea, prin decizia pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual, hotărârea instanţei de apel a fost casată, iar cauza i-a fost trimisă spre o nouă judecată; instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că decizia nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale nu era incidentă în cauză.

În rejudecare, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, care a fost admisă prin decizia care face obiect al recursului de faţă.

Pe calea recursului, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a criticat, sub un prim aspect, statuările instanţei de apel asupra deciziei nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 581/20.07.2017, arătând că instanţa de recurs nu a oferit o interpretare deciziei amintite şi că, în lipsa unei prevederi exprese, efectele ei se răsfrângeau şi asupra persoanelor juridice de drept public.

Criticile sunt nefondate, atât în considerarea celor expuse în precedent, cât şi a dezlegărilor obligatorii oferite prin decizia pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual, când instanţa supremă a reţinut că prevederile textului de lege sus-enunţat produceau efecte depline în cauză, întrucât nu erau nici suspendate, nici declarate neconstituţionale.

În acest cadru procesual, pornind de la dezlegările instanţei de recurs, instanţa de prim control judiciar a stabilit că Decizia nr. 67/2017 a instanţei de contencios constituţional nu este aplicabilă, considerent în acord cu dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. şi care respectă îndrumările din decizia de casare, prin care, contrar susţinerilor autoarei căii de atac, s-a oferit o interpretare deciziei Curţii Constituţionale.

Un alt set de critici formulate a vizat caracterul de normă derogatorie a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 în raport cu Legea nr. 255/2010, însă nici aceste critici nu pot fi primite, întrucât, aşa cum rezultă din decizia recurată, motivele de apel şi de nelegalitate a prevederilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, dar şi apărările din apel s-au limitat la aspecte vizând aplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale, iar instanţa de apel, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., le-a răspuns.

Or, în măsura în care în calea de atac devolutivă problema caracterului derogatoriu al H.G. nr. 841/2015 în raport cu Legea nr. 255/2010 nu a fost dedusă judecăţii, iar în cuprinsul raţionamentului expus instanţa de apel nu a antamat aspectele sesizate direct în recurs, criticile apar ca fiind invocate cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care presupun ca motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. să nu poată fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluţionate.

Aşadar, pentru a putea invoca în recurs caracterul derogator al respectivei hotărâri de guvern, recurentul ar fi trebuit ca în cursul judecării apelului, în combaterea excepţiei de nelegalitate şi a apelului părţii adverse prin care s-a criticat soluţia dată de prima instanţă aplicării în cauză a prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, să le invoce.

Prin urmare, cum partea nu a supus atenţiei instanţei de apel această chestiune, deşi ar fi putut, ea nu o poate invoca direct în recurs, pentru că se opune art. 488 alin. (2) C. proc. civ. distinct de aceasta, se cuvine subliniat că admiterea excepţiei de nelegalitate a fost plasată nu pe premisa caracterului derogator al hotărârii de guvern, ci tocmai pe natura ei, de act inferior legii, care, prin urmare, trebuia emisă exclusiv în scopul stabilirii modului de aplicare a actului normativ superior, fără să-l fi putut modifica.

Susţinerile recurentului, referitoare la încălcarea deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 18.05.2021 şi a dreptului său de proprietate în lipsa plăţii unei despăgubiri pentru ocuparea temporară a fondului forestier de către intimată, reprezintă o reiterare a apărărilor din apel, pe care instanţa de prim control judiciar le-a înlăturat, reţinând lipsa elementelor care ar putea justifica incidenţa deciziei în cauză; aceste aspecte nu au fost combătute în recurs.

În acest context, criticile nu pot avea funcţia prevăzută de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce ele nu indică norma de drept material care ar fi fost încălcată.

Aşa fiind, constatând că în cauză nu este incident niciun motiv de recurs de natură să determine casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Reşita, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 305/A/02.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2022.