Scope of material error in review of loss-of-use limits under mandatory third-party liability insurance norms.

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2022

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtele să-i plătească sumele de 14.600 euro, reprezentând contravaloarea autoutilitarei marca x, înmatriculată sub nr. x, de 14.528,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de depozitare şi tractare până în luna octombrie 2017 şi în continuare, 1.603 euro, reprezentând valoarea carburantului ce se afla în rezervoarele autoutilitarei, pierdut la momentul producerii accidentului, 56.626 euro, reprezentând paguba suferită ca urmare a imposibilităţii de a onora un contract de prestări servicii încheiat cu D. S.A., contract valabil până la 30.06.2016, 39.100 euro, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a autoutilitarei, calculată de la 30.06.2016 până la data promovării acţiunii, dar şi în continuare, la nivelul sumei de 2.300 euro lunar, până la data plăţii efective, precum şi penalităţi de întârziere în procent de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la 14.11.2016 până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În şedinţa publică de la 2 aprilie 2019, reclamanta şi-a precizat acţiunea, după cum urmează: a arătat că valoarea autoutilitarei este de 10.000 euro, la care se adaugă T.V.A., că 23.456,93 euro reprezintă contravaloarea serviciilor de depozitare şi tractare până în luna februarie 2019 şi că pretinde, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a autoutilitarei, suma de 65.400 euro; şi-a menţinut celelalte pretenţii, astfel cum au fost formulate în cererea de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1146/25.06.2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. B. S.R.L. şi, ca o consecinţă, a respins acţiunea îndreptată împotriva acesteia, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi a obligat această pârâtă la plata către reclamantă a contravalorii în RON a T.V.A. aferente sumei de 10.000 euro, achitată de către pârâtă reclamantei, cu titlu de contravaloare a autoutilitarei, a echivalentului în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii a sumei de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de tractare şi depozitare a autoutilitarei avariate, până în luna februarie 2019, a sumei de 5.247,78 RON, reprezentând lipsă de folosinţă pentru autoutilitara avariată şi la plata penalităţilor în procent de 0,2%, calculată la întreaga sumă de despăgubire cuvenită; a respins celelalte pretenţii, ca neîntemeiate şi a obligat pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 5.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 542/12.11.2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis cererea formulată de reclamantă şi a dispus lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019, în sensul că pârâta S.C. C. S.A. este obligată la plata către reclamantă a penalităţilor ce se vor calcula, pentru fiecare zi de întârziere, prin raportare la întreaga sumă de despăgubire cuvenită ce urmează să fie achitată de către pârâtă în calitate de asigurător, pentru intervalul cuprins între data comunicării sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019, pronunţată de acelaşi tribunal, ca hotărâre definitivă şi data achitării integrale a debitului.

Împotriva sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 83/01.04.2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Aceeaşi parte a apelat şi încheierea nr. 542/12.2019 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, iar prin decizia civilă nr. 123/10.06.2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul, a schimbat în parte încheierea atacată şi a dispus lămurirea înţelesului dispozitivului sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019, în sensul că S.C. C. S.A. va fi obligată la plata către reclamantă a unei penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, astfel: pentru suma de 13.500 euro, reprezentând despăgubire (daună plus T.V.A. aferentă), începând cu 14.11.2016 şi până la data plăţii sumelor, iar pentru suma de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de tractare şi depozitare a autoutilitarei avariate, de la data achitării acestor cheltuieli de către reclamantă către societatea de depanare şi până la data plăţii sumelor, de către pârâtă reclamantei. A menţinut dispoziţiile privind calculul penalităţii, în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă, de la data comunicării hotărârii definitive.

A. S.R.L. a atacat cu recurs decizia civilă nr. 83/01.04.2020 şi decizia civilă nr. 123/10.06.2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, iar S.C. C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020.

Prin memoriul de recurs îndreptat împotriva deciziei civile nr. 83/01.04.2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, S.C. A. S.R.L. a solicitat casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de prim control judiciar.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt care a generat litigiul dintre părţi, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că decizia atacată este nelegală şi că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Prin recursul îndreptat împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, S.C. A. S.R.L. a solicitat schimbarea ei în parte, în sensul obligării pârâtei S.C. C. S.A. la plata penalităţilor de întârziere aferente sumei de 23.456,93 euro, acordate cu titlu de contravaloare a serviciilor de tractare şi depozitare, calculate pentru fiecare lună în parte, de la 14.11.2016 până la 30.03.2020.

În motivare, recurenta-reclamantă a invocat motivele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi a susţinut caracterul nelegal al considerentului prezentat de curtea de apel, care a apreciat că întinderea acestor despăgubiri nu putea fi cuantificat la data avizării societăţii de asigurare şi, deci, că penalităţile de întârziere urmează a se calcula de la data naşterii creanţei, adică de la data achitării cheltuielilor respective către societatea de depanare.

Prin recursul îndreptat împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, S.C. C. S.A. a solicitat casarea ei şi respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că prin decizia atacată instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit mai multe norme de drept material, pronunţându-se ultra petita, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) teza finală din C. proc. civ. şi a art. 291 din Legea nr. 227/2015, acordând penalităţi aferente unui debit mai mare decât cel stabilit de instanţa de fond.

Prin decizia nr. 2201 din 20 octombrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 83 din 1 aprilie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; s-au admis recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 123 din 10 iunie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-au casat ambele decizii civile atacate şi s-a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

La data de 2 iunie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2022, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 2201 din 20 octombrie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Contestatoarea a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei nr. 2201 din 20 octombrie 2021 şi rejudecarea recursului formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 83 din 1 aprilie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, urmând să fie respinse criticile formulate în legătură cu lipsa de folosinţă, calculată în faza procesuală a apelului prin aplicarea art. 46 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014 şi să fie înlăturată dispoziţia ca, în rejudecare, instanţa de apel să evalueze lipsa de folosinţă fără a ţine cont de reperul indicat de art. 46 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 şi să analizeze consecinţele lipsei de folosinţă din perspectiva imposibilităţii recurentei-reclamante de a executa contractul încheiat cu societatea de naţionalitate spaniolă.

Consideră că sunt incidente dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., potrivit cărora "hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când [...] dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale".

În opinia contestatoarei, dezlegarea dată recursului formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. este rezultatul unei erori materiale concretizată în confundarea noţiunilor de "daună totală" şi "dauna totală economică".

Instanţa de recurs a reţinut că "reperul indicat de art. 46 pct. I din Norma nr. 23/2014 a ASF poate fi utilizat numai în cazul în care se pretind despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a unui mijloc de transport avariat doar parţial, care poate fi reparat, dar nu şi în cazul în care dauna este totală, întrucât într-un astfel de caz nu mai pot fi efectuate reparaţii şi nu s-ar mai putea identifica o perioadă de timp normală, necesară executării reparaţiilor", ceea ce înseamnă că au fost confundate noţiunile de "daună totală" şi "daună totală economică".

Datorită acestei confuzii, instanţa de recurs a reţinut că autoutilitara în litigiu nu ar mai putea fi reparată şi nu s-ar mai justifica astfel aplicarea normelor care limitează lipsa de folosinţă a mijloacelor de transport la timpul normat al reparaţiei.

Deşi în dosarul de daună se face referire la "dauna totală", această sintagmă nu are în vedere distrugerea bunului, ci vizează "dauna totală economică", respectiv situaţia în care vehiculul mai poate fi reparat, însă reparaţia nu se justifică din punct de vedere economic, deoarece este mai mare costul reparaţiilor decât valoarea bunului de la momentul producerii accidentului.

Contestatoarea a susţinut faptul că, potrivit art. 2 pct. 16 din Legea nr. 132/2017, noţiunea de "daună totală economică" este definită ca fiind "situaţia unui vehicul sau unui bun avariat a cărui valoare de reparaţie depăşeşte valoarea de piaţă [...]".

Aşadar, reparaţiile sunt posibile inclusiv în caz de daună totală economică.

Dauna totală economică nu presupune o situaţie de distrugere totală a bunului, care să nu mai facă posibilă repararea acestuia şi determinarea timpului normat de reparaţie, ci o situaţie în care bunul a fost doar avariat, iar reparaţia este în mod faptic posibilă, însă nu se justifică economic.

Întrucât soluţia din recurs este întemeiată pe premisa "distrugerii totale", iar această premisă are la bază confundarea unor elemente şi noţiuni specifice dosarului de daună, contestatoarea apreciază că este admisibilă calea de atac exercitată, fiind vorba de o eroare materială, în sensul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Dacă instanţa de recurs nu ar fi săvârşit această eroare materială şi nu ar fi confundat cele două noţiuni, nu ar mai fi existat argumentele în baza cărora s-a reţinut inaplicabilitatea art. 46 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 şi s-a dispus rejudecarea fără a se ţine cont de aceste prevederi.

Contestatoarea a mai arătat că litigiul dintre părţi se judecă într-o materie specială, guvernată de norme speciale care derogă de la normele generale cuprinse în C. civ.

Astfel, a învederat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 826 din 12 noiembrie 2014, "documentul de asigurare obligatorie RCA eliberat de un asigurător RCA în schimbul unei prime plătite de proprietarul sau utilizatorul unui vehicul garantează, pentru perioada de valabilitate înscrisă, despăgubirea prejudiciilor provocate prin accidente de vehicule produse în limitele teritoriale de acoperire, în conformitate cu prevederile prezentelor norme sau cu dispoziţiile legislaţiei privind asigurarea obligatorie RCA, în vigoare la data accidentului, ale statului în care acesta s-a produs".

Potrivit adagiului specialia generalibus derogant, norma specială este cea care derogă de la norma generală, ceea ce înseamnă că o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială.

În cauza dedusă judecăţii, sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în Norma ASF nr. 23/2014, iar nu prevederile cu caracter general cuprinse în C. civ. în materia răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 46 din Norma ASF nr. 23/2014, care reglementează tocmai situaţia lipsei de folosinţă a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită îşi realizează obiectul de activitate.

Faţă de dispoziţiile indicate în cuprinsul cererii de contestaţie în anulare, instanţa de apel a reţinut corect că pretenţiile societăţii A. S.R.L. nu pot fi valorificate împotriva asigurătorului RCA decât în limita lipsei de folosinţă, calculate pentru timpul normat necesar reparării bunului.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând contestaţia în anulare din perspectiva temeiului de drept invocat, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Semnificaţia conceptului de "eroare materială" a fost dezvoltată doctrinar şi jurisprudenţial, prin opoziţie cu eroarea de judecată, subliniindu-se că vizează greşeli evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, în principal cu caracter procedural.

Scopul acestui caz de contestaţie în anulare este acela de a da posibilitatea instanţei care a comis o greşeală, de fapt, involuntară, iar nu o greşeală de judecată, să îşi retracteze propria hotărâre. Astfel, ipoteza vizată de acest text de lege are în vedere erori cu privire la aspectele formale, procedurale, ale judecăţii în recurs sau situaţii în care se confundă ori se omit date materiale, factuale, importante ale cauzei pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului ca urmare a unor greşeli de judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., noţiunea de "greşeală materială" reprezintă o greşeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluţia respectivă.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, context în care motivul de anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. este reglementat de un text de excepţie, noţiunea de "greşeală materială" fiind restrictiv interpretată, în sensul că pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată cum ar fi cele de apreciere a probelor, de interpretare a aspectelor de fapt, a unor dispoziţii legale ori modul de soluţionare a unui incident procedural.

Dacă s-ar permite un astfel de demers procedural, în realitate, s-ar deschide calea unui veritabil recurs la recurs, adică reanalizarea aceluiaşi recurs prin redeschiderea unei judecăţi soluţionate definitiv, încălcându-se astfel securitatea raporturilor juridice, ceea ce legea nu permite.

În cauza de faţă, contestatoarea S.C. C. S.A. reclamă împrejurarea că dezlegarea dată recursului pe care recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. l-a formulat împotriva deciziei civile nr. 83 din 1 aprilie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal este rezultatul unei erori materiale concretizată în confundarea noţiunilor de "daună totală" şi "dauna totală economică", astfel încât dacă instanţa de recurs nu ar fi confundat cele două noţiuni, nu ar mai fi existat argumentele în baza cărora s-a reţinut inaplicabilitatea art. 46 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 şi s-a dispus rejudecarea fără a se ţine cont de aceste prevederi.

Înalta Curte constată că eroarea materială invocată de contestatoare ca fiind săvârşită de instanţa de recurs nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., soluţia de admitere a recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 83 din 1 aprilie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, nefiind rezultatul unei erori materiale, ci al modului în care instanţa de recurs a înţeles să-şi argumenteze hotărârea pronunţată.

Mai mult, Înalta Curte evidenţiază că simplul fapt că autoarea căii de atac este nemulţumită de modul în care, prin decizia atacată, instanţa supremă a soluţionat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. l-a formulat împotriva deciziei civile nr. 83 din 1 aprilie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, nu o îndreptăţeşte să promoveze prezenta contestaţie în anulare.

O asemenea concluzie se impune, câtă vreme instanţa sesizată cu soluţionarea contestaţiei în anulare nu este îndrituită să verifice corectitudinea argumentelor expuse de instanţa de recurs, în baza cărora a pronunţat soluţia şi, în funcţie de rezultatul acestei analize, să dispună rejudecarea recursului formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 83 din 1 aprilie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, urmând să fie respinse criticile formulate în legătură cu lipsa de folosinţă, calculată în faza procesuală a apelului prin aplicarea art. 46 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014 şi să fie înlăturată dispoziţia ca, în rejudecare, instanţa de apel să evalueze lipsa de folosinţă fără a ţine cont de reperul indicat de art. 46 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 şi să analizeze consecinţele lipsei de folosinţă din perspectiva imposibilităţii recurentei-reclamante de a executa contractul încheiat cu societatea de naţionalitate spaniolă, aşa cum solicită contestatoarea.

Faţă de considerentele anterior expuse, reţinând că nu este incident motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 508 din acelaşi cod, să respingă contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 2201 din 20 octombrie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2022.